„Ai carte, ai parte” sau despre istoria pragmatică a națiunii

1. În prezent, formula Ai carte, ai parte este întrebuințată doar cu acel sens care indică binefacerile învățăturii. Altfel spus, ideea transmisă este aceea că omul instruit (cel „cu carte”) va avea parte apoi (în societate) de recunoaștere, de prestigiu și de toate celelalte beneficii care derivă de aici, nemaipunând la socoteală faptul că omul învățat este, oricum, prin cunoștințele pe care le-a dobândit în școală, mai capabil să se descurce în viață decât omul ignorant¹. Însă istoricii și filologii știu prea bine că expresia în cauză făcea referire inițial la cu totul altceva (vezi, de pildă, Pop 2014: 17) și că ea conservă o semnificație mai veche a substantivului carte, aceea de ‘document’ (sau, pentru mai multă precizie, ‘act; document de hotârnicie, de posesiune; înscris’)². Ca atare, situația vizată era următoarea: cine deținea actul doveditor (al dreptului de proprietate) avea parte de terenul cu pricina, în eventualitatea unui proces.

1.1. Explicația corectă și detaliată privind originea acestei formule a fost dată de reputatul istoric și filolog Gh. Ghibănescu la sfârșitul secolului al XIX-lea într-un articol de ziar (vezi Ghibănescu 1899: 1-2), text pe care autorul l-a reluat mai târziu în primul volum al lucrării sale Din traista cu vorbe (vezi Ghibănescu 1924: 96-100). Printre altele, specialistul ieșean a furnizat cu acel prilej și contexte relevante, extrase din documente domnești din Moldova secolului al XVII-lea, care arată cum va fi decurs „partea” din „carte”³. Pe linia lămuririlor oferite de Ghibănescu, lingvistul Stelian Dumistrăcel a adus informaţii suplimentare, punându-ne la dispoziție și o excelentă atestare a zicalei, datând din 1793 (o mărturie a unor hotarnici pentru moşia Şerbăcani, din ţinutul Fălciu): „Şi văzând [banul Scărlătache] pe un moşneag viind pe drum l-au aşteptat; care moşneag au fost Darie cel Negru. Şi întrebându-l banul să-i spuie hotarăle pe unde merg, el au zis cine nu are carte nu are nici parte [s.m., Cr.M.]. Banul l-au suduit și i-au zis să să ducă de acolè.” (din Arhivele Statului Iaşi, Spiridonia, 42/141, apud Dumistrăcel 2001: 79)⁴.

1.2. Firește, Gh. Ghibănescu a simțit nevoia (în anul 1899) să clarifice cum au stat odinioară lucrurile, întrucât în epoca sa expresia ai carte, ai parte se încetățenise deja (ori circula în vorbirea de zi cu zi) numai cu accepția referitoare la foloasele învățăturii. Într-adevăr, cu trei decenii mai devreme (în anii ’70 ai veacului al XIX-lea), într-o formă ceva mai extinsă, enunțul era considerat un proverb care sublinia importanța instrucției școlare și a lecturilor pentru desăvârșirea intelectuală a unui popor. Iată două exemple: (i) „Un proverb al nostru încă confirmă impotența indivizilor precum și a națiunilor lipsite de cultura intelectuală, zicând: N-ai carte? N-ai parte. Ai carte? Ai parte.” (C. Petrescu, președintele „Societății de cultură și limbă” din Silistra, într-un apel adresat revistei „Familia” din Pesta, anul VII, nr. 14, din 3/16 aprilie 1871, p. 166; erau solicitate cărți de la autorii români pentru biblioteca respectivei societăți din Bulgaria); (ii) „Școalelor atribuie toți – și pre tot drept, toate lucrurile mari, bune și folositoare – călătoriile și împărtășirile ideilor noastre [...] încă sunt fiicele școalei și ale culturei – prin școală și carte numai putem fi fericiți. «Cine are carte are parte, cine n-are carte n-are parte» zice proverbiul.” (dintr-o serie de „relațiuni școlare”, adresate redactorului publicației „Gazeta Transilvaniei” din Brașov, anul XXXVI, nr. 63 din 28/16 august 1873, p. 2)⁵.

1.3. Altminteri, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, utilizarea expresiei tot mai ținea seama de accepția originară⁶. Astfel, C.A. Rosetti, retipărind un material publicat la 13 decembrie 1858 (dintr-un număr de ziar la care nu am avut acces⁷), avea și el în minte sensul vechi al formulei (dar cu raportare la „litera” Constituției): „Nu voim a zice că nu ne pasă dacă domnul va fi rău; nu voim a zice ceea ce se zicea odată în Francia de către cei cari aveau simplicitatea a crede în puterea constituțiunilor, că regele nu mai poate face niciun rău; din contra, noi am arătat pe larg în coloanele acestei foi că orice constituție nu este la loc de tocmeală decât slove negre pe hârtie albă. S-a dus timpul când omul putea zice: «ai carte ai parte». Trăim acum
într-un secol unde puterea materială este mai simțitoare, și noi știm că, cu toată cartea și dreptatea, omul care are putere în mână, când poate, te freacă coz de gindă [sic!], cum ziceau părinții noștri.” (în „Românul” [din București], anul VII, din 6 octobrie 1863, p. 887)⁸. Deopotrivă, ne poate atrage atenția o dare de seamă din 1861 publicată în „Telegraful Român” (avându-l ca „redactor răspunzător” pe Ioan Raț), în care sunt aduse în discuție și „vechile privilegii” ale sârbilor locuitori în Ungaria, adăugându-se imediat într-o paranteză proverbul „Cine are carte, are și parte.” (vezi „Telegraful Român” din Sibiu, anul IX, nr. 31 din 3 august 1861, p. 4).

2. Ultimul exemplu ne permite să mutăm analiza într-un alt plan, acela al istoriei ca știință. După cum am văzut, expresia ai carte, ai parte a suferit un proces de resemantizare (cf. Munteanu 2019: 250-251), deoarece vorbitorii obișnuiți, reinterpretând situația desemnată și alegând o altă semnificație a substantivului carte, i-au conferit expresiei un alt sens. Rezervând termenului carte îndeosebi semnificația (conexă) de ‘document cu valoare istorică’, marele cărturar George Barițiu are meritul de a fi insistat asupra formulei noastre paremiologice, utilizând-o nu doar ca pe un avertisment, ci chiar ca pe un soi de principiu care motiva necesitatea existenței și dezvoltării științei istorice în/pentru viața unei națiuni.

2.1. Într-un articol intitulat Adunați documente și le păstrați, publicat în 1869 în revista „Transilvania”, Barițiu își începea pledoaria așa: „Cine are carte, are parte. Această parimie românească se aude pe la noi mai adeseori la ocaziuni, când cineva câștigă câte un proces cu ajutorul unor documente, pe care le va fi păstrat el, sau părinții săi. Într-aceea acest proverbiu salutar, ca și altele multe, pline de adevărată filosofie practică, este tot așa des călcat și disprețuit cu neauzită ușurime de minte și cu ruinarea totală a miilor de indivizi, de familii, de comune și chiar de țări întregi. Întru adevăr, anevoie va mai fi în lume vreun lucru, care să fie tractat de indivizi și de popoare cu mai multă nepăsare, însă ce zic nepăsare? cu mai multă urgie și dispreț, decât sunt tractate chiar până în ziua de astăzi documentele scrise. Pare că este un farmec și un blăstem, că oamenii îmblă cu documentele și le aruncă, ca și cum ar arunca nește doage de ciubăr spart sau nește călțuni flendăriți; iară cei cari voiesc a le păstra mai bine, le poartă în șerpar cu anii întregi, până când se tocesc și se rod, încât să nu le mai poată citi nimeni.” (Barițiu 1869: 137).

2.1.1. El explică această inconștiență/neglijență a multora dintre români prin lipsa educației, a științei de carte, și îi laudă pe sași pentru spiritul lor de organizare și de prevedere, chiar dacă și aceștia sunt victimele unei anumite inerții când vine vorba de constituirea unor arhive în toată regula: „Maltratări ale documentelor de natura celor enumerate mai sus se văd mai ales la oamenii, cari sau nu știu carte nicidecum, sau foarte puțină. Să vedem însă, cum păstrează documentele oamenii cari știu carte multă. Sașii din Transilvania trec de oamenii cei mai iubitori de ordine în toată Transilvania; cetățile și besericile lor încongiurate cu muri sunt considerate ca tot atâtea locuri sigure, în care s-ar fi păstrând cele mai multe și cele mai interesante documente, atât istorice în sensul strâns, cât și de proprietate, comunale și particulare.” (Barițiu 1869: 138).

2.1.2. După ce expune indignat câteva cazuri de distrugeri masive de documente, G. Barițiu continuă astfel: „Însă cine să fie în stare de a enumera toate speciile de vandalisme, câte au trecut preste noi și țara noastră? Fie-ne de ajuns a trage din toate învățătură, ca tocma pentru că documentele și tot feliul de scripte sunt supuse la atât amar de pericole, noi de aici înainte să le adunăm cu grijă atât mai mare și legându-le, cum am zice, cu șepte noduri, să le păstrăm la locuri cât se poate de sigure și în ordine bună.” (Barițiu 1869: 138). În plus, istoricul transilvănean avertizează că „vine însă câte un timp, epocă, catastrofă, în care asemenea documente le-ai plăti cu multe mii, însă nu le mai afli nicăiri” și își încheie articolul cu aceeași formulă întrebuințată la începutul lui: „Apoi mai ales documente scrise și tipărite în limba românească, D-zeule, câte zile și ani ne mai trebuiesc nouă, pentru ca să putem zice că avem câte ceva dintr-însele! Deci, să adunăm documente și să le păstrăm, pentru că – cine are carte, are parte.” (Barițiu 1869: 138).

2.2. Am remarcat deja că savantul George Barițiu (politician și publicist, totodată) evidenția mai sus însemnătatea documentelor vechi – fie istorice (în sens strict), fie de proprietate – pentru soarta unui popor. Încă și mai importantă îmi pare a fi (în această direcție) o amplă notă de subsol apărută la 1 martie 1872 tot în „Transilvania”, notă care însoțea o știre despre suma de 20.000 de florini austrieci, pe care dieta Ungariei o votase (și o alocase) în acel an „pentru adun[area] și publicarea de docum[ente] ist[orice]”. Deși nesemnată, nota aparținea redacției „Transilvaniei” și, în consecință, va fi fost scrisă (neîndoielnic) tot de G. Barițiu.

2.2.1. În prima parte a notei de subsol este deplânsă insuficiența fondurilor pentru acest tip de cercetare și, ca semnal de alarmă, se apelează la aceeași zicală, amplificată de o constatare privind relația dintre trecut și viitor: „Când vreodată se va vota de cătră vreun corp legislativ subvențiune spre a căuta și publica documente pentru istoria națiunei românești? Se dă o umbră de subvențiune de la asociațiunea transilvană română numai la spezele publicărei de documente istorice adunate de alții, decopiate și ordinate, fără ca să fi costat pe națiune sau pe stat un denariu măcar, și ce strigăt se mai făcu! Cu toate deficitele colosale ale statului, totuși dieta crezu că trebuie să voteze și aceste ajutoare în favoarea științei historice, sub trei titluri, adecă antic[h]ități, monumente, documente, suma totală de v.a. fr. 56,500 fr. Aceasta vine de acolo, că ungurii au început să simță și să știe mai bine decât românii ce semnifică proverbiul Cine are carte, are parte, cine are trecut, are și venitor [= viitor].” (în „Transilvania” din Brașov, anul V, nr. 5 din 1 martie 1872, p. 56).

2.2.2. Autorul notei respective pare să facă distincție (chiar și grafic) între istoria ca știință („știința historică”) și istoria ca șir de evenimente din trecut („istoria”), adică (așa cum deosebeau romanii) între historia rerum (expunerea sau descrierea trecutului) și res gestae (trecutul propriu-zis sau cele întâmplate). Oricum ar fi, pentru scopuri politice nobile, pentru a ne apăra drepturile în fața lumii (la nivel internațional), se afirmă că este nevoie de mai mulți români care să stăpânească „istoria pragmatică a națiunei și a patriei”: „În țările noastre atât dreptul cât și nedreptul istoric mai joacă încă rolă [sic!] mare în viața publică a popoarelor și națiunilor. Pentru ca să poți alege dreptul din nedrept, pentru ca să poți combate nedreptul istoric cu armele pe care ni le subministră rațiunea, religiunea și cultura humanitarie a timpului nostru, trebuie să cunoști acel nedrept din istorie. Pentru ca să-ți poți apăra originea și cu ea onoarea naționale, ai trebuință de istorie. Preste aceasta, neciun popor nu-și poate câștiga valoare în politică, nu poate partecipa la afacerile țării cu bun rezultat, deacă nu va avea un mare număr de bărbați, cari să aibă istoria pragmatică a națiunei și a patriei, cum am zice, în degete.” (ibid.).

2.3. În opinia mea, este destul de sigur că George Barițiu este autorul acestei note de subsol. Iată un argument suplimentar: dacă în articolul din 1869 el aprecia că zicala Cine are carte, are parte intră în categoria acelor ziceri „pline de adevărată filosofie practică”, se vădește că tot el, în nota din 1872, trecând la un nivel superior, va fi vorbit despre acea „istorie pragmatică”, menționând în prealabil aceeași zicală-principiu. Interesantă este și exprimarea plastică legată de dobândirea competenței de „istoric pragmatic”. Cunoașterea excelentă a acestui tip de istorie ar presupune ca „bărbații” să aibă acea istorie pragmatică „în degete” și, fără să vrem, mintea ne duce către versurile eminesciene ulterioare din Scrisoarea I, acolo unde, în caracterizarea „bătrânului dascăl”, se afirmă că „Universul fără margini e în degetul lui mic,/ Căci sub fruntea-i viitorul și trecutul se încheagă”. Evident, savantul lui Eminescu se îndeletnicea cu un alt tip de știință, însă este surprinzător că se vorbește și aici despre relația dintre viitor și trecut și despre capacitatea omului (genial) de a înțelege o asemenea relație...

3. O știre similară (tot nesemnată), intitulată Documente și monumente istorice, se publicase cu câteva zile înainte în „Gazeta Transilvaniei”. Se anunța că „în ședința din 15/3 ianuarie [1872] a Camerei Deputaților s-au votat la bugetul Ministeriului Instrucțiunei Publice” sumele amintite mai sus, dar se mai consemnau și următoarele: „Adaugem la acestea că Academia de Știință din Pesta [î]și are trămis pe un membru de-ai săi în ani întregi cu însărcinare ca să caute documente relative la istoria ungurească. Așa între alții, dn. Leopold Ováry petrece de la an. 1865 la Neapole, unde caută și adună documente istorice din tempurile regilor Carol Robert și Ludovic I de Anjou (sec. 14-lea), cari veniseră de la Neapole pe tronul Ungariei. Ungurii adică zic: In jure gentium non datur praescriptio. Cu cât ne vom arăta că suntem mai vechi și singuri domni pe acest teritoriu, cu atât mai bine de noi. Cine are carte, are parte” (în „Gazeta Transilvaniei” din Brașov, anul XXXV, nr. 3 din 20/8 ianuarie 1872, p. 4; „redactor răspunzător”: Iacob Mureșianu). Nu știm dacă nu cumva tot G. Barițiu (fost redactor la „Gazeta de Transilvania”, dar încă influent la revista cu numele ușor schimbat) se afla în spatele acestei dări de seamă, în care, dând exemplul cercetătorilor unguri, arăta ce înseamnă să faci „istorie pragmatică”, punând la lucru oameni competenți. Bineînțeles că zicala Cine are carte, are parte venea ca o naturală concluzie la final.

4. În încheiere, ar trebui spus că epoca în care scria George Barițiu astfel de texte era una a „istoriografiei pozitiviste” (cf. Collingwood 1956: 127), în care accentul cădea pe adunarea de fapte cu valoare istorică, pe strângerea și publicarea de documente etc. Istoria însăși mai avea de așteptat câteva decenii până să devină pe deplin științifică, însă demersul la care se angajaseră cărturarul Barițiu și confrații săi ardeleni era unul cu adevărat necesar în acele condiții. Revenind la expresia ai carte, ai parte, se cuvine să precizez că nu se poate determina deocamdată, cu exactitate, în ce provincie românească a luat ea naștere. Totuși, am încercat să dovedesc aici că expresia în cauză a primit o utilizare aparte (colorată științific) în presa militantă din Transilvania într-o perioadă istorică semnificativă pentru români.

Note:

¹ Vezi și cele evocate cândva de Creangă: „Mama însă era în stare să toarcă-n furcă, şi să învăţ mai departe. Şi tot cihăia mama pe tata să mă mai dea undeva la şcoală, căci auzise ea spunând la biserică, în «Parimei», că omul învăţat înţelept va fi şi pe cel neînvăţat slugă-l va avea.” (Ion Creangă, Amintiri din copilărie).

² Vezi și această mărturisire: „Uneori, le reamintim studenților noștri de la cursul de paleografie latină că vorba «ai carte, ai parte» nu a avut la început nicio legătură cu școala și cu avantajele celor școliți, ci s-a referit la charta (diploma, documentul, cartea de moșie) a celor care voiau să aibă de drept pământ. Numai cei cu document (hrisov) de la suveran aveau parte, în fața legii, de proprietate funciară, baza prosperității medievale.” (Pop 2014: 17).

³ După cum se știe, Mihail Sadoveanu a prezentat artistic o astfel de întâmplare în povestirea Iapa lui Vodă (din volumul Hanu Ancuței).

⁴ În continuare, evidențierile cu italice din citatele reproduse în acest articol îmi aparțin.

⁵ Aici, precum și în transcrierea citatelor următoare, am procedat la o adaptare ortografică, deoarece în ziarele și revistele transilvănene din acea perioadă ortografia era una preponderent latinizantă.

⁶ Vezi, totuși, o operă literară semnată de Theocar Alexi, Ai carte, ai parte. Roman umoristic, [Editura autorului], Sibiu, 1878, unde expresia este menționată de câteva ori în accepția primară. Iată un citat edificator: „Dacă răvașul este făcut în adevăr de domnul «notariș», apoi eu una nu-mi pierd nădejdea, după vorba ceea: ai 7 Pentru această cercetare, precizez că am parcurs numeroase materiale din arhiva de ziare românești a Digitecii Arcanum.

⁸ În treacăt, să observăm că în citatul din textul lui C.A. Rosetti apare și o expresie idiomatică bizară, pe care nu am mai întâlnit-o până acum: a freca (pe cineva) coz de gindă (pesemne cu sensul ‘a dispune de cineva după bunul plac’). Sintagma provine probabil de la un joc de cărți, de vreme ce gindă este o variantă pentru ghindă, care înseamnă și ‘treflă’ într-un atare context, iar coz semnifică aici ‘atu’, adică o carte mai valoroasă decât toate celelalte. În orice caz, în fragmentul reprodus mai sus, C.A. Rosetti nu se referă la jocul de cărți când întrebuințează expresia ai carte, ai parte.

Bibliografie:

Barițiu 1869 = G. Barițiu, Adunați documente și le păstrați, în „Transilvania” (Brașov), anul II, nr. 12 din 15 iunie 1869, p. 137-138

Collingwood 1956 = R.G. Collingwood, The Idea of History, Oxford University Press, Oxford, 1956

Dumistrăcel 2001 = Stelian Dumistrăcel, Până-n pânzele albe. Expresii româneşti, Ediţia a II-a revăzută şi augmentată, Editura Institutul European, Iaşi, 2001

Ghibănescu 1899 = Gh. Ghibănescu, Ai carte, ai parte, în „Opinia” (Iași), anul III, nr. 138 din 20 octombrie 1899, p. 1-2

Ghibănescu 1924 = Gh. Ghibănescu, Din traista cu vorbe, Desaga I, Ediția a II-a, Tipografia „Lumina Moldovei”, Iași, 1924

Munteanu 2019 = Cristinel Munteanu, Expresii resemantizate, în „Limba română” (București), anul LXVIII, 2019, nr. 2, p. 249-256

Pop 2014 = Ioan-Aurel Pop, Istoria, adevărul și miturile. (Note de lectură), Ediția a II-a, Editura Enciclopedică, București, 2014

“You have documents, you have rights” or on the nation’s pragmatic history

Keywords: Romanian sayings; legal documents; historical documents; George Barițiu; pragmatic history

Taking as a point of departure the origin of a Romanian saying, “Ai parte, ai carte”, which initially meant not “Knowledge is power” (as it is nowadays understood), but “You have documents, you have rights” (given the various meanings of the Romanian word “carte”, such as ‘book, legal document, letter etc.’), I aim at analyzing some of George Barițiu’s journalistic texts, revealing that the 19th century Romanian scholar used the aforementioned expression in a special way, in relation to a particular type of history, namely the “nation’s pragmatic history”.