Despre eroi, victime, amânări, pierderi durabile, interculturalitate și responsabilitate

1. Memorie, uitare, eroi și victime. Adesea, folosim cuvintele erou și victimă în același context. Ele ar trebui legate de legitimitatea violenței și de gradul de libertate de care dispun oamenii pentru a acționa în asemenea condiții. Victima-erou alege acțiunea și libertatea, dând sens îndeplinirii misiei de „om adevărat” (așa cum îl aflăm în cadrele memoriei colective și ale reprezentărilor vizuale conform canoanelor grecești și bizantine). În memoria colectivă, în imaginarul social, și „victima comună” este vizualizată plecând de la reflexii asupra condiției omului și umanității. Suferințele și moartea eroului și ale victimei sunt asemănătoare în socioumanul în care trăiesc, dar nu au același sens în istoria și memoria colectivă. Victima eroică este glorificată, victima comună este uitată, fiind asimilată adesea cu ceea ce e inuman în om, asociată cu culpabilitatea și rușinea… Memoria menține prezența în spirit a celor absente, iar uitarea înseamnă pierderile de memorie, ștergerea a ceea ce e „de nesusținut”, voința de a nu ține seama decât de o parte din faptele, evenimentele trăite de către un individ sau de către o comunitate confruntată cu amenințările, violența, crima. S-a construit chiar un arhetip al „victimei absolute”, care corespunde reprezentării „umanului redus din om”, sub forma unor imagini, gesturi, amintiri confuze și difuze privind „viața care nu merită trăită”, „viață goală”, a omului exclus de profan și de sacru (care presupun insuficiența în toți oamenii a onoarei, cinstei, angajării de partea binelui, acceptării suferinței și luptei cotidiene pentru „mântuire”).

S-a produs o transformare a cadrelor simbolice după Auschwitz, după mărturiile unora care au supraviețuit lagărelor. În unele societăți a început chiar „să se lucreze” asupra istoriei, asupra memoriei colective, pentru a integra și victimele în istorie, pentru a le da statut de ființe istorice. Martorul care își arată fața umană poate transforma trăirile în experiență împărtășită colectiv atunci când dezvăluie (o parte) din adevărul despre sine și despre lumea în care a trăit, despre măreția și micimea lor. Martorul poate aduce și amintirea celor care nu mai pot mărturisi și astfel victimele își pot arăta fața, pot ieși în față, postura de victimă întâlnind-o pe cea de erou, ceea ce poate însemna o revenire la subiectul social fragil, dar integral, adică la omul de care societățile actuale au nevoie și de care trebuie să țină seama pe plan politic, economic, juridic, moral…

În Declarația de independență (4 iulie 1776) se spunea că toți oamenii sunt dotați de Creator cu drepturi inalienabile: dreptul la viață, la libertate, la căutarea fericirii. Orice discriminare ar trebui eliminată, fiind contrară deciziei lui Dumnezeu, preciza Conciliul de la Vatican din 7 decembrie 1965, dar oamenii continuă să nu ia seama la suferințele, la moartea celorlalți atunci când ei înșiși nu sunt în suferință, acceptă selectiv ce se întâmplă, ocultează ce nu le convine. Acceptarea, alături de participare și de complicitate, este un grad de culpabilitate…

2. Pierderile durabile. În limbaj sociologic, „imaterial” este atribuit unor entități a căror realitate este asociată cu un principiu abstract. UNESCO a adoptat expresia „patrimoniu imaterial”, care a fost și este folosită oficial de către autoritățile politice, administrative și culturale în eforturile lor de păstrare și recunoaștere a valorii „moștenirilor” de care ar trebui să fie responsabili. Expresia este legată de „patrimoniul cultural” și se referă la promovarea și protecția fenomenelor „neobiective”, a „substraturilor latente” ale socioculturii unei populații, ale unui popor. Conservarea și transmiterea acestor „esențe intangibile” implică încorporarea lor în alte „bunuri”, mai exact, cer recunoașterea importanței tradițiilor, a expresiilor orale, a limbii, artelor spectacolului, practicilor sociale, ritualurilor și evenimentelor, a cunoștințelor și practicilor legate de natură, de meșteșugurile tradiționale, toate componente ale moștenirii culturale. Moștenirea culturală intangibilă, transmisă din generație în generație, este recreată mereu de către comunități și grupuri, în mediul lor, în interacțiune cu natura și istoria lor, fapt ce conferă membrilor sentimentul de identitate în continuitate, respectul pentru diversitatea socioculturală și creativitatea umană.

„În mod normal”, comunitățile au grijă de componentele „încă în viață” ale culturii lor, precum și de cele aflate în „muzee”. Operațiunile de păstrare a continuității readuc trecutul reinventând realitatea, vizualizând-o. Ocaziile comemorative individuale și colective, căutarea unor „probe din trecut” ajută oamenii să evite pierderile de durată ale posibilei lor dezvoltări durabile. Selectarea în memoria prezentă este, pentru Henri Bergson, imanență prin conștientizare intuitivă. Memoria nu este produsul unei regresii din prezent spre trecut, ci o devenire continuă a trecutului spre prezent, o condiție latentă a prezentului care, (re)actualizată, poate redeveni percepție. Pentru sociologul Maurice Halbwachs, trecutul este viu în „memoria colectivă” și fiecare amintire individuală e adusă dintr-o perspectivă unificatoare. Amintirile individuale nu se confundă în memoria colectivă (din care fiecare învață propria cultură), iar ele „recheamă” amintirile tuturor. Memoria colectivă și experiența socioculturală istorică și cotidiană sunt fundamentele prin care societatea trăiește în timp. Fiecare om împrumută din substanța culturală. Imediatitatea amintirilor și reproducerea lor în gând, în fapte și evenimente, induc coerența socioculturală. Dacă Bergson filosofează asupra uitării, Halbwachs caută explicații pentru uitare și necesitatea conservării trecutului în materialitatea valorilor împărtășite, cu toate „umplerile și reorganizările golurilor”. În ciuda dispersării lor, oamenii continuă să contribuie la construirea poveștilor consensuale, memoria colectivă fiind (re)construită ca discurs identitar.

De aceea se urmărește și chiar se reușește „transformarea uitării în memorie”, de aceea aș spune că nu trebuie scoase „pentru nimic în lume” orele de istorie din școală. Poate ar trebui ca programa și conținuturile manualelor să se bazeze pe fondul material și nematerial autentic, dincolo de potențialele dezacorduri între cei care „au sarcina” să caute „prin colb de cronici”, prin „tezaurul de memorie” și să scrie manuale…

3. Continuitatea și cultura. Prin așezarea geografică, teritoriul României are o poziție-cheie între Vest, Est, Nord și Sud. Interesele strategice, bogățiile solului și ale subsolului sunt la originea devenirii sale istorice și cotidiene pline de fapte și evenimente... Colonizarea romană, marile migrații, Bizanțul, agresiunile tuturor dușmanilor etc. au făcut să se constituie aici un „bastion al latinității și creștinismului” european. Condițiile vieții oamenilor locului au fost dificile de-a lungul istoriei, datorită poftelor agresorilor și numeroaselor lor invazii. Cu toate acestea, oamenii locului și-au construit o identitate bazată pe deschidere, omenie, convivialitate, solidaritate. Nici astăzi nu suntem legați prin drumuri accesibile între „provinciile istorice”, dar noi, oamenii acestor locuri, ne spunem „frați”. Unitatea lingvistică și culturală a precedat unirea într-o națiune românească. Continuitatea istorică a acesteia e bazată pe elementele de cultură populară, materială și spirituală, de civilizație și cultură fundamental europene, și pe contactele cu alte zone etnosocioculturale. Rădăcinile ne-au unit într-o singură țară în 1918 – punct de cotitură decisiv pentru sinteza stilurilor trecutului și prezentului, orientalului și occidentalului, sinteză care se face și în prezent, pentru a da naștere unui stil și mod de viață românesc și european, unei moșteniri proprii, originale în diversitatea europeană.

4. Interinfluență și armonizare europeană. În această diversitate s-au produs și se produc interinfluențele și se construiește uniunea europeană. Ca francofon și francofil aș aminti de influența franceză asupra spiritului românilor, asupra politicii, legislației și modului de organizare și funcționare a administrației, asupra educației și vieții sociale, influență identificabilă în fapte și evenimente istorice și cotidiene. Amintesc însă și faptul că și românii au contribuit la construcția istorică și cotidiană a Franței. Elita română a secolului al XIX-lea (Ion Ghica, Alexandru Ioan Cuza, Dumitru Brătianu, Constantin Rossetti, Ion Brătianu, Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu ș.a.) au urmat școli și universități din Franța, au lucrat acolo, au avut relații cu elita franceză. Grigore și George Bibescu au făcut Școala Militară Saint-Cyr, pilotul (și președintele Aeroclubului Regal Român) Valentin Bibescu a fost elevul lui Bleriot și bun prieten cu Antoine de Saint-Exupéry. În Franța au trăit și au creat: Constantin Brâncusi, Emil Cioran, Eugen Ionesco, Tristan Tzara, Benjamin Fondane, Paul Celan, Martha Bibescu, Anna Brancoveanu de Noailles, Elena Vacarescu, Nicolae Titulescu, George Enescu, Dinu Lipatti, Clara Hasquil, Elvira Popescu, Maria Ventura (și alți actori ai Comediei Franceze), dar și Pierre Serghiescu, Henri Coandă, ca și Paul Goma, Monica Lovinescu, Elisabeth Roudinesco, Serge Moscovici, Virgil Tanase, Michel Drucker, Henry Chapier, Angela Gheorghiu ș.a.

În condițiile „globalizării”, „mondializării”, „europenizării”, mulți oameni caută condiții mai bune de muncă, de educație, caută libertatea din țările bogate ale Europei... Un mare număr de români trăiesc dincolo de granițele țării, unde au peste 600 de societăți culturale, sute de ziare, reviste și publicații în limba română. După 1990, România a recunoscut dreptul la liberă circulație pentru români. „Europa deschisă” nu-și închide granițele, dar caută un echilibru just între respectarea „drepturilor fundamentale” și „nevoia limitării fluxurilor migratorii”…

În aceste condiții, se (re)construiește identitatea, la fel ca și cultura și cetățenia, într-un spațiu în care membrii țărilor Uniunii Europene se recunosc drept cetățeni. Cetățenia europeană nu este construită înafara patrimoniului material și nematerial al națiunilor... Sociologii caută legăturile între comportamente, factori, cauze, caracteristici, condiții, situații, resurse, intenții, mentalități, soluții... În lumea de astăzi sunt 10 000 de etno-socio-culturi, în 200 de state, în care se vorbesc 6 000 de limbi... Dacă termenii (cultură, multicultural, transcultural, intercultural, mobilitate culturală etc.) nu ar trebui confundați, ei nu pot fi opuși... Componentele culturii se construiesc istoric și cotidian în timpul interacțiunilor, al schimburilor, în timp ce aceasta conține modele, moduri de a gândi, simți, acționa, mai mult sau mai puțin formalizate, care sunt învățate și împărtășite de către cei care construiesc comunitățile particulare.

Atitudinea europeană normală, ca oameni culți și civilizați, presupune ascultarea celorlalți, punerea în perspectivă a propriilor valori, norme, obiceiuri, recunoașterea celorlalți, empatizarea cu ei, renegocierea stereotipurilor, a prejudecăților. Lecția zilnică a armonizării europene nu este ușoară. Trecerea de la o societate închisă la una deschisă este dificilă, producându-se prin încercări și erori, cu accelerări și întârzieri. Crearea unor instituții asemănătoare celor care funcționează în societățile democratice, de pildă, nu duce automat la mutații în modurile de viață, în mentalitățile, rutinele oamenilor și instituțiilor. Facem parte din „marea familie europeană”, trăim cu „un război la graniță”, în timp ce ne străduim (mai mult sau mai puțin) să trecem „de la vise la realitate”. De exemplu, ar fi timpul să trecem la împlinirea principiului comtian al iubirii ca principiu, ordinii ca bază și progresului ca scop…

5. Stabilitate, identitate, mobilitate, interculturalitate. Copiii găsesc cultura ca un sistem care pare asemenea unui „pilot automat”: odată interiorizată, ea conține modele, tipare, moduri mai mult sau mai puțin formalizate de a gândi, simți și acționa, care sunt învățate și împărtășite. Universalismul consideră că există un model ideal tipic de cultură către care tind toate societățile, relativismul insistă asupra diferențelor etno-socio-culturale. Universalismul este iluzoriu și periculos, pentru că nu spune cum am putea elimina sărăcia, foametea din comunități, din societăți, ca „să fim toți egali”, să trăim „toți în frățietate universală”; relativismul este periculos pentru că postulează diferențele ca să marcheze și să exagereze distanțele între comunități, să stârnească ura, indiferența față de alții, față de „străini”. Martin Luther King spunea că ura poate fi învinsă prin iubire, iar cine vrea să schimbe comportamentul oamenilor ar trebui să-i învețe să iubească. Copiii diferitelor comunități se pot imagina într-o orchestră în care fiecare își are locul (atât timp cât știu să cânte, nu după criterii religioase, etnice, rasiale…), s-ar putea vedea în echipe care reprezintă comunități în competiție sportivă cu alte comunități etc. Nu există comunități, popoare bune sau rele, există oameni buni sau răi... Mobilitatea oamenilor este una dintre pietrele de temelie ale construcției noului spațiului european unit. Comisia Europeană, Parlamentul European și statele membre ale Uniunii Europene au convenit să promoveze cetățenia activă a tinerilor, să dezvolte solidaritatea, să promoveze toleranța, să cultive înțelegerea reciprocă între membrii diferitelor țări.

6. Timp, amânare, responsabilitate. Păstrarea identității și culturii unui popor nu înseamnă rasism sau xenofobie. Oamenii au luptat și luptă pentru păstrarea integrității țărilor și conservarea culturilor lor. Ei se mândresc cu identitatea pe care o au și resimt o dorință mare de autoafirmare atunci când mândria le e pusă la încercare și e alimentată insecuritatea culturală. Cultura promovează dezvoltarea abilităților fizice și intelectuale, promovează coeziunea de grup, influențează mediul înconjurător, modul de a percepe lucrurile, de a le interpreta. E cultură în noi și din ea învățăm stima de sine, respectul față de ceilalți, loialitatea, responsabilitatea, toate abilitățile importante în viață. Dar cultura nu se moștenește genetic. Cultura materială cuprinde obiectele fizice, artefactele, cultura nematerială conține credințele, valorile, cunoștințele, toate modelându-ne comportamentul și gândirea, și determină ce este corect sau greșit. Ne naștem în identitățile noastre culturale, iar pentru a le păstra, calea este aceea de a face din școală un spațiu de construcție a identității pe baza culturii, de a face ca toate instituțiile să fie socializatoare. Cultura se învață prin socializare, adică prin învățarea și adaptarea la normele sociale, în cadrul familiei (când învățăm să adoptăm sau să evităm anumite comportamente prin imitarea părinților), în lumea exterioară (prin școală, religie, mass-media, locul de muncă).

Mondializarea a devenit o idee populară datorită progreselor cunoașterii, călătoriilor, comunicării, științei și tehnologiei prin care lumea a devenit mai conectată, dar oamenii dezvoltă și identități colective care îi rezistă. Este important ca oamenii lumii interconectate în care trăim să aibă memorie, să nu-și uite eroii și victimele, să evite pierderile durabile, irecuperabile, să-și continue traiul demn în condițiile tuturor interinfluențelor și armonizării europene, în condițiile stabilității, identității, mobilității și interculturalității. Toate trebuie făcute la timpul lor, fără a amâna la nesfârșit ce putem face astăzi, să fim responsabili pentru tot ce am moștenit și am împrumutat de la urmași. Ne-am învățat să trăim bine și ușor în vremuri fericite, dar ne diferențiem mult atunci când avem de făcut față unor vremuri grele…

Viața e scurtă și nu avem voie să irosim mult din ea. Timpul e gratuit dar… neprețuit. Am prezentat ani în șir studenților un videoclip sugestiv, în care un profesor vine la curs cu un borcan și o geantă din care scoate pietre de diferite dimensiuni. Mai întâi pune în borcan pietre mari până când acesta se umple. „E plin?” întreabă el. „Desigur”, spun studenții. Atunci scoate din geantă pietre de dimensiuni mai mici și le dă drumul în borcan, iar acestea își fac loc printre pietrele mari. „E plin?” întreabă iar. „Da”, spun ei în cor. Profesorul scoate atunci nisip și-i dă drumul în borcan. „Dar acum e plin?” „Cu siguranță, da”, susțin studenții într-un glas. „Vedeți, am vrut să arăt că dacă aș fi pus doar nisip în borcan, nu ar fi încăput pietrele mari și cele mai mici… Așa e și viața. Ea poate fi umplută cu lucrurile mari (școala, profesia, familia, copiii etc.), cu altele mai mici (mașină, călătorii, spectacole etc.), sau cu toate celelalte elemente ale vieții socioumane cotidiene. E vorba de alegeri atunci când ne construim viața. A pune în viața proprie lucrurile importante, la momentul potrivit, este totul. Nu putem petrece mult timp din viață cu lucruri minore... Odată pierdut, timpul nu mai poate fi recuperat. E important să facem lucrurile importante la timpul lor! Fiecare minut poate fi o investiție în propria viață. Avem cu toții în comun timpul, dar fiecare îl folosește în mod diferit. Putem pleca „în căutarea timpului pierdut”, dar acesta nu va mai fi niciodată găsit. Am avea însă timp suficient, dacă l-am petrece cu folos. Nu lipsa timpului este problema, fiindcă toți avem 24 de ore într-o zi. Problema e că timpul zboară și noi suntem piloții…”.

E important să nu amânăm pe mâine sau pe poimâine ce putem face astăzi. Putem amâna odihna, nu și munca, spune un proverb. Cei care amână ceva de azi pe mâine sunt rudele celor care au amânat ceva de ieri pe azi și tot așa mai departe, din nenorocire pentru comunitățile, societățile lor.

Libertatea alegerilor ne pune pe toți la încercări grele, fiindcă odată cu libertatea vine și responsabilitatea. Acțiunea ține de disponibilitatea oamenilor de a-și asuma responsabilități. Avem mare responsabilitate pentru acțiunile noastre, pentru tot ceea ce am făcut și/sau nu am făcut. Din acceptarea responsabilității izvorăște respectul de noi înșine. Cea mai mare parte a eșecurilor colective provine de la cei care au obiceiul să-si găsească scuze, să dea mereu vina pe alții... Nu putem da mereu vina pe alții sau pe circumstanțe pentru eșecurile noastre! Responsabilitatea pentru succesele și eșecurile noastre, pentru viitorul nostru nu se termină „până când închidem ochii”. „Mentalitatea de victimă” ne diluează potențialul uman. Nu putem fi toți eroi, dar fiecare poate lucra la asumarea responsabilității pentru el, pentru grupul în care trăiește, pentru întreaga umanitate. Erou poate fi cel care înțelege responsabilitatea ce vine odată cu libertatea. De aceea trebuie să dăm curaj copiilor să-și urmeze pasiunea, visele, să treacă peste obstacole, să meargă înainte, să se ridice atunci când cad… Dacă nu suntem în stare să pregătim viitorul copiilor, măcar să pregătim copiii pentru viitor, îndemnându-i să fie responsabili, creativi, să aibă inițiative pe care să le ducă la bun sfârșit.

Bibliografie selective:

Amselle, J.-L. (2001), Branchements. Anthropologie de l’universalité des cultures, Paris, Flammarion

Bogalska-Martin, E. (2004), Entre mémoire et oubli, Paris-Budapesta-Torino, Harmattan

DiMéo, G. (1996), Les territoires du quotidien, Paris, Harmattan

Hofstede, G. (2001), Culture’s Consequences: Comparing Values, Behaviors, Institutions and Organizations Across Nations, London

Lévy, J. (1999), Le tournant géographique. Penser l’espace pour lire le monde, Paris, Belin

About heroes, victims, postponements, lasting losses, interculturality and responsibility

Keywords: identity; culture; conservation; globalization; harmonization; interculturality

Preserving identity and culture does not mean racism or xenophobia. People have been fighting to preserve the integrity of their countries, preserve their cultures. But culture is not genetically inherited. They need to learn, educate, civilize, learn self-respect, respect for others, loyalty, all important life skills, responsibility. We are born into our cultural identities, but we must internalize the culture through socialization within the family, school, church, media, workplace. Globalization has become a popular idea due to advances in knowledge, travel, communication, science and technology as the world has become more connected. People develop collective identities that can resist globalization, but it is important for them to have memory, not to forget their heroes and victims, to avoid lasting, irretrievable losses, to continue living with dignity in the conditions of European interinfluences and harmonization, mobility and interculturality. Everything must be done on time. We cannot indefinitely postpone what we can do today, we cannot not be responsible for everything we have inherited from our ancestors and borrowed from our descendants.