Istoric printre Voievozi, un Voievod printre Istorici

Nu pot vorbi științific despre Ioan-Aurel Pop. Nu că n-aș ști ori nu aș avea puterea de a-i identifica nervurile ample ale unei istoriografii medievale ce-i rânduie locul între cei mai mari medieviști ai Europei. Mărturia mea de prieten și preot îmi pare mai aproape de ceea ce aș vrea să-i scriu ca să știe că prețuirea mea a rămas egală și poartă în ea ecoul de duh al Magistrului, Mircea Păcurariu, ori a tatălui meu, Constantin, atât de mândru că îi cunoscuse tatăl. Aparținem aceleiași vetre de creștere sufletească și, recunosc, în fiecare carte de istorie îi aud uneori opinia. La a cărei rigoare țin.

Dintâi l-am aflat din poveștile cu Părintele Mircea Păcurariu. Îl vedea ca un excelent istoric dar, spunea el, îl iubea ca om pentru oameni, profesor și iubitor de Ardeal, de Transilvania. Nu știam ce a vrut să spună până când, personal, l-am cunoscut. Eram în Aula Universității de la Cluj și urma să fac introducerea și comentariul la un concert, invitat de Părintele Vasile Stanciu, al cărui fiu urma să dirijeze orchestra. Nu mai știu ce am vorbit, știu doar că deja Ioan-Aurel Pop era rectorul UBB și discret venise acolo. Mă socotesc mereu așa cum m-am socotit mereu. Un prea-mic între oamenii de cultură și un preot ce și-a dorit Altarul și atât. Gestul, de o discreție remarcabilă, m-a copleșit. Și pentru că trebuia să plece mai devreme din conferință – cum a și făcut-o – dimineață am primit un mesaj de felicitare și mulțumire pentru munca din seara precedentă. Așa a început, îngăduită să-mi fie vorba, prietenia noastră. Prin el am cunoscut incredibila forță culturală și umană a unui om cu totul hăruit de Dumnezeu. Și nu spun cuvinte ori vorbe, ci rostesc un adevăr asupra căruia am gândit trecând prin vremuri.

Șcheii Brașovului sunt un soi de vatră de viață aparte. Copilul din mine i-a urcat străzile ca și cum ar fi urcat prin venele unei istorii speciale. Nu-i ușor de uitat când treci pe strada Brâncoveanu că i-a aparținut Martirului ori când treci de Văgăună și te îndrepți spre Curcanilor, în capăt, la locul Maialului Junilor Dorobanți spre Crucea lui Nicolae Stinghe Oaie în drumul spre Fântânița Popii ori Masa Generalului – pe lângă poiana unde se păstra în piatră Piciorul Boului, iar în vale Tronul Zânelor, pe după casele, unele dintre ele vechi de când vremea, că prin această geografie a trecut toată istoria alor tăi. Nu altfel va fi făcut nici Ioan-Aurel Pop ori Profesorul și Medicul Vlad Ciurea, așa cum, acasă, în Steagul Roșu – cartier de muncitori strașnici –, la numai două blocuri de mine locuiau părinții lui Dumitru Prunariu – astăzi cei trei fiind prieteni și legați de Liceul ce l-au urmat, cu numele marelui Mitropolit Andrei Șaguna.

Nu e vorba de o simplă unitate de duh, ci de un proiect ce-i animă de ani buni pe oamenii ăștia. Inimoși cât Țara. E o forță care vine din aerul rarefiat al munților care țin în brațe Brașovul, tradiția unei școli ce vine de foarte departe, duhul cărturarilor care încă împletește basme? Nu știu ce să spun. Privindu-l însă pe Ioan-Aurel Pop, îmi aduc aminte de toți profesorii strașnici pe care Brașovul i-a avut vreodată. Care au propus copiilor istoria unui imperiu al căror supuși erau, dar și istoria neamului lor românesc, fără teama trădării. Care au vorbit germana și maghiara cu perfecțiuni pe care intelectuali germani și maghiari nu le stăpâneau. Care puteau negocia cu stăpânii și media cultură pentru oamenii risipiți pe lângă Cetate pentru a crește puterea spirituală a unui popor ținut mereu la porți. Fie de Stambul, fie de Viena, fie de Brașov...

Această emancipare îmi pare că locuiește din preaplin în inima lui Ioan-Aurel Pop. Chiar dacă e născut la Țaga, Cluj, în 1 ianuarie 1955, anii de școală l-au așezat în rânduiala unei culturi urbane (1962-1974) și probabil că vecinătatea Porții Ecaterina – între Bastionul Fierarilor și Bastionul Țesătorilor – ori  a vechilor locașuri de cult din Șcheii Brașovului și grandioasei Biserici Negre i-au dăruit puștiului forța destinsă din cultura pe care o exprimă astăzi ca unul dintre cei mai ampli medieviști europeni. Scrie cu o discreție sufletească de o forță rară și vă îndemn să nu vă grăbiți peste rândurile sale. Urcând scara unei împliniri sociale, lui Ioan-Aurel Pop i s-a scormonit viața și activitatea ca unuia devenit dușman sloganurilor care emancipează istoria, tăvălind-o în derizoriu. Priviți spre o serie din prezentările sale publice în care contează mai mult ce au spus și scris alții despre el decât ceea ce a scris el despre noi ca neam și istorie. Ca și cum ușurătatea este metodă în cercetarea istorică. Știu cât a suferit și bănuiesc că nu-i este ușor să nu se piardă în umbra morții, trecând prin Valea cea de plângeri a lumii ce o hălăduim...

L-am auzit și văzut vorbind. În discursuri simple și bogate. Ca un soi de făuritor de spade și ca un țesător de brocarturi, deopotrivă. Egal cu sine. Aprins când vede nedreptatea și liniștit când simte că poate rămâne în siguranța științei pe care o stăpânește. Frământătura din conducerea Academiei Române, ca președinte al ei, părea că va sărăci izvorul de bucurie al scrisului, și nu a fost așa. Scoși la lumină Iancu de Hunedoara, Matei Corvin ori Avram Iancu – ca să rețin doar trei puncte de lectură –, devin asemeni unor oglinzi de duh, mai curând motive de încurajare decât simple figuri istorice. Îi simți vibrând cu fiecare poveste ce-i privește. Or redescoperirea istoriei – pe care nu o învățăm la școală – și a modului în care limba română s-a vădit ca ferment unei civilizații de care prea des ne rușinăm. Un cavalerism al scrisului fără egal. Cu tușe luminoase, asemeni unei dimineți limpezite de ploaie, sub Tâmpa, te învață să repovestești Istoria. Pentru că dincolo de toate, Ioan-Aurel Pop e un povestaș fără pereche al istoriei neamului nostru pe când acesta era nepereche1.

Pe măsură ce scriu, îmi dau seama că am acordat gândul meu unui ton economiastic – care nu place istoricilor. Dar nu poți fi neutru cu omul care luptă și care cu o forță de muncă de nebănuit a frânt mediocritatea comunicării pe subiecte fierbinți de istorie națională și a răspuns la atacuri sordide cu ifose intelectuale, asumând să fie hărțuit, dar nu parte la trădări. Pentru că studiul istoriei nu te face, nu-i așa, doar istoric, ci și parte din Istorie. Despre care înțeleg, pe zi ce trece tot mai mult, că nu este o formă neutră de cercetare a trecutului, ci de lectură profetică a viitorului prin cunoașterea reală a trecutului.

I-am admirat mereu prietenii. Unii îmi sunt acum, la Iași, profesorii care mă formează în arheologie. Și mă încântă. Oamenii dragi, despre care vorbește, mi-au devenit și mie dragi. Un dialog purtat împreună la Doxologia a devenit o pagină de memorie solidară. Parte din emisiunile pe care le așez sub sigla Bucuria Credinței de la Televiziunea Română poartă într-un fel anume ceva din ceea ce transmite Țării: cercetați Scripturile și Istoria Neamului și veți fi oameni liberi. Fără să puteți fi manipulați ori răniți de prea încrezătoarea fabrică de știri a lumii în care vânzarea a devenit mai importantă decât demnitatea.

L-am văzut între tineri și profesori, între oameni de cultură ori în medii diferite, aproape opuse culturii, vorbind despre Istorie, Neam și Dumnezeu. Atunci am înțeles ce spunea Părintele Mircea Păcurariu despre valoarea lui Ioan-Aurel Pop ca om. Ca om căruia îi pasă, căruia nu-i este indiferentă pagina de istorie veche când poate păta istoria vieții înnoite în Hristos.

M-am încurajat să scriu cuvintele acestea cu gândul că nu-mi va judeca liniștea din ele și empatia, reală, despre care știe deja de multă vreme. Ioan-Aurel Pop face parte din profesorii aceia care te învață fără să urce dinaintea ta la o catedră. Te învață ontic, osmotic, prin prezență și charismă. Când sunt supărat, din când în când, recitesc din cărțile lui. Îmi trece supărarea, pentru că restaurez în inima mea o tăcere liniștită. De sală de Tron în care merg să audiez cuvântarea unui Voievod al Istoriei.

Notă:

^₁ Cea mai completă listă de lucrări în https://acad.ro/acad_membri/membri/fisiere/Pop_Ioan_Aurel_ListaPublicatii.pdf

A Historian Among Voivodes, a Voivode Among Historians

Keywords: friendship; charisma; rigor; history; Ioan Aurel Pop; Brașov; culture; erudition

Constantin Necula’s article presents a personal reflection on the personality and historical contributions of Ioan Aurel Pop, a prominent figure in the Romanian academic environment. The text serves as a testimony of friendship and admiration from the author for Pop, highlighting his charisma, rigor, and erudition. Necula emphasizes Pop’s dedication to the study of national history and how he tackles the challenges faced by intellectuals in contemporary society. Additionally, the article explores Pop’s cultural and spiritual roots, revealing the influences of his native city, Brașov. The conclusion suggests that Pop’s passion and historical knowledge confront current trends, reaffirming the importance of an authentic understanding of the past.