Un voievod de slovă din Maramureș: Gheorghe Mihai Bârlea

Dialog realizat de Vasile PROCA

În Maramureș, „sentimentul românesc al ființei” (Noica) are o mare bogăție de semnificații.

Acest simțământ a devenit, începând cu anul 1973 – eram prima dată în Maramureș – un fel de autograf pe suflet.

De atunci, am început să învăț alfabetul civilizației, tradițiilor (obiceiuri, datini) maramureșene. Zilele trăite printre maramureșeni sunt clipe ale veșniciei.

Duminica, la ei, devine ziua luminii. În toate satele, oamenii se îmbracă în straie de sărbătoare. Se îmbracă în numele Tatălui și merg pe drumul mântuirii la biserică. Acolo, în bisericile de lemn din Desești, Bârsana, Ieud, Poienile Izei, Rogoz, Budești, Plopiș, Surdești – toate monumente UNESCO –, dar și în alte biserici de lemn, douăsprezece la număr, îți îmbogățești cultura imaginii, trăiești cu impresia că sfinții pictați pe pereții bisericilor sunt țăranii maramureșeni: acest popor al crucii, care crede în mântuirea neamului omenesc prin Fecioara Maria și Fiul ei, Iisus Hristos, și care crede că din Dumnezeu răsare soarele. Mesajul teologic transmis: lupta pentru credința strămoșească ortodoxă. Cu o mare dragoste față de cele sfinte, se păstrează în aceste biserici cărți vechi de cult, icoane pe lemn, icoane pe sticlă, obiecte de cult, toate valori de patrimoniu. La rândul lor, zugravii de biserici, meșteri autodidacți, și-au asumat același mesaj, care educă comunitatea. Prin culori, au scris o teologie. Dis-de-dimineață, din primăvară și până toamna târziu, oamenii pleacă la muncă. Întâlnindu-te cu ei, te salută (îți spun): „Domnul fie lăudat!”

Și în strai de sărbătoare, dar și în strai de lucru, oamenii Maramureșului se asemuiesc lui Dumnezeu.

Când stau în fața Creatorului, ei învață a iubi tot ce-i sfânt și frumos. Lăcașuri pentru suflet, multe case maramureșene sunt adevărate muzee sau ateliere de artă populară. De amintit cioplitul lemnului: vestitele porți cu ornamente tipice zonei: frânghia răsucită, rozeta solară, pomul vieții etc. Și troițele de lemn au un specific aparte. Olăritul și țesutul, la fel, sunt produsele unei eredități sociale, ale unei istorii personale.

Să nu uităm a menționa Cimitirul vesel din Săpânța, unic în lume, o creație originală a lui Stan Ioan Pătraș, care râde de moarte: crucile sculptate în lemn, cu tot felul de basoreliefuri, sunt momente din viața celui răposat, pictate în culori vii pe fond albastru. Vestitul albastru de Săpânța. Pe toate aceste cruci, de un format aparte, sunt dăltuite epitafuri hazlii despre viața celui plecat la Domnul. O lună de zile se lucrează la o cruce. Am avut bucuria să-l cunosc pe Stan Ioan Pătraș. Era în 1976, la Iași, în Piața Dimitrov din centrul orașului. Împreună cu soția lui, vindeau cergi. La fel, i-am cunoscut pe olarul Daniel Leș („toată ziua olărim”, zice), pe ceramistul Cornel Sitar (ceramica lui are simboluri care s-au iconizat în timp); pe poetul, pictorul, sculptorul Mihai Olos; pe „țăranul de geniu” Pătru Godja-Pupăză (cioplitor în lemn), ucenicul sculptorului Vida Gheza; pe Doamna Parască Făt și mulți alții, oameni minunați, cu un deosebit har creator.

Despre unii poeți ai Maramureșului mi-a vorbit Ion Zubașcu la cel de-al doilea „descălecat” în Maramureș. Anul 1976, Borșa, Ziua minerului. Invitați speciali Ștefan Hrușcă și Ion Zubașcu. Eram venit la invitația prietenului Titi Șișcanu, căpitanul echipei de fotbal „Minerul Baia Borșa” (Divizia B). După concert, toți patru am petrecut o noapte de poveste: cântece, poezie, voie bună și horincă îmblânzită cu bere. Ion a vorbit cu deferență despre prietenii săi, poeții Gheorghe Mihai Bârlea, Ion Burnar, Dumitru Iuga, Gheorghe Pârja, Ioan Es Pop, Echim Vancea etc. Toți validați, în timp, de critici literari importanți: Laurențiu Ulici, Gheorghe Grigurcu, Radu G. Țeposu, Ioan Holban, Gheorghe Glodeanu, Ana Bantoș, Augustin Cozmuța, Delia Muntean etc.

Să urmărim devenirea socială și întru poezie a poetului Gheorghe Mihai Bârlea. Născut la 10 februarie 1951, în satul Nănești, comuna Bârsana, Maramureș, se trage dintr-o veche familie nobiliară, având Diplomă, în acest sens, din anul 1384, și fiind, după Nicolae Iorga, printre cele mai vechi familii românești. Absolvă Liceul de Cultură Generală din Sighet (1970), apoi Școala Postliceală de Biblioteconomie București (1974) și Facultatea de Filozofie a Universității „Al. I. Cuza” din Iași (1980) și Facultatea de Drept de la aceeași universitate. Doctor în sociologie (2000), UAIC Iași, cu teza Mentalități și transformări sociale în zona Maramureș. Este, pe rând, profesor la liceele din Sighet (1972-1990); bibliotecar și director al Bibliotecii Municipale din același oraș, și, prin cumul de funcții, consilier și consilier șef la Inspectoratul de Cultură Maramureș (1990-1997); prefect al Județului Maramureș (1997-2000); director al Memorialului din Sighetu Marmației (2001-2007); senator în Parlamentul României (2008-2012); profesor universitar, Facultatea de Litere, Universitatea de Nord Baia Mare (2000-2016).

Dintre cărțile publicate: Din penumbră (versuri, 1998); Lasă-te prădat (versuri, 1998); Ceremonia clipei (versuri, 2006); Umbra lucrurilor (versuri, 2010); Sigilii de sare (versuri, 2019); Mentalități în tranziție (2003); Eminescu. Teme sociologice și metafizice (2004); Colectivizarea în Maramureș – Contribuții documentare (2004); Elita academică în închisoarea politică de la Sighet (1950-1955) (2007) etc. Așadar, un CV impresionant.

Interlocutorul nostru debutează în revista „Zări senine” (1968) a Liceului sighețean, dar și în revista „Astra” (1970); debutul editorial: Alfa ’85, Editura Dacia, Cluj-Napoca. Mai puțin răsfățați de criticii prezentului literar (excepție Ioan Es Pop), poeții maramureșeni ocupă un loc aparte în peisajul literar românesc. Trebuie citiți cu regularitate și respect. Ei își trag seva dintr-un topos și un ethos singulare.

Revenind la remarcabilul poet Gheorghe Mihai Bârlea, putem afirma că poezia sa e o cristalizare a simbolurilor perene pe care le-a descifrat de-a lungul anilor. În clasele primare, profesor de poezie i-a fost mama sa, creatoare de poezie populară. La acest important poet, cu un univers liric original, cuvintele sunt materie intelectuală formulată estetic. Descântecele de metehăi, pomul vieții, obiceiul de înmormântare, iertăciunea, obiceiurile de peste an constituie liniile de forță ale unei realități pe care o țes neîncetat și o validează: se stabilesc conexiuni între real și vis, între joc și ritual. Experiența religioasă, învățătura umanistă, o senzualitate reținută (vezi poemele pentru Rozica) sunt zone de sensibilitate trăită într-o mântuire lină.

Să-i cităm Parabola fericirilor:

Să vezi ce alții numai aud,

să auzi ce alții doar văd;

cerul închis într-o piatră neziditoare

căzută în drumul lor;

pământul încremenit în sine,

mișcător între ceruri

spre neliniștea ochilor;

în legănarea spicelor vara,

secerătorii dintre spini

răbdători ridică ochii −

așteaptă să se înveselească de ploaie,

iar gura lor flămândă să cânte:

de frumusețea pruncilor mi-e dor

și de desăvârșirea lor;

aud văzând

și văd auzind,

așa se visează cei așteptați

la ospățul fericiților.

În Maramureș, există o pedagogie divină, se moștenește o Predanie. Acolo nu poți fi în biserică, dacă nu crezi în Dumnezeu.

În Maramureș, timpul îți măsoară viața din sărbătoare în sărbătoare, îți citește din Codicele de la Ieud (descoperit în 1921). Acolo, se petrece întâlnirea cu Cuvântul, cu logosul dumnezeiesc.

Să citim un Bocet maramureșean de Gheorghe Mihai Bârlea:

Se întoarce o ploaie bogată

peste inimi,

să încolțească sămânța bună

și să ne bucure;

iarba sub tălpile goale

trezește simțurile

și scurtează depărtările cenușii;

singuratic sorbind

din răsăritul de lună mă îndestulez,

și crezându-mă dezlegat de păcat,

visez și îngân:

„Da-u-ar Dumnezeu Cel Sfânt

cărare pe sub pământ,

o cărare umblătoare

să se întoarcă cel ce moare”.

Poezia lui Gheorghe Mihai Bârlea e, de cele mai multe ori, o nesfârșită spovedanie, o meditație, un suspin de clopote sub privirea unui Iisus mântuitor, care fertilizează cunoașterea, înfățișând dimensiunea reflexivă a omului. Redăm un fragment din alocuțiunea susținută de poet la Zilele Revistei de Cultură „Nord Literar” (2023): „Literatura lipsită de emoție și de sentiment înseamnă sinucidere sau dispariție. Sub ochii noștri, se redefinesc cu o viteză nemaipomenită toate paradigmele emoționale, cognitive, morale”.

Vasile Proca: Dragă Poete, lasă-te prădat de întrebările mele, fiindcă sunt convins că vei găsi necesarele cuvinte de acces (Jean Baudrillard) spre inima cititorilor, că va fi un demers inițiatic spre a le descoperi fabulosul Maramureș.

Așadar, folosindu-mă de cuvintele lui Lucian Blaga, te îndemn să vorbești despre sufletul satului Nănești, unde se vindecă setea de mântuire, unde te-ai născut și ai copilărit.

Reproduc poemul Nănești, care îți aparține:

Mi-e dor de un somn înrourat

și de miresmele ierbii,

de râul lin luminând,

de horele Anuței lui Negrea

pe cărarea lui Coman,

de jocuri în șura lui Toma

și de strigăturile lui Grigore a lui Badea,

de tropotita feciorilor

cu Grigore a oșencii în frunte,

și noi, prichindeii, vrăjiți

lipiți de casa noastră de lemn,

de grădina înfrunzită

și de ferestrele întredeschise spre rai

și de curtea școlii primare,

dar de sat mi-e dor cel mai tare.

Gh. M. Bârlea: Pentru cei născuți în mediul rural, satul de origine, cu vatra lui, chiar dacă destinul i-a mutat în medii urbane, mai aproape sau mai îndepărtate, supraviețuiește ca un mic tezaur de memorie. În viziunea mea de copil, satul natal îmi părea „centrul lumii”, pentru că relațiile interumane erau directe, ne cunoșteam toți consătenii. Instituția neamului era foarte puternică, pe care Mircea Vulcănescu o situează la intersecția dintre metafizică și istorie. Azi, satul în care am copilărit s-a metamorfozat fundamental, s-a mutat, aș zice, în muzeu, pentru că vechile case de lemn sunt în mare măsură înlocuite de case din beton. Dar sunt, încă, păstrate cu sfințenie valorile rurale identitare: în grai, în port, în obiceiuri, în credință. Particip, și azi, cu emoție la viața satului, la sărbători locale, nunți, botezuri, înmormântări etc. Lumea satului mi-a oferit un set de valori morale pe care mi-am construit destinul: omenia, generozitatea, cultul pentru muncă și respectul pentru tradiții. Prin folclor, satul s-a autodefinit inspirat: Năneștiul e un sat micuț/ Toată fata-i cu drăguț/ Năneștiul îi mititel/ Multă dragoste e în el. Suntem în ton cu ceea ce spune apostolul Pavel „Unde dragoste nu este, nimic nu este.”

V.P.: Unele cărți bisericești, tipărite la Blaj, se găsesc în multe biserici maramureșene, printre care Nănești și Bârsana, cum sunt: Apostolul, Triodion, Penticostal, Biblia lui Bob etc.

Ce a însemnat biserica pentru coconul Mihai? Dar care au fost cărțile copilăriei ce te-au marcat cel mai puternic?

Gh.M.B.: Pe lângă cele amintite de tine, merită readus în actualitate celebrul Codice de la Ieud, descoperit în podul bisericii de lemn, de secolul XVI, din Ieud, în jurul căruia s-a purtat o puternică dispută filologică: dacă este sau nu primul manuscris în limba română. El provine de la fosta mănăstire ortodoxă din Peri (azi Grușevo, în Transcarpatia, Ucraina), consacrată stavropighie la 1391, de către Patriarhia Constantinopolului. Sunt cercetători care acreditează acest document de limbă și credință cu mult înainte de Scrisoarea lui Neacșu, de la începutul secolului al XVI-lea. Acest manuscris a fost pretextul organizării la Ieud, în anii ‚80 din secolul trecut, a unor colocvii, inițiate de mine și de colegul meu, prof. Petru Dunca, la care au participat lingviști, istorici, scriitori, oameni de cultură. Printre ei și bine cunoscutul lingvist Mihăilă, care refuza datarea manuscrisului la începutul secolului al XV-lea. Poate ar merita o rediscutare a datării acestui document, important prin valoarea lui lingvistică. În ce mă privește, Biserica, în viața coconului ce am fost, a avut un rol important în educația mea și a fratelui Vasile. Mama a fost o femeie foarte credincioasă și nu ne permitea să mâncăm, să ne culcăm până nu ne făceam rugăciunile cuvenite. Pe ea mi-o amintesc mereu cum se ruga în genunchi, cu rozariul și lumânarea aprinsă pe masă, pentru viitorul nostru. În pofida educației ateiste, agresive, la care am fost expuși toți cei din generațiile din perioada totalitarismului ateu, am rămas cu respect pentru Biserică, pentru credință, m-am căsătorit și mi-am botezat copiii, trecând peste tabuurile ideologice. Odată cu evacuarea comunismului din viața noastră, din pozițiile publice pe care le-am ocupat, director, șef al Culturii pe județ, prefect, senator, prodecan al Facultății de Litere din Baia Mare, am sprijinit construcția de biserici indiferent de confesiune, reparații și restaurări. Fratele Vasile, specialist în domeniu, a restaurat 63 de biserici în toate zonele țării.

V.P.: Să ne spui câteva cuvinte și despre Bârsana (comuna de care aparține satul Nănești) situată pe malul drept al râului Iza, comună străveche de care amintește și o Diplomă dată în 1326, de către regele Carol Robert, privind drepturile de moștenire pentru cneazul Stanislav Bârsan. De aici, se poate specula și etimologia numelui Bârsana și, de ce nu, de unde se trage numele Bârlea?

În Istoria Maramureșului de prof. Alexandru Filipașcu de Dolha și de Petrova, găsim, între anii 1700-1731, membri de-ai familiilor care emigrează în diferite zone, printre care și familia Bârlea.

Gh.M.B.: Bârsana este centrul administrativ al comunei cu același nume, la care a fost „anexat” și satul meu, datat  în documente în secolul al XIV-lea, considerat sat nobiliar, cu familii posesoare de diplome acordate de regii angevivi. Familia Bârlea de Berbești a fost înnobilată cu o astfel de diplomă în 1384. Ioan Mihaly de Apșa a publicat în 1904 un volum de diplome, premiat de Academia Română, importante pentru faptul că în conținutul lor se confirmă dreptul de înainte stătător al românilor pe meleagurile maramureșene. Legat de numele de familie, istoricul Nicolae Iorga crede că se numără printre cele mai vechi în provinciile românești. Așadar, putem spune că „neamul Bârlenilor” durează de sute de ani. Numele Bârlea se întâlnește și în alte zone, precum Mureș, Banat, Alba, efect al migrației istorice. În Maramureș există o localitate Tulgheș, în care peste 70% dintre locuitori poartă numele de Bârle.

V.P.: Ai absolvit Liceul de Cultură Generală Sighetu Marmației (1970). Vorbește, te rog, despre revista „Zări senine”, unde ai fost redactor.

Gh.M.B.: A fost prima publicație școlară apărută la Liceul (azi Colegiu) „Dragoș-Vodă” după cel de al Doilea Război Mondial. Inițiativa a aparținut unor dascăli generoși și sensibili la talentul elevilor, nu doar pentru literatură, ci și pentru alte discipline. I-aș aminti cu respectul de rigoare pe profesorii: Eracle Titircă, cel care avuse anumite conexiuni și cu Cercul literar de la Sibiu, pe prof. Ion Vancea, consătean cu mine și unchi al poetului Echim Vancea. Aici, în revista „Zări senine”, ne-am publicat mai mulți colegi primele încercări literare, înfiripându-se în noi visul de a deveni poeți sau cel puțin iubitori de literatură. Am avut șansa să fim primiți ca liceeni în cenaclul „George Coșbuc” de la Casa de Cultură din Sighet, în care activau profesori de toate vârstele, dintre care amintesc în mod special pe profesorul, pictorul și poetul Gheorghe Chivu, un maestru pentru noi, cei tineri: Gheorghe Pârja, Echim Vancea, Ileana Mihai, Marin Slujeru, Andrei Făt și alții. Climatul deschis a fost important pentru etapele viitoare ale formării noastre intelectuale și literare.

V.P.: De când ai început să trăiești în acele plutiri ale imaginarului, stări poetice? Când ai conștientizat că ești hărăzit poeziei, că Bunul Dumnezeu ți-a făcut acest dar minunat? Așadar, vorbește despre primele încercări poetice, dar și despre primele poezii publicate. Nichita Stănescu spunea: „Fără Miorița, noi n-am fi fost niciodată poeți”.

Gh.M.B.: Primul meu „profesor de poezie” a fost chiar mama mea, o inspirată creatoare de poezie populară. Începând din clasa a III-a, la serbările școlare, am recitat doar poezii făcute de mama mea. În felul acesta am fost privilegiat și m-am salvat să recit poezii proletcultiste până la sfârșitul clasei a VIII-a. De atunci am început să mă visez un urmaș al mamei mele și sunt convins că de acolo s-au înaripat și visele în drumul meu către poezie. Am debutat în revista „Astra” de la Brașov, în 1970, apoi în „Convorbiri literare”, remarcat de poetul Nicolae Turtureanu, în cotidianul din Maramureș „Pentru socialism”, care acorda săptămânal un spațiu generos pentru cultură, având în redacție pe criticul literar Augustin Cozmuța, poeții Gheorghe Pârja, Vasile Radu Ghenceanu și Ștefan Bellu, în antologii județene. Pe parcurs, am publicat în reviste literare precum „Luceafărul”, „Tribuna”, „Familia” „România literară”. Debutul editorial s-a produs în volumul colectiv Alfa, la Editura Dacia din Cluj Napoca, în 1985.

V.P.: Care au fost motivele ce te-au îndemnat să urmezi cursurile Școlii Postliceale de Biblioteconomie din București (1972-1974)? Despre atmosfera bucureșteană ce ne poți spune? Amintește câteva nume de colegi.

Gh.M.B.: După ce ratasem admiterea la Filosofie la Cluj, revenit din cătănie și din cauza situației sociale din familie, m-am angajat la Biblioteca Municipală din Sighet, instituție de care se leagă 25 de ani din biografia mea. Școala Postliceală de Biblioteconomie am urmat-o la București și am avut ca profesori excelenți experți în biblioteconomie, dintre care îl amintesc pe bine cunoscutul prozator Costache Olăreanu. Aici i-am întâlnit și pe poeții ieșeni Emilian Marcu și Lucian Vasiliu. Atmosfera literară bucureșteană o cunoșteam prin publicațiile vremii și prin relațiile personale cu tineri scriitori.

V.P.: În două rânduri ai „descălecat” în Moldova, la Iași, pentru a fi student la Universitatea „Al. I. Cuza”. Mai întâi, la Facultatea de Filosofie (absolvită în 1980), și apoi la Facultatea de Drept (absolvită în 1993). Tot la Iași, ți-ai luat și doctoratul în sociologie (2000). Cum ai trăit perioadele ieșene? Ce amintiri te leagă de profesorul Tudor Ghideanu, deținător al Premiului „Vasile Conta” al Academiei Române? Era un mare iubitor de poezie și critic literar.

Desigur, să-i amintim și pe profesorii Petru Ioan (Premiul „Vasile Conta” al Academiei Române) și Vasile Miftode (conducător al tezei de doctorat în sociologie).

Gh.M.B.: Prin adopție intelectuală, îmi place să mă declar ieșean. Chiar dacă am urmat cursurile la fără frecvență, am avut profesori prestigioși precum Ernest Stere, Petre Dumitrescu, Petru Ioan, Teodor Dima, Radu Negru. O relație specială am avut cu regretatul profesor Tudor Ghideanu, care mi-a coordonat licența, ce viza teme filozofice și sociologice în opera lui Mihai Eminescu. Domnia-sa, se știe bine, a fost și un excelent eminescolog. Profesorul Vasile Miftode mi-a fost conducătorul de doctorat în sociologie, pe o temă consacrată problematicii mentalităților în perioada de tranziție, referindu-mă în special la zona Maramureșului. Cu dânsul vorbesc frecvent și în prezent, pentru că în cariera universitară m-am dedicat disciplinelor sociologice. Am avut ocazia să cunosc importanți artiști plastici, pictori și sculptori, unii nu se mai află printre noi. Am o relație de prietenie admirabilă ce mă onorează cu maestrul Liviu Suhar, în opinia mea, unul dintre cei mai importanți pictori români contemporani. El surprinde admirabil și emoționant nu doar peisajele, ci și miturile Bucovinei natale, fiind de origine din Iacobeni.

V.P.: Mă întorc în timp și amintesc numele unui mare istoric, Gheorghe I. Brătianu (născut la 3 februarie 1898 la Ruginoasa, Iași), licențiat al Facultății de Drept a UAIC Iași, nepotul lui Ion C. Brătianu și fiul lui Ionel I. C. Brătianu – două mari personalități politice ale României. A fost membru al Academiei Române și autor, printre altele, al unor cărți de referință în istoriografia românească: O enigmă și un miracol istoric: poporul român și Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești.

Personalitatea lui Gheorghe I. Brătianu se leagă, mai ales, de două orașe: Iași și Sighetu Marmației.

Extrapolând, peste ani, ai stabilit o legătură specială între orașele amintite. În plus, ai fost co-inițiator și director al Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței (Sighetul Marmației, perioada 2001-2007). După cum se știe, marele istoric și-a aflat sfârșitul în aprilie 1953, în penitenciarul Sighet. Vorbește, te rog, despre această perioadă deosebită din toată biografia ta.

Gh.M.B.: Gheorghe Brătianu este, în optica multora, cel mai mare istoric după Nicolae Iorga, cu o operă impresionantă ce îl plasează justificat în sfera modelelor intelectuale și umane. Prima carte la care te referi a fost, în fapt, o replică dată fostului său profesor de la Sorbona, medievistul Ferdinand Loth, care considera momentul aureoral de la 1 Decembrie 1918 drept un miracol. Gheorghe Brătianu aduce argumente de ordin istoric, cultural, de limbă care au premers și au favorizat realizarea României Mari într-un moment critic, spre sfârșitul Primului Război Mondial, cu guvernul mutat la Iași. Am putea spune că patria de limbă și cultură, ca să parafrazez o sintagmă a lui Mihai Eminescu, a premers patriei politice.

Memorialul Sighet, în biografia mea intelectuală, reprezintă un reper important. M-am atașat dintru început acestui proiect al cărui concept aparține Anei Blandiana și lui Romulus Rusan, la care s-au alăturat un număr semnificativ de personalități din societatea civilă din România și din străinătate. Fundația Academia Civică a fost înființată exact în acest scop: realizarea Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet. Sunt membru fondator al acestei Fundații, vicepreședinte al Consiliului director, fost director al acestei instituții timp de 6 ani. E impresionant să constați că de la deschiderea Memorialului către public, i-au trecut pragul aproape două milioane de vizitatori din țară și de peste hotare, de toate vârstele. Este implicit o catedră de istorie pentru tineri, mai puțin familiarizați cu ceea ce a însemnat perioada totalitarismului comunist în România, iar manualele de istorie abordează destul de sumar perioada amintită. Am dreptul moral să mă consider un contributiv semnificativ la ceea ce Romulus Rusan a numit „un miracol”, Memorialul de la Sighet.

V.P.: Legat de Penitenciarul Sighet, dar și de faptul că, în perioada 1995-2005, ai fost membru PNȚ – CD, te rog să-l aduci în actualitate pe Iuliu Maniu – liderul PNȚ – o personalitate emblematică a României, începând cu Marea Unire.

După cum se știe, în perioada 25 octombrie - 11 noiembrie 1947, la Școala Superioară de Război din București s-a judecat procesul fruntașilor PNȚ, fiind acuzați de „complot și trădare”, în cazul fugii de la Tămădău. Fiind condamnat la temniță grea pe viață, moare la Penitenciarul Sighet, la 5 februarie 1953.

Gh.M.B.: Maniu a plătit cu viața în închisorile de la Galați și de la Sighet pentru convingerile lui politice. Scriitorul și profesorul Dan Pavel a publicat recent o carte remarcabilă intitulată Iuliu Maniu în jurnalul lui Corneliu Coposu. Am vorbit despre ea la lansarea de la Memorial. Impresionează în Jurnalul lui Coposu, în cartea amintită, în comentariul lui Dan Pavel, relația extraordinară dintre Iuliu Maniu și tânărul lui discipol, Corneliu Coposu, licențiat în drept și provenit din jurnalism, căruia îi încredințează gândurile, convingerile, analizele legate de contextul social și politic al României din anii ‚30 ai secolului trecut, până la „momentul Tămădău”. Subscriu la concluziile lui Dan Pavel, care îl consideră pe Iuliu Maniu cel mai mare om politic român din secolul XX, pentru că de tânăr s-a dedicat intereselor neamului său, ca deputat în Parlamentul de la Budapesta, dar mai ales ca actor politic de primă mărime după Marea Unire. A ocupat cele mai importante demnități publice ca lider de partid și de trei ori prim-ministru, dar este singurul om politic care s-a opus tuturor totalitarismelor din timpul vieții lui: cea carlistă (deși el l-a invitat pe Carol al II-lea să revină în țară, să pună capăt regenței și să devină rege), când a sesizat tendințele lui autoritariste; cea antonesciană (după intrarea în combinații politice cu Mișcarea Legionară), și cea comunistă. După un proces oribil, regizat în stilul proletcultismului sovietic, este condamnat la închisoare pe viață. La acest nefericit periplu l-a însoțit și maramureșeanul Ilie Lazăr, căruia Maniu, la sfârșitul procesului, i-a mulțumit „că i-a fost mereu aproape”. Un model de om politic, de conștiință, dedicat unui patriotism luminat.

V.P.: Să continuăm în aceeași notă: autoritățile comuniste au trimis în închisori și lagăre de exterminare circa două milioane de oameni. Dintre ei, un număr de 200.000 au murit, fiind executați sau supuși unui regim de exterminare. Alții, sute de mii, au fost urcați în vagoane și deportați în URSS. S-au scris multe cărți despre acea perioadă. Există și o revistă MEMORIA (revistă a gândirii arestate), dedicată celor întâmplate în acei ani.

Un celebru fost deținut politic, Cicerone Ionițoiu, a publicat o lucrare monumentală: Victimele terorii comuniste – arestați, torturați, întemnițați, uciși, care este un Dicționar în 14 volume (6 000 de pagini) cu informații despre preoți, profesori, academicieni, medici, militari, țărani, avocați, demnitari, scriitori, muncitori (aproximativ 80 000 de persoane).

În cadrul Memorialului Sighet, există o bibliotecă cu lucrări (cărți, reviste) dedicate acelei sinistre perioade din istoria României?

Gh.M.B.: Există o bibliotecă în care se găsesc, îndeosebi, cărțile publicate de Fundația Academia Civică, începând cu cele 10 volume „Analele Sighet”, cuprinzând comunicările științifice și memorialistice susținute de foști deținuți politici, istorici, oameni de cultură, scriitori la cele 10 ediții ale simpozioanelor desfășurate sub genericele „De la adevărul istoric la judecata istoriei” (primele două ediții) și „Unde Justiția nu este o formă de memorie, memoria poate fi o formă de justiție” (Ana Blandiana). Există, de asemenea, un număr considerabil de cărți cu caracter memorialistic semnate de foști deținuți politici, reviste de specialitate, lucrări ale unor istorici români și străini, dintre care amintim pe Romulus Rusan, acad. Alexandru Zub, Șerban Papacostea, Dennis Deletant, Thiery Wolton, Stephan Curtois, Vladimir Bukowski și mulți alții. O veritabilă bibliotecă a memoriei de care nu se poate face abstracție când analizăm istoria recentă a României și implicit a celorlalte state europene căzute în orbita imperiului sovietic.

V.P.: Sociologia, se știe, ocupă o poziției importantă în cultura intelectuală a comunității și a fiecăruia dintre noi. Având în vedere că, în contextul actual, trăim într-o lume plină de frământări și într-o continuă schimbare, sociologia este chemată să analizeze, cu responsabilitate, cele petrecute în trecutul unei comunități și de a explica transformările prezente și viitoare. Așadar, din punct de vedere sociologic, încearcă, cu privirea unui radiolog, să vezi cum arată societatea românească în prezent și să pui un diagnostic.

Gh.M.B.: Trăim într-un timp cu dinamică debordantă, se schimbă sub ochii noștri toate paradigmele existențiale: sociale, politice, morale, educaționale, culturale, economice. Vorbim despre globalizare, multiculturalism, migrație etc. Chiar și cei mai competenți analiști ai acestor mutații pot fi derutați de viteza cu care se produc evenimente provocatoare pentru civilizația contemporană. Nu puțini sunt cei care sunt îngrijorați de viitorul apropiat sau îndepărtat, sesizând cum tehnologiile de vârf, pe lângă beneficii indiscutabile, generează și amenințări, și riscuri pentru viitor. Geopolitica actuală lansează semnale de natură apocaliptică, uneori. Sociologic vorbind, trăim într-un timp al metamorfozelor rapide, din care nu lipsește riscul unei fragmentări sociale de natură să ne îndepărteze de conștiința apartenenței noastre la un întreg coerent și viu în viața cotidiană, în credință, chiar și în artă. Focalizarea liderilor decidenți în sferele politicilor pe interese egoiste, pe tendințe expansioniste sau revanșarde, secularizarea, subminează credința și comportamentele morale, și constituie surse de îngrijorare planetară. Fenomenul globalizării nu trebuie să fie un balaur ce închide identități, ci să genereze bunăstare și echilibru pe planetă. Tehnologiile trebuie să fraternizeze cu umanitarismul și să protejeze condiția umană.

V.P.: În 20 august 2011, împreună cu poetul Vasile Muste, am vizitat Mănăstirea Sfânta Ana-Rohia. Ghid ne-a fost părintele Panteliman Ilieș. Printre altele, cu competență, ne-a vorbit și de monahul Nicolae (Nicu Steinhardt).

Între anii 1971-1997, ai fost bibliotecar, coordonator și director al Bibliotecii Municipale Sighet. Din volumul Nicu Steinhardt în dosarele Securității 1959-1989 (Editura Nemira, 2005), voi da un citat: „... la recomandarea lui Constantin Noica, a hotărât să rămână la Mănăstirea Rohia din județul Maramureș, unde să se ocupe și de aranjarea bibliotecii acestei unități cultice (circa 20 000 volume). S-a călugărit la această mănăstire în anul 1980, fiind asistat de starețul Man Serafim” (Ministerul de Interne, Departamentul Securității Statului, Direcția I, nr. 132/MN001623/23 ianuarie 1984).

Dragă profesore, te invit să vorbești despre universul cărților, despre perioada petrecută la Biblioteca Municipală Sighet, dar și despre eseistul, monahul, bibliotecarul Nicolae Steinhardt, cel care a scris și Jurnalul fericirii, o carte unică.

Gh.M.B.: Experiența mea profesională la această instituție este de neuitat. Am prelucrat biblioteconomic mii de cărți, am citit cărți importante. Pot spune că m-am consolidat intelectual și am contribuit la prestigiul public al bibliotecii.

Nu l-am cunoscut personal pe Nicolae Steinhardt. Am citit Jurnalul fericirii, printre cele mai citite cărți din literatura română, care provoacă emoții intelectuale și creștine. El demonstrează, pornind de la propria experiență de viață, că suferința poate fi o sursă de fericire dacă te eliberezi de ură și vanitate, asumi smerenia și dăruirea în spirit cristic. Teza lui fundamentală este memorabilă: „dăruiește și vei dobândi”. Rohia a fost pentru el, la sugestia lui Noica, locul regăsirii prin credință, după convertirea sa în închisoare la ortodoxism cu binecuvântarea părintelui Mina Dobzeu cu care stătea în celulă. De altfel, „Cristul lăuntric”, cum spune Toma de Aquino, i-a ajutat pe mulți deținuți să supraviețuiască în condițiile subumane din închisori.

V.P.: Să aducem în discuție ruralul românesc cu tradițiile, datinile și obiceiurile specifice Maramureșului, cum ar fi: Tînjaua, Sînzîienele, Botejunea, formule de salut, mitologia rurală etc. Printre altele, să nu uiți a vorbi despre secretele horincii și despre rețeta pancovelor.

Gh.M.B.: Ruralitatea, cu toate atributele sale de civilizație și cultură, constituie fundamentul istoric al destinului neamului românesc. Însă mediul rural, în pofida mutațiilor ce se produc, este păstrător de datini, de obiceiuri, de mituri, de solidaritate socială prin instituții comunitare tipice satului românesc: nunți, botezuri, înmormântări; păstrează sentimentul sărbătorii creștine sau laice ca o modalitate de perpetuare a identității noastre. Școala sociologică de la București, prin Dimitrie Gusti și discipolii lui, prin cercetările făcute în mediul rural românesc din perioada interbelică au atras atenția cu privire la importanța culturii și tradițiilor rurale. Este de neconceput devenirea noastră istorică fără această entitate sacră numită satul românesc. Lucian Blaga, Liviu Rebreanu și mulți alții au adus în Academia Română binemeritate elogii țăranului și satului românesc. În Maramureș, aproape nu există sat unde să nu se celebreze obiceiuri și tradiții ancestrale, un patrimoniu față de care purtăm responsabilitatea conservării și perpetuării lui. Horinca de Maramureș, la care te referi cu nostalgie, bănuiesc, are notorietatea ei, pe care „a-i gustat-o”, își păstrează savoarea dacă este consumată cu măsură. Eu am botezat-o „literatură de creangă” ca să stimulez apetitul poeților. Pancovele nu lipsesc din meniul obișnuit a maramureșeanului, mai ales în sărbători.

V.P.: În perioada 2008-2012, ai fost senator în Parlamentul României, unde ai desfășurat o intensă activitate politică: inițiative legislative, luări de cuvânt, declarații politice etc. Te invit să amintești câteva inițiative legislative și cum s-au concretizat acestea.

Gh.M.B.: În Senatul României am ocupat poziții de referință, precum vicelider de grup al celui mai numeros grup parlamentar (PDL), președinte al Comisiei pentru Statutul Senatorilor și Deputaților, membru în Comisia de Cultură a Senatului. Am avut onoarea să am colegi personalități cu cariere profesionale remarcabile, profesori universitari, avocați, medici și din alte categorii sociale. L-am avut coleg și pe distinsul prof. univ. dr. Dumitru Oprea, fost rector al Universității „Al. I. Cuza” din Iași. Toader Mocanu din Târgu Neamț a fost un coleg apropiat, ambii fiind vicelideri la grupul nostru parlamentar. Intrarea unor astfel de personalități în Parlamentul României face posibilă restaurarea prestigiului acestei instituții fundamentale din statul democratic. Din păcate, sunt mai vizibili cei care invadează televiziunile ahtiate după rating și nu se legitimează neapărat ca posesori de cultură politică autentică și excelează prin discursuri demagogice. Am depus 63 de inițiative legislative, dintre care 10 au devenit lege. Din acest punct de vedere, m-am situat pe locul I, împreună cu un alt coleg, ceea ce validează statutul și misiunea asumate ca senator în perioada 2008-2012. Am avut un număr mare de declarații politice pe care intenționez să le public într-o carte intitulată Democrație și comportament democratic, de interpelări parlamentare, la guvern, la ministere sau alte instituții publice, pentru problemele cu care se confruntau cei din administrația locală din Maramureș și cetățenii din județ. Am sprijinit obținerea de resurse financiare pentru comunități și instituții, pentru biserici, indiferent de cult. Precizez că, în toată această perioadă, mi-am continuat activitatea universitară la Universitatea de Nord din Baia Mare, fiind prodecan al Facultății de Litere timp de aproape opt ani.

V.P.: Voi aduce în prim-plan un mare artist, cel care și-a dat doctoratul (Summa Cum Laude) despre Horea în grumaz. E vorba despre Grigore Leșe. Îl citez: „Dacă vrei să asculți o horă adevărată sau un corind, trebuie să stai ani buni printre oamenii satului, să fii alături de ei la nunți, la înmormântări. Să mergi împreună cu ei la biserică, dar și la cârciumă. Să bei cu ei. Să intri în casele în care nu intră aproape nimeni, să treci pragul oamenilor izolați de comunitate. De obicei, acolo găsești cele mai frumoase cântece”.

Să-l amintim și pe taragotistul Dumitru Fărcaș (născut 1938 în satul Groși, aproape de Baia Mare), „un artist al cărui nume îl pronunț, ori de câte ori îl întâlnesc, cu sfințenie”, mărturisea cunoscutul folclorist Harry Brauner. Nu-i putem uita pe frații Ion și Ștefan Petreuș, care Merg pe Iza, vin pe Mara.

Să nu-l uităm pe sculptorul, pictorul și poetul Mihai Olos, „personalitate complexă, de o rară mobilitate spirituală” (Constantin Prut); „are sorți de a fi român și universal totodată, de a fi tradițional și modern, cu o notă foarte personală de artist-intelectual, de meșter-poet” (Petru Comarnescu). Mai pot da multe nume. A vorbi despre fiecare, înseamnă să scrii cărți. De aceea, te rog să sintetizezi acest magic fenomen cultural specific Maramureșului, având în vedere că ai fost și Consilier șef al Inspectoratului pentru Cultură Maramureș.

Gh.M.B.: Te referi la câteva personalități importante ale Maramureșului. Cu Grigore Leșe sunt prieten din tinerețe. El este un artist special, dublat de un muzicolog remarcabil, printre puținii care pătrunde în metafizica muzicii tradiționale, a folclorului muzical. Exigența lui față de cei ce poluează tradiția, muzica în special, deși deranjează pe mulți, este justificată, întrucât asistăm la o comercializare și o banalizare excesivă a unor valori din partea celor ce se pretind vedete de ocazie. Mihai Olos rămâne în memoria celor ce l-am cunoscut un artist de poveste: poet și pictor cu o memorie fabuloasă, prețuit de Noica și de Petre Comarănescu, un om fermecător, nepereche prin vasta lui cultură și prin opera sa de artist plastic, pictor și sculptor. Proiectul lui vizionar „Orașul universal” se inspiră din matricea stilistică a Maramureșului, consacrată de geniul meșterilor populari datorită cărora vorbim în Maramureș de civilizația lemnului, regăsită în porți monumentale, în case de lemn ce durează de secole, în biserici, dintre care, azi, opt sunt parte din patrimoniul UNESCO. Dumitru Fărcaș rămâne în memoria tuturor regele taragotului, instrument pe care el l-a înnobilat cu sonorități ca nimeni altul. Frații Petreuș sunt o instituție în sine, pentru că folclorul muzical maramureșean a devenit cunoscut și dincolo de hotarele României, s-a universalizat, aș zice.

V.P.: Te întrerup, scuză-mă, îl voi cita, din nou, pe Grigore Leșe: „Între horea în grumaz, peisajul Țării Lăpușului și sufletul lăpușenilor există o adevărată contopire. Nu se poate imagina frumusețea peisajului lăpușan fără frumusețea oamenilor acestor locuri, iar horea asigură simbioza. Prin ea sufletul acestora se revarsă peste natură, transformând-o în cântec. [...] Ritmul acesta împreună cu emiterea inflexiunilor guturale, care conferă specificitate genului și totodată îi atestă arhaismul, dau horei în grumaz o aură de mister, de profundă spiritualizare, asemănătoare celei din cântările bisericești ortodoxe”.

Așadar, dragă Poete, să ne imaginăm că mergem pe Drumul lui Leșe, cântând această hore în grumaz:

Frunză-n prun, frunză su’ prun,

Ieși, mândruță, până-n drum

De ți-am fost vrodată bun.

Frunză-n fag, frunză su’ fag

Ieși, mândruță, până-n prag

De ți-am fost vrodată drag.

De când mândruța s-o dus,

Negură pe deal s-o pus

Și pă deal și pă muncele

Și pă sprâncenile mele.

Dacă mândruț-a vini

Trece-om vârfu Măgurii,

Desculța-ne-om de-un pt’icior,

Și l-om trece pă ușor

Desculța-ne-om de-amândouă,

Și le-om trece ca și-o rouă.

Gh.M.B.: Mulțumesc, să continuăm. Am fost și sunt implicat în viața culturală a Maramureșului și, să fiu sincer, sunt mândru de apartenența mea la spațiul cultural al acestui ținut voievodal. Cu riscul de a părea orgolios, mă laud adesea că muzica tradițională, jocul maramureșean mișcă codul genetic în mine. Știu să joc, știu să cânt la nunți, la petreceri și o fac cu o bucurie ce mă întinerește. Am sprijinit multe dintre proiectele culturale importante din Maramureș, inclusiv prin prezența la festivaluri internaționale ale ansamblurilor folclorice, profesioniste sau de amatori. Sunt manifestări în Maramureș, precum Festivalul de datini și obiceiuri de iarnă, care numără peste cinci decenii de activitate. De Festivalul Internațional de Poezie de la Sighet, mă simt în mod special atașat, din tinerețe, de o jumătate de veac. Ai participat și tu de nenumărate ori, împreună cu un număr impresionant de poeți reprezentativi azi, veniți la Sighet îndeosebi la imboldul regretatului Laurențiu Ulici, maramureșean și el după tată. Sunteți mulți poeți ieșeni, moldoveni, care, din tinerețe, ați fost la acest festival, ați luat cele mai importante premii ale revistelor literare, inclusiv marele premiu al festivalului, rămânând atașați până azi de noi. Alături de tine, îi amintesc pe Lucian Vasiliu, Daniel Corbu, Casian Maria Spiridon, Nichita Danilov, Gelu Dorian, Adrian Alui Gheorghe, Nicolae Sava, regretatul Aurel Dumitrașcu din Sabasa, Neamț, dar și poeții din Basarabia și din Ucraina (Cernăuți și Transcarpatia), precum Arcadie Suceveanu, Leo Butnaru, Ilie Zegrea, Gheorghe Moiș, Nicolae Șapcă și alții. Pe scurt, la Festival au fost prezenți poeți din toată geografia literară a țării, îndeosebi din centrele universitare, mulți dintre ei sunt poeți și scriitori de referință. Festivalul nu poate fi disociat de Serile de Poezie de la Desești, care împlinesc 45 de ani de la debut sub oblăduirea poetului și jurnalistului Gheorghe Pârja. Prin Festivalul de la Sighet, în fiecare toamnă, s-a reconstituit simbolic harta literară a României Mari. Caracterul de festival internațional provine din participarea la multe ediții a unor poeți din Ucraina, Republica Moldova, Serbia, Ungaria, Cehia, Israel, Spania etc. Dar festivalul este o operă colectivă prin contribuțiile foștilor directori ai Casei de Cultură, în prezent Centrul Cultural de la Sighet, precum Ion Ardeleanu Pruncu, Dorel Todea, Octavian Postolache, Spiridon Pralea, Johnny Tivadar, Vasile Muste (manager și poet) ‒ în prezent Ileana Matus ‒ poeții Echim Vancea, Gheorghe Pârja, Marin Slujeru, Rândunica Petrulescu. Nu pot fi omiși alți poeți importanți din județul Maramureș participanți la multe ediții. Îi amintesc pe Vasile Morar, Nicolae Scheianu, Lucian Perța și mulți alții. Sunt bucuros să constant că apar și în prezent, la Sighet, tinere poete remarcabile despre care se va vorbi peste câțiva ani. Sperăm să păstrăm această instituție a poeziei pe mai departe din convingerea că o cetate fără poezie, fără cultură este ireparabil mai săracă. Sunt multe instituții profesioniste puternice, muzee de istorie, de mineralogie, Muzeul de Artă din Baia Mare, muzee etnografice, care tezaurizează istoria și creația culturală din Maramureș.

Rămân atașat de Maramureș pentru că aici este matricea familiei mele, mă identific cu valorile sale: tradiții, obiceiuri și cu tot ceea ce are semnificativ acest ținut binecuvântat.

V.P.: Dragă Poete, după cum se știe, ești redactor la „Limba Română”, revistă de știință și cultură ce apare la Chișinău din 1991. Redactor-șef este domnul Alexandru Bantoș. Vorbește, te rog, despre acel număr special dedicat Maramureșului: Partea de cer numită Maramureș (nr.3-5/2000). Din câte știu, lansarea revistei a fost un eveniment excepțional. Ai cuvântul.

Gh.M.B.: Primul scriitor din Basarabia pe care l-am cunoscut a fost Liviu Damian, care, în 1983, a venit la Sighetul Marmației împreună cu membri din colegiul de redacție al revistei „Luceafărul”, dintre care amintesc pe poetul Dan Fruntelată, criticul Mihai Ungheanu, poetul Ion Gheorghe și alții, invitați de mine și de prof. univ. dr. Petru Dunca, pe atunci cadru didactic la Ieud. S-a întâmplat chiar în ziua fatală pentru Nichita Stănescu și vestea ne-a șocat pe toți. A avut loc totuși o întâlnire literară cu publicul, iar Liviu Damian a citit printre altele și o poezie cu o mare încărcătură emoțională dedicată mamei sale. După aceea, poeții basarabeni mi-au devenit cunoscuți printr-o antologie apărută înainte de 1989, din care rețin și azi versurile lui Petru Zadnipru: Moldovenii când se strâng/ Și în petreceri se avântă/ La un colț de masă plâng,/ La alt colț de masă cântă. Dar contactul meu propriu-zis cu Basarabia s-a produs la sfârșitul lui noiembrie 1991, când, din entuziasm, m-am deplasat la Chișinău împreună cu prof. Ion Ardeleanu Pruncu pentru a invita două formații din Moldova la Festivalul de datini și obiceiuri de iarnă din decembrie, de la Sighetul Marmației. A fost o călătorie cu întâmplări despre care voi vorbi într-un alt context. Momentul de referință pentru biografia mea, în relațiile cu scriitorii și oamenii de cultură din Basarabia, este întâlnirea cu Alexandru Bantoș, redactorul-șef al revistei „Limba Română” și distinsa sa doamnă Ana, excelent critic literar, în primăvara anului 2000. Veniseră în Maramureș cu intenția de a dedica un număr al revistei spațiului cultural și de civilizație al acestui ținut cu puternice rezonanțe istorice și pentru basarabeni. Eram prefect și întâlnirea cu ei se situează printre momentele admirabile ale vieții mele. Numărul din august 2000 a cuprins importante contribuții ale unor istorici și oameni de cultură, inclusiv din Basarabia, cu privire la identitatea noastră, cultura și civilizația tradiționale și prin ceea ce are în prezent reprezentativ acest județ. Ca prefect al județului, Alexandru Bantoș mi-a luat un interviu pe care îl recitesc și azi cu plăcere. În contextul acțiunilor dedicate Limbii Române, în 28 august 2000 am constituit un „desant” cultural maramureșean, cu oameni de cultură, reprezentați ai instituțiilor publice din județ, iar în centrul Chișinăului am oferit un spectacol folcloric care a emoționat publicul din Chișinău. Mi-l amintesc pe marele și regretatul poet Grigore Vieru, admirând spectacolul din preajma statuii lui Ștefan cel Mare. Am pus temelii solide, aș zice, și prieteniei mele cu familia Bantoș. Mi s-a făcut onoarea să fiu membru în colegiul de redacție al revistei. Am publicat, la anumite intervale de timp, poezie, eseuri, iar Ana mi-a prefațat volumul de poezie Sigilii de sare, apărut în 2019 la Editura Limes din Cluj. Consider că această revistă este printre cele mai reprezentative prin profilul științific, de istorie și cultură din spațiul Limbii române, transcende granițelor politice. Este o revistă eroică, aș numi-o, împreună cu colegiul redacțional, care a avut demnitatea  și curajul să folosească sintagma limba română de la primul număr, într-un moment când în spațiul oficial era acreditată așa-zisa limbă moldovenească. Am avut bucuria să cunosc mulți scriitori reprezentativi și istorici care au participat la multe simpozioane organizate la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet.

V.P.: Dragă Poete, mulțumesc mult pentru această disponibilitate la dialog. Voi încheia, cum altfel, decât citând din Artă și filosofie de Ernest Stere (Editura Junimea, Iași, 1979), cel care ți-a fost profesor de filosofie la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași, autor a 60 de volume: „Poetul dă o formă vizibilă misterului ce ne înconjoară sau se află în noi, revelându-ne prin arta cuvântului ceea ce presimțeam doar, comunicându-ne inefabilul. Prin magia cuvântului reușește să suscite în noi emoții tulburătoare, impresii și idei pe care el însuși le-a trăit și care sunt tot atâtea mesaje adresate oamenilor.

Filosoful caută să explice universul eșafodând teorii, tot atâtea încercări de a pătrunde în misterul înconjurător, năzuind la adevăr printr-un elan care se apropie vizibil de inspirația poetică”.

Povestea voievozilor de slovă din Maramureș va continua.

A Voivode of the Word from Maramureș: Gheorghe Mihai BÂRLEA

Dialogue by Vasile PROCA

Keywords: Gheorghe Mihai Bârlea; Romanian poetry; Maramureș; cultural traditions; regional identity; popular literature

The article analyzes the poetic and cultural contributions of Gheorghe Mihai Bârlea, a significant figure in the literature of the Maramureș region. The author aims to contextualize Bârslea’s work within Romanian literary traditions, exploring the socio-cultural influences on his creation. Using qualitative research methods, the author examines Bârlea’s texts, particularly his poems that reflect the current events of rural life and local spirituality. Among the main conclusions is the recognition of his impact on local cultural identity and the active role he played in promoting the folk traditions of Maramureș.