Grigore JELIHOVSCHI: „Renașterea religioasă și renașterea națională au avut la bază aceleași valori și aspirații fundamentale”

Andrei Rusu: Părinte, cum v-a prins perestroika lui Gorbaciov?

Grigore Jelihovschi: La Moscova, perestroika a fost mai vizibilă decât la Chișinău. Acolo, încă de la începutul anilor 1980, au început să fie redeschise biserici, preoții au avut mai multă libertate în activitatea lor, în zilele de sărbătoare erau trase clopotele pentru a anunța Sfânta Liturghie. În RSSM situația a rămas neschimbată până în 1988, an în care în URSS au fost sărbătoriți 1 000 de ani de la creștinarea Rusiei. Sigur, reformele lui Gorbaciov au trezit sentimente de bucurie în inimile creștinilor. Redeschiderea bisericilor și readucerea în legalitate a vieții religioase în URSS și, implicit, în RSSM, au fost evenimente neașteptate. Trist e faptul că această renaștere religioasă a fost de scurtă durată, iar luptele interne bisericești, întreținute de politicul și geopoliticul din regiune, au scindat credincioșii din țara noastră.

A.R.: Renașterea religioasă s-a desfășurat în același timp cu lupta pentru Renaștere Națională. Au avut ceva comun aceste renașteri?

G.J.: Da, cele două renașteri au fost profund interconectate. Renașterea religioasă și renașterea națională au avut la bază aceleași valori și aspirații fundamentale. Ambele mișcări au vizat recuperarea identității, a demnității și a valorilor esențiale ale poporului nostru.

A.R.: Puteți explica mai detaliat cum s-au influențat reciproc aceste renașteri?

G.J.: Renașterea religioasă a întărit renașterea națională, oferind un fundament spiritual și moral pentru mișcările de eliberare națională. Biserica a jucat un rol esențial în păstrarea limbii, culturii și tradițiilor noastre, creând un spațiu sigur pentru exprimarea identității naționale. În același timp, lupta pentru renașterea națională a oferit contextul necesar pentru revigorarea credinței ortodoxe, încurajând oamenii să se întoarcă la rădăcinile lor spirituale și culturale.

A.R.: Cum a contribuit Biserica la Mișcarea de Renaștere Națională?

G.J.: Prin promovarea educației, a culturii și a valorilor tradiționale, care sunt de factură creștină. Biserica a fost un simbol al rezistenței împotriva asupririi și un catalizator pentru unitatea națională, iar noi, preoții, am încercat să mobilizăm comunitățile noastre prin predici și prin activități sociale. De asemenea, învățăturile creștine despre demnitatea umană, dreptate și solidaritate au furnizat un cadru moral pentru Mișcările de Eliberare Națională.

A.R.: Ați simțit aceste sentimente naționale și în plină epocă sovietică? Erați conștient de faptul că homo sovieticus nu este o identitate, ci o ideologie și că, de fapt, basarabenii sunt de etnie română?

G.J.: Și da, și nu. Nu aveam o conștiință clară a faptului că nu mă integrez etnic în Uniunea Sovietică. Totuși școala generală și, ulterior, Seminarul Teologic și-au lăsat amprenta ideologică. În același timp, eram conștient de faptul că vecinii noștri de peste Prut vorbesc aceeași limbă ca și noi, au aceeași credință ortodoxă și că suntem parte a aceleiași Biserici Ortodoxe. Intuiam că suntem același neam, dar nu aveam acces la istoria adevărată, pentru a-mi putea întări și argumenta această intuiție. Ca să înțelegeți că ceea ce vă spun nu sunt pur și simplu vorbe, trebuie să vă povestesc următoarea întâmplare. Când eram student la Seminarul Teologic din Leningrad, la începutul anilor 1960, am scris și am trimis o scrisoare la București, patriarhului Iustinian Marina, prin care l-am rugat să-mi dăruiască o Biblie în limba română.

A.R.: Mai păstrați vreo ciornă a scrisorii respective?

G.J.: Nu, dar i-am spus că sunt din RSSM, vorbitor de limbă română. Că sunt student la Seminar și că în Leningrad nu găsesc o Biblie în limba română. Dar vreau să am o Biblie românească. Cu toate că eu aveam acasă Biblii românești. Dar așa am simțit, ca pe un lucru deosebit, să scriu această scrisoare patriarhului și să-i cer o Biblie.

A.R.: V-a trimis?

G.J.: Da, am primit de la București Biblia în limba română. Pe lângă Biblie, Patriarhul mi-a trimis și o Cazanie. Să vedeți că, atunci când au ajuns la Leningrad, KGB-ul nu a permis să-mi fie înmânate mie aceste cărți. Au fost date rectorului Seminarului, episcopului Meliton, cu ordinul de a fi puse în biblioteca instituției. Episcopul nu a ținut cont de ordinul kgb-iștilor. M-a invitat la el și mi le-a oferit pe ascuns, zicându-mi: „Vezi, să nu știe nimeni despre asta”.

A.R.: Nu ați avut probleme cu KGB-ul? Nu ați fost chemat pentru interogatoriu?

G.J.: Nu, nu m-au chemat. S-au temut de Biblie (râde).

A.R.: Mai aveți această Biblie?

G.J.: Da, o am și o păstrăm ca pe o relicvă de familie.

Cu privire la apartenența mea la neamul românesc, pe care vă spuneam că o simțeam intuitiv. Trebuie să vă spun că tatăl meu a fost coleg de Seminar la Cernica cu vrednicul de pomenire, Preafericitul Patriarh Teoctist. Iar eu i-am trimis scrisoare Patriarhului Iustinian. Nu știu cum să zic, dar vedeți cum se intersectează lucrurile? Și toate se întâmplă prin pronie divină.

A.R.: Cum ați ajuns să fiți deputat în primul Parlament al Republicii Moldova?

G.J.: Am fost ales în circumscripția numărul 210 Căușeni, care cuprindea satul Sălcuța și cele din împrejurimi. Am fost propus pentru această funcție de locuitorii satului meu, în care slujesc ca preot de peste 50 de ani.

A.R.: Ce v-a determinat să acceptați să intrați în această luptă electorală?

G.J.: Sentimentul patriotic. Erau timpurile Mișcării de Eliberare Națională. Când conștientizam crimele săvârșite de regimul comunist ateu în Basarabia noastră. Am crezut în faptul că lucrurile se pot schimba și că sunt dator să particip, să mă implic în construcția unei societăți în care vocea Bisericii să conteze. Și nu doar să conteze, dar să fie acceptată drept o autoritate profetică, metapolitică. Vocea Bisericii este crucială în orientarea morală și spirituală a națiunii. Îmi doream să aduc aceste valori în sfera publică și să contribui la renașterea identității noastre naționale și religioase.

În acea perioadă, simțeam o responsabilitate profundă față de poporul nostru și de valorile noastre naționale și religioase. Istoria și tradițiile românești au fost profanate de un regim care nu respecta credința și identitatea noastră. Am simțit că este datoria mea, ca cetățean și ca om de credință, să mă implic activ în viața publică pentru a apăra aceste valori și pentru a contribui la renașterea lor.

Astfel, am decis să candidez pentru funcția de deputat, nu doar ca o datorie față de Biserică și de credința mea, ci și ca un act de iubire față de țară și de poporul nostru. Speranța mea a fost și este ca, prin eforturile noastre colective, să construim o societate în care valorile creștine să fie integrate în viața de zi cu zi, oferind astfel un fundament solid pentru prosperitatea noastră comună.

A.R.: Preotul se poate implica în lupte politice?

G.J.: Nu, preotul nu se poate implica în lupte politice. Preotul, fiind slujitor în Biserica lui Hristos, nu poate fi nici politic și nici apolitic, dar metapolitic.

A.R.: Ce-ar însemna metapolitic?

G.J.: Metapolitic? Adică mai presus de ceea ce putem numi interese politice. De la înălțime se văd lucrurile. Preotul, prin lucrarea Duhului Sfânt, trebuie să fie un vizionar, care să se implice pe deplin în binele societății. În epoca sovietică, preotului îi era interzis să iasă din biserică, ceea ce îi limita considerabil activitatea sacerdotală și de catehumenat. După anii 1990, pentru a avea o lucrare rodnică, preotul trebuie să iasă din biserică și să se implice activ în realizarea binelui în comunitatea sa.

A.R.: Puteți explica mai detaliat ce înseamnă acest „bine al comunității”?

G.J.: Sigur! A te implica în binele comunității în rol de preot înseamnă a promova activ valorile morale și spirituale care contribuie la coeziunea socială, susțin dreptatea și favorizează pacea. Aceasta implică nu doar participarea la acțiuni caritabile sau sociale, ci și cultivarea unei atitudini de respect, empatie și responsabilitate față de ceilalți membri ai comunității, în conformitate cu principiile Sfintei Scripturi. Preotul trebuie să fie un model de integritate, compasiune și iubire. Prin predica sa și prin faptele sale, preotul trebuie să inspire comunitatea să trăiască conform acestor valori. Metapolitic înseamnă să acționezi dincolo de partizanatul politic și de interesele personale, concentrându-te pe binele comun și pe promovarea unei societăți echitabile și armonioase.

A.R.: Cum poate un preot să fie metapolitic în mod practic?

G.J.: Prin educația morală și spirituală pe care o oferă credincioșilor, prin implicarea în proiecte sociale care ajută comunitatea și prin susținerea valorilor creștine în spațiul public. De asemenea, preotul trebuie să fie un apărător al drepturilor și demnității umane, luptând împotriva nedreptății și a corupției. Toate aceste acțiuni nu sunt politice în sensul tradițional, dar au un impact profund asupra sănătății morale și spirituale a societății. Toate aceste valori, alături de predarea religiei în școală, au fost stipulate în programul meu electoral, pe care l-am intitulat „Ecologia sufletului”. De altfel, și părintele Petru Buburuz, și ceilalți preoți care au fost deputați în Parlamentul 90 au promovat programul „Ecologia sufletului”. Credeți că a fost un program politic?

A.R.: Ați fost deputat în primul Parlament al Republicii Moldova și v-ați pus semnătura pe Declarația de Independență...

G.J.: Da, am ajuns deputat și prima cerință pe care am avut-o în acest rol a fost predarea religiei în școală. Când am făcut această cerere în plenul Parlamentului, s-a apropiat un deputat rus din Transnistria și mi-a zis: „Eсли бы вы говорили о преподавании истории религий, мы бы вас поддержали (Dacă ați vorbi despre predarea istoriei religiei în școală, noi am accepta să vă susținem)”. Nu a fost unica replică de acest gen. Spre exemplu, un actor renumit din acele timpuri (nu vreau să-i dau numele, pentru a nu-i afecta demnitatea) mi-a reproșat cu privire la predarea religiei în școală că credința ortodoxă ne ține în neghină. I-am dat să citească o carte teologică în limba rusă, în care se argumenta faptul că „православность – это синтез авторитарности и свободы” („ortodoxia este sinteza dintre autoritate și libertate”). I-a plăcut această definiție și nu m-a contrazis. În același timp, când de la microfonul Parlamentului am cerut religia în școală, oamenii din fața Parlamentului scandau „Religia în școală, religia în școală!”.

Situația pe care v-o povestesc m-a contrariat în acel moment. Atunci am înțeles că ideologia din epoca sovietică a reușit să schimbe mentalitățile elitelor, să-l excludă pe Dumnezeu din cultură, școală, instituții de stat. Am mai înțeles că poporul simplu este păstrătorul adevăratei credințe și că este foarte mult de lucru pentru a restabili valorile ortodoxiei și credința în Hristos Domnul în societatea moldovenească postcomunistă. Azi, după trei decenii, mă întreb dacă am reușit ceva...

Au fost și alte situații în care am înțeles că majoritatea deputaților din primul Parlament erau reticenți în a accepta vocea Bisericii în luarea anumitor decizii. De exemplu, când s-a hotărât ca data de 27 august să fie proclamată ziua în care să sărbătorim Independența Republicii Moldova, episcopul Vichentie Moraru de Tiraspol și Dubăsari, invitat în Parlament, de la tribuna centrală a îndemnat deputații să schimbe data de 27 august cu cea de 28 august. Argumentul său a fost că 27 august este în ajunul sărbătorii Adormirea Maicii Domnului și că este zi de post. Iar dacă ar fi să transferăm data de sărbătoare de pe 27 pe 28 august, am pune Independența Republicii Moldova în ocrotirea Fecioarei Maria, iar praznicul Adormirii ar deveni hramul țării noastre. Din păcate, propunerea nu a fost acceptată. Deputatul Valeriu Matei zicea că noi vom trece la stilul nou și 27 august nu va mai fi în ajunul Adormirii. Totuși, trecerea nu s-a mai realizat și trăim cum trăim...

Am început să fiu frământat de gândul că am greșit că am acceptat să fiu deputat. Și, la un moment dat, chiar am avut intenția să las această funcție. Am fost totuși încurajat de faptul că lumea avea foarte mare încredere că se va întâmpla o schimbare, o schimbare radicală. Erau anii unei mari așteptări în ceea ce privește renașterea spirituală și renașterea națională. Iar eu nu aveam dreptul să dezamăgesc. Am mai fost încurajat și de adevăratele personalități ale neamului nostru, care erau și ei pe atunci în funcții de conducere a statului. Trebuie să-i pomenesc pe Ion Vatamanu, Ion Ungureanu, Grigore Vieru, Mihai Volontir și, mai ales, Nicolae Dabija. Cu Nicolae Dabija am avut o relație mai specială. Ne știam încă din tinerețe, de prin clasa a zecea, fiindcă ambii scriam poezii. Am avut o relație de neuitat. Cu părere de rău, a decedat și am trăit acest moment cu multă tristețe. Dar îl pomenesc și pe el și pe ceilalți care mi-au arătat rostul în funcție de deputat la fiecare Sfântă Liturghie, rugându-L pe Dumnezeu să-i așeze în Împărăția Sa.

A.R.: Ce s-a întâmplat cu încrederea oamenilor că se va produce o schimbare?

G.J.: Ei, a fost o încredere care, după 1997, a fost pusă la pământ. Din acest an s-au schimbat foarte mult lucrurile.

A.R.: De ce anul 1997?

G.J.: De fapt, lucrurile au încetat să mai meargă bine odată cu venirea agrarienilor la putere, în anul 1994. Vechii nomenclaturiști ai epocii sovietice au pus mâna pe țară. În 1997 s-a ajuns la apogeul stării critice. După euforia și entuziasmul de la începutul anilor ᾽90, când Independența părea să deschidă calea către reforme profunde și o societate mai justă, realitatea politică și economică s-a dovedit a fi mult mai complicată. În acest an, criza economică și instabilitatea politică au început să se intensifice, iar reformele promise nu au mai fost implementate cu eficiența așteptată. Corupția și interesele personale au început să domine scena politică, iar ideea de schimbare reală a fost înlocuită de o continuare a vechilor practici. Oamenii și-au pierdut treptat încrederea, văzând că puterea nu era folosită pentru binele comun, ci pentru a servi unor interese restrânse. Acest lucru a dus la o criză de speranță și la un sentiment de neputință în fața unui sistem care părea tot mai închis și mai departe de aspirațiile inițiale ale societății.

A.R.: Din ce an sunteți preot în satul Sălcuța?

G.J.: Din 1974. Anul acesta împlinesc 50 de ani de când slujesc în această comunitate.

A.R.: Să înțelegem că biserica din Sălcuța nu a fost închisă în anii prigoanei comuniste...

G.J.: Nu, nu a fost închisă, slavă Domnului. Dar greutăți, ispite, încercări au existat din plin. Nu am fost scutiți nici noi de suferințele regimului dictatorial comunist.

A.R.: Povestiți-ne întâmplări care, poate, v-au provocat limitele existențiale.

G.J.: Atunci când am venit în Sălcuța, soția mea Margareta era însărcinată cu primul nostru copil. Nimeni dintre gospodarii din Sălcuța nu a vrut să ne găzduiască. De aceea, a trebuit să ne oprim la casa parohială pentru un timp. Și aici s-a iscat prima confruntare cu autoritățile sovietice. Kgb-iștii au vrut să mă scoată și din casa parohială, zicându-mi că nu am dreptul să locuiesc acolo. Atunci eu le-am reproșat că soția mea este însărcinată și dacă din cauza faptului că nu vom avea unde trăi va pierde copilul, ei se vor face vinovați de aceasta și vor fi condamnați. Era un ofițer sovietic de rang înalt. Atunci el mi-a zis că, datorită faptului că așteptăm un copil, ne lasă să trăim doar un an în casa parohială. Dar, după ce l-am servit cu băuturi alcoolice, ne-a lăsat, în general, în pace. Acestea erau metodele de a soluționa anumite probleme cu autoritățile de stat. Corupția și pe atunci era pusă în capul mesei.

A.R.: Din epoca sovietică ni se trag multe vicii...

G.J.: Da! Să vă mai povestesc o situație. Prin 1981 mi s-a întâmplat un caz haios, care astăzi provoacă zâmbet, dar atunci a fost unul stresant și pentru mine, și pentru familia mea. Sigur, și pentru creștinii din Sălcuța.

Deși erau anii în care Biserica era prigonită, eu am fost un preot activ și prin aceasta provocam nemulțumire autorităților comuniste. Din această cauză, probabil, au hotărât să mă pedepsească. Președintele sovietului sătesc de pe atunci, împreună cu secretarul de partid și cu ceilalți acoliți ai puterii sovietice au hotărât să mă înroleze în armata sovietică. Au venit la ora unu de noapte, au sărit peste poartă în curtea casei, m-au trezit din somn și m-au anunțat că trebuie să merg cu ei pentru a fi înrolat în armată.

A.R.: Au procedat exact ca NKVD-ul în iunie 1941 sau KGB-ul în iulie 1949, când au fost ridicate și duse în Siberia mii de familii de basarabeni.

G.J.: Exact! Aceleași metode de teroare. Mi-a fost speriată familia, că aveam și copil mic. Dar n-am avut încotro. A trebuit să mă supun. Dimineață, la ora șase, m-au urcat într-o mașină cu dubă, în care erau transportați pușcăriașii. Era o atmosferă dezolantă. Matușca Margareta plângea, părintele Nicolae, fiul meu care pe atunci era mic, s-a ascuns speriat sub masă...

A.R.: Câți ani aveați atunci? Că nu mai erați potrivit ca vârstă pentru armată.

G.J.: Sigur! Aveam 31 spre 32 de ani. Dar și preot fiind, nu aveau dreptul să mă înroleze. Au vrut să mă intimideze, să-și bată joc de mine. Au zis: „De când a venit preotul acesta tânăr, aduce tineretul la Biserică”. Și acest fapt i-a deranjat.

A.R.: Cum au derulat evenimentele?

G.J.: Am fost dus la Căușeni, la comisariatul militar. Acolo, într-un dialog cu un maior al comisariatului, probabil responsabil de înrolare, l-am întrebat: „Почему так срочно, товарищ майор? Церковь должна помогать государству? ” („De ce atât de urgent, tovarășe maior? Biserica trebuie să ajute statul?”). Și el mi-a răspuns: „Да, конечно!” („Da, sigur!”). S-a purtat bine cu mine. Între timp, informația precum că la Căușeni vor să înroleze un preot în armata sovietică a ajuns rapid la Chișinău. Acest fapt a scandalizat cumva biroul central de înrolare de la Chișinău. Eu, până la amiază, m-am întors în Sălcuța, iar cel care a organizat înrolarea mea, cel din cadrul comisariatului din Căușeni, a fost dat afară. Toată lumea râdea de el. M-am întâlnit odată cu acest om la Bender. Vindea pâine și mi-a zis: „Poate să vă dau niște pâine caldă?” (râde).

În general, viața în URSS a fost duplicitară. Spre exemplu, părintele Alexei Mateevici era studiat în școli, la obiectul literatura moldovenească. Vedeți că sistemul trebuia să fundamenteze ideologia moldovenistă pe autoritatea anumitor personalități consacrate, care își aveau obârșia în ținuturile noastre. Dar, nu-l prezentau pe Mateevici în toată splendoarea lui. Era cenzurat. Din poezia Limba Noastră erau excluse versurile „Limba noastră îi aleasă/ Să ridice slava-n ceruri./ Să ne spui-n hram și-acasă/ Veșnicele adevăruri”. Sau, în manualul de limbă moldovenească Mateevici era desenat cu cravată la gât (râde). Adică, ar fi vrut să-l facă și pe el comunist. Nu se spunea categoric că a fost preot. În cabinetul de limbă moldovenească era reprezentat cumva, mai decent, în uniformă de seminarist. Arăta ca un militar.

A.R.: Sunteți născut într-o familie de preot. Cum a fost copilăria dumneavoastră?

G.J.: Eu sunt născut de șapte luni. Eram foarte firav și arătam, așa cum îmi ziceau ai mei, ca un ciocălău de popușoi (râde). Tatăl meu, preotul Timofei Jelihovschi, a fost urmărit întreaga viață de securitate din considerentul că ar fi spus într-o predică că nu poți sluji la doi domni, lui Dumnezeu și lui mamona. Organele de partid au făcut tâlcuirea în felul lor, asociindu-l pe mamona cu regimul comunist. Astfel, l-au considerat pe tatăl meu o amenințare la adresa regimului. Pentru acest fapt, tatăl meu ar fi putut fi condamnat la mulți ani de pușcărie. Dar el s-a ascuns de organele de securitate sovietice.

În această perioadă eu am trăit împreună cu bunica mea, Varvara, o femeie foarte credincioasă. Probabil, din sentimentul ei de credință, mă vedea și pe mine preot. Astfel, deși eram doar un puști, mi-a cusut un epitrahil și eu îl purtam cu mândrie și făceam slujbe cu el (râde). Odată, a venit la noi un preot, părintele Gurie, care se tot jeluia că-l doare capul. Atunci eu m-am suit pe o masă, pentru a fi la înălțimea părintelui, și i-am pus epitrahilul meu pe cap și am zis o rugăciune. După care l-am întrebat: „Ți-a trecut capul, părinte?”. Și mi-a răspuns că i-a trecut (râde). Cam în acest duh s-a petrecut copilăria mea.

A.R.: Copilăria dumneavoastră a fost, așadar, marcată de influența puternică a familiei și a credinței. Cum v-a format aceasta ca om și ca preot?

G.J.: Copilăria mea a fost un timp de formare profundă, plin de provocări și de momente care mi-au întărit credința și caracterul. Trăind într-un mediu atât de credincios și fiind martor la suferințele și persecuțiile Bisericii, am învățat cât de importantă este integritatea și fidelitatea față de valorile noastre spirituale. Bunica mea, Varvara, mi-a insuflat dragostea pentru rugăciune și slujire, iar exemplele din viața de zi cu zi m-au ajutat să înțeleg importanța compasiunii și a ajutorării celorlalți. Toate acestea m-au pregătit pentru drumul meu ca preot, oferindu-mi o temelie solidă pe care să-mi construiesc vocația.

A.R.: Ați avut vreun moment de îndoială sau de cumpănă în privința chemării dumneavoastră de a deveni preot?

G.J.: Ca orice om, am avut și eu momente de îndoială și de cumpănă, mai ales văzând suferințele tatălui meu și dificultățile prin care a trecut familia noastră. Dar aceste momente au fost, paradoxal, și ocazii de întărire a credinței mele. Am realizat că adevărata chemare nu este una ușoară, dar este plină de sens și de împlinire. Fiecare provocare și fiecare obstacol m-au ajutat să mă apropii mai mult de Dumnezeu și să înțeleg mai bine responsabilitatea pe care o am ca preot. Am simțit mereu că aceasta este calea pe care trebuie să o urmez, chiar dacă uneori este dificilă.

A.R.: Cum vedeți rolul Bisericii în societatea modernă?

G.J.: Vocea Bisericii este crucială în orientarea morală și spirituală a națiunii. Într-o lume în continuă schimbare, unde valorile tradiționale sunt adesea puse sub semnul întrebării, Biserica poate oferi un punct de referință stabil și un ghid moral. Cred că Biserica trebuie să fie un far de lumină, oferind îndrumare și speranță oamenilor, încurajând compasiunea, justiția și pacea. În plus, Biserica are rolul de a proteja identitatea culturală și spirituală a unei națiuni, păstrând vie memoria tradițiilor și a valorilor fundamentale.

A.R.: Părinte, vă mulțumesc pentru destăinuire.

Andrei RUSU in dialogue with Grigore JELIHOVSCHI

The religious revival and the national revival were based on the same fundamental values and aspirations

Keywords: Religious revival; national revival; cultural identity; Orthodox Church; Moldova; Soviet era; liberation movements; fundamental values

The dialogue between Andrei Rusu and Father Grigore Jelihovschi explores the connection between the religious and national revival in Moldova, both striving for the revitalization of the nation’s cultural and spiritual identity. Grigore Jelihovschi, having served as a parish priest in Sălcuța for half a century and as a deputy in Moldova’s first Parliament, provides a historical perspective on the challenges faced by the Church during the Soviet era and its crucial role in supporting national liberation movements. The methodology involves an autobiographical narrative intertwined with reflections on key historical events. The main conclusion is that although the religious revival was short-lived, it played a central role in upholding cultural and moral integrity, confirming the interdependence of religious and national revival.