Ioan-Aurel Pop, un răzbătător

Este o sarcină deosebit de grea scrierea unui articol care să cuprindă în spațiul rezervat lui personalitatea vastă a academicianului Ioan-Aurel Pop. Cu atât mai mult, cu cât lucrarea solicitată de revista „Limba Română” e motivată de o dată aniversară a protagonistului și materialul ar trebui să însumeze activitatea lui de o viață. Așa că nu mă voi aventura să realizez aici un portret în parametri exegeți, de factură academică. Această muncă au făcut-o și, cu siguranță, vor continua să o facă, respectând toate rigorile genului, specialiștii cu dedicație și cu pregătirea necesară. Ceea ce s-ar potrivi mai mult misiunii ce ne-a revenit, ar fi să comentăm din punct de vedere jurnalistic unele aspecte ale fenomenului Ioan-Aurel Pop, să-l privim dinspre Republica Moldova (Basarabia) din perspectiva valorii lui incontestabile, dar și în contextul contradicțiilor cu care se confruntă și al criticilor la care estre supus.

Într-un interviu magistral dat acum un an televiziunii publice române (octombrie 2023),  profesorul Ioan-Aurel Pop a conchis despre sine că este un răzbătător, fiind întrebat cine se consideră în viață. Răspunsul i-a venit instantaneu, fără nici cea mai mică pauză de gândire, dintr-o răsuflare, ceea ce ne face să gândim că a reflectat și mai înainte la aspectul autodefinirii sale ca profesionist în domeniul său de activitate și ca om trăitor printre oameni. Răzbătător, ne lămurește Dicționarul Explicativ al Limbii Române, se spune despre cel care își face drum biruind obstacolele, care nu se dă bătut; (este) tenace.

Nu ne cunoaștem personal și nici nu am avut fericita ocazie să discutăm față în față cu distinsul profesor, dar din numeroasele interviuri, articole citite și înregistrări audiate, în care dânsul vorbește și despre sine atunci când este întrebat, am putut să descopăr că în viață are parte și de destui pizmași. Iar dintre aceștia, invidioșii fiind cei ce îl „asistă” neobosiți cam toată viața. Cum fără de ei, căci, este știut, pe aceștia ți-i faci singur. Cum? Simplu: muncind din greu, ani în șir, la propria-ți zidire profesională, cioplind nu fără lipsuri și cu abnegație la desăvârșirea propriei structuri umane. Cei mai mulți dintre semeni te vor aprecia și îți vor lăuda osârdia și jertfa de sine, unora însă nu le va fi pe plac înclinația de a fi cu har și tenace, altora – că nu te-ai dat bătut în situații în care ei au cedat, iar celor din a treia categorie de nemulțumiți – că ai avut caracter să înfrunți niște cumpene și ai reușit să te ții pe picioare atunci când destinul te-a pus la încercare, or unii condrumeți chiar ți-au pus niște piedici concrete: toate însumate în „vinovăția” că te-ai încăpăținat să-ți atingi pe merit scopurile, biruind obstacolele. 

Auzindu-i destăinuirea de a se considera un om răzbătător, alți cârcotași nu au ratat prilejul să vină și cu eticheta gratuită a omului carierist, a parvenitului. Mai cu seamă atunci când din postura de rector al unei universități de provincie, fie și cea mai cotată, a răzbătut direct în scaunul președintelui Academiei Române, sărind peste niște cutume ce păreau veșnice și de neclintit ale acestei instituții de elită a elitelor. Adevărat este că Ioan-Aurel Pop a îndrăznit să candideze pentru prima dată în 2018 la funcția academică încă fiind rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, fără să fi ocupat anterior o oarecare poziție „pregătitoare”, una din anticamera celei de la vârf, cum se obișnuise la Academie ani și decenii în șir. Dar tocmai această decizie revoluționară, manifestată în recunoașterea valorii științifice și a aptitudinilor manageriale excepționale ale lui Ioan-Aurel Pop – ale academicianului tânăr venit din afara instituției-sistem – a făcut ca viața academică românească să cunoască un suflu nou. 

Azi, Ioan-Aurel Pop este în al doilea mandat de președinte al Academiei Române, dar a rămas același om energic și răzbătător precum a fost la începuturi. Nici vorbă, aceste calități sunt bune la zidirea de virtuți și ele și-au dat roadele, dar sunt în același timp și ușor convertibile în cauze făcătoare de cârcotași invidioși. Zice în interviuri că a fost tenace în școală, în liceu și la universitate. Se „autodenunță” fără ezitare că peste tot a studiat precum un tocilar sadea, dând astfel copios de mâncare gurilor rele. Știut lucru, tocilarii sunt ca și proscriși în gura lumii, dar tocmai această „meteahnă” – de fapt, dovada tenacității înnăscute – i-a antrenat și făcut robuste memoria, vocabularul, logica, intelectul – instrumente indispensabile unui cercetător al istoriei, cel care a devenit Ioan-Aurel Pop, și ale omului cu puternică implicare în viața publică. Învățarea perseverentă, ziceți-i și tocilară, în cicluri a câte patru ani a limbii latine în liceu și apoi în universitate (o limbă moartă, demult dispărută pentru toată lumea) i-a fost de mare folos în ceea ce se numește afirmarea profesionistului istoric autentic. Latina a fost secole la rând limba Imperiului Roman, care ne-a marcat fundamental originile și devenirea ca popor romanic, a fost limba cancelariilor marilor puteri medievale care ne-au înconjurat și ne-au influențat parcursul. Dar, în înscrisurile conservate în arhive, latina continuă să trăiască, să fie izvor de cercetare documentară a obârșiei poporului român și a epocilor în care s-a plămădit limba română, liantul care ne determină identitatea. Nu este deci deloc întâmplătoare specializarea în paleografie (DEX: PALEOGRAFIE. Știință auxiliară a istoriei care se ocupă cu descifrarea corectă a textelor vechi, cu datarea și stabilirea autenticității lor.) a istoricului-academician Pop. Cursul lui de paleografie latină susținut timp de mai mulți ani la Universitatea clujeană, dar și la alte Alma Mater din țară și de peste hotare la care a fost invitat să-l țină, dezvăluie preocuparea de a face ca această rară și migăloasă specialitate să răzbată și către exponenții generațiilor de istorici abia porniți să escaladeze această știință. O face cu multă iscusință și în spațiile extra-universitare dintre cele mai neașteptate, atunci când i se deschide prilejul să comunice la temă cu publicul larg. Cu trimitere la ele, putem vorbi și despre arheologia lingvistică, la care recurge adesea comunicatorul Pop, avântat să explice publicului etimologii și sensuri de cuvinte cu rădăcini comune din vocabularul mai multor limbi romanice. În cadrul acestor pasionante exerciții, profesorul ne arată cât de mult îl ajută la astfel de săpături în straturi lingvistice cunoașterea limbii latine și cât de fascinantă poate fi răzbaterea cu ajutorul ei către adâncurile fermecătoare, diamantine ale limbii române. Sunt lecții de adevărat master-class ale unui maestru desăvârșit în ale arheologiei lingvistice.

Ioan-Aurel Pop afirmă în cunoștință de cauză că istoria nu poate fi cercetată cu de-a-ntregul doar arheologic și arhivistic. În mai toate interviurile pe care le acordă cu largă și plăcută deschidere și în conferințele pe care le susține, istoricul Pop ne spune că dascălii pe care i-a avut la renumitul liceu brașovean „Andrei Șaguna”, dar și profesorii de la Universitatea clujeană „Babeș-Bolyai”, pe care a urmat-o, l-au îndrumat stăruitor să studieze limbile, mai cu seamă cele ale izvoarelor, ale documentelor. Asta pentru a putea descifra în nuanțe și detalii mesajele care ne privesc ca popor, scrise de martori ai vremurilor ori cronicari ai lor și păstrate în arhivele statelor cu ale căror popoare ne-am intercalat în istorie. Cercetarea istorică va fi incompletă fără componenta lingvistică, uneori imposibilă chiar.

În esență, Ioan-Aurel Pop este un intelectual complex și multilateral, care și-a dedicat viața cercetării istorice, învățământului superior și promovării culturii române. Este autor și coautor al peste optzeci de cărți, tratate, manuale și al peste șapte sute de studii și articole, dintre care mai recente, ca unic autor, sunt Instituții medievale românești. Adunările cneziale şi nobiliare (boiereşti) din Transilvania între secolele al XIV-lea şi al XVI-lea (Cluj-Napoca, 2022), Hunedoreștii. O familie europeană (Cluj-Napoca, 2020), Veghea asupra limbii române (București-Chișinău, 2020), De la romani la români: o pledoarie pentru latinitate (București-Chișinău, 2019), Scurtă istorie a românilor (București-Chișinău, 2019), Românii. Eseuri dinspre Unire (Cluj-Napoca, 2019). Pe urmele voievozilor maramureșeni și cu argumentele descoperite în arhive ale acestora, a descălecat științific și la răsărit de Carpați cu lucrarea Moldova medievală privită dinspre Transilvania (Iași, Editura Junimea, 2024). Iar pe urmele unuia dintre cei mai importanți făuritori ai Unirii de la 1918 a Basarabiei cu România, a transilvăneanului Onisifor Ghibu, a trecut și Prutul, cu gândul la aceeași izbândă, consolidată de data aceasta de condițiile mai sigure ale epocii noi. În Republica Moldova, Ioan-Aurel Pop a continuat să construiască punți de comunicare științifică și culturală între Academiile de la Chișinău și București. Sincronizarea agendelor de manifestare publică și coordonarea programelor de cercetare științifică se face în sfârșit în serviciul poporului român din cele două state și pe direcția de răzbatere către adevărul istoric, atât de mult distorsionat în vremuri sovietice la Chișinău. Cercetări fundamentale așteaptă să fie făcute în stânga Prutului: fie pe teme mari, precum genocidul românilor basarabeni în perioada 1940-1941, 1944-1953 și ocupația sovietică de aproape 50 de ani, fie pe teme mai „mici”, precum unde a fost totuși moșia de baștină a lui Mihail Kogălniceanu – pe Cogâlnicul din Bugeac, care se scurge în lacul Sasâc ori pe Cogâlnicul care se scurge în Răut, mai sus de Orhei, și pe valea căruia este așezat sub o pădure, tupilat între dealuri, și satul Cogâlniceni, care în denumirea lui ar avea un indiciu tocmai bun de cercetat.

Legată de Republica Moldova, de istorica și eroica ei zbatere pentru repunerea în drepturi a limbii române în ceasul de grea și inegală luptă pentru emanciparea națională și ieșirea din robia imperiului sovietic, ar fi și misiunea lui Ioan-Aurel Pop ce-i revine în calitate de președinte al Academiei Române. Ioan-Aurel Pop este atacat pentru că în numeroasele lui întâlniri, conferințe, interviuri și scrieri, subliniază cu multă insistență importanța limbii ca simbol al unității naționale și ca element fundamental în definirea națiunii române. Pop consideră că limba română este o componentă esențială a identității poporului român și a culturii sale și care a jucat un rol vital în consolidarea conștiinței naționale de-a lungul istoriei, în special în momentele în care statul român era divizat sau se afla sub influență străină. În lucrarea Veghea asupra limbii române, academicianul Ioan-Aurel Pop pune în actualitate problematica păstrării și promovării limbii române în modernitatea marcată de influențele globalizării și de tendințele de uniformizare culturală. Pop pledează pentru conștientizarea valorii limbii naționale ca element esențial al identității culturale și naționale a poporului român. Totodată, pentru Pop, apărarea limbii române înseamnă nu doar evitarea exceselor lingvistice, ci și cultivarea acesteia prin educație, prin promovarea literaturii române și a valorilor culturale naționale. El susține că fără o limbă puternică și bine îngrijită, identitatea națională riscă să se dilueze. Veghea asupra limbii române este un manifest pentru protejarea și valorificarea limbii române într-un mediu tot mai expus influențelor globale. Ioan-Aurel Pop avertizează asupra pericolelor care amenință integritatea limbii și subliniază necesitatea unei vegheri constante din partea societății românești, pentru a-și păstra moștenirea lingvistică și identitatea națională.

Alăturăm urările noastre de bine, sănătate și putere de muncă creatoare Omului, Istoricului, Academicianului Ioan-Aurel Pop, Românului cu har de răzbătător către izvoarele adevărului și cu valoare de portdrapel al națiunii noastre.