Elemente de gândire hermeneutică în opera lui G. Călinescu
Pentru tipar„Ca să înțelegi pe Creangă, pe Eminescu
și pe Caragiale, trebuie să descoperi
la fiecare o structură proprie.
Însă a descoperi este totuna cu a inventa,
fiindcă dacă ea ar fi evidentă oricui, n-ar mai
fi nevoie de nicio sforțare metodologică.”
(G. Călinescu,
Tehnica criticii şi a istoriei literare)
După complexa și impresionanta carte A cincea esență a lui Andrei Terian dedicată criticului și istoricului literar G. Călinescu (Terian 2009), a mai descoperi ceva nou în universul gândirii nu mai puțin celebrului critic și istoric literar român, de la a cărui naștere se împlinesc anul acesta 125 de ani, pare un lucru temerar. Și totuși, credem că inclusiv în sus-menționatul op consacrat concepției critice a lui G. Călinescu, găsim argumente în plus pentru susținerea unei teze aparent îndrăznețe și anume: prezența unor elemente de gândire hermeneutică în scrierile călinesciene precum Tehnica criticii şi a istoriei literare, publicată în 1938. Contribuția substanțială a exegezei operei întreprinsă de Andrei Terian ne-a încurajat să dezvoltăm unele intuiții privitoare la calitățile de hermeneut ale lui G. Călinescu. Aceste intuiții pe care le-am avut mai înainte de a lectura cartea respectatului profesor universitar sibian ne apar astăzi în parte validate de informațiile erudite oferite de cartea G. Călinescu: a cincea esență. Cea mai importantă informație privește influența unor hermeneuți precum Wilhelm Dilthey asupra gândirii criticului și istoricului român.
Chiar și în absența acestei informații documentate, dar cu atât mai mult în prezența ei, suntem interesați de o lectură în cheie hermeneutică a unor texte călinesciene, precum cel amintit mai sus. Ca atare, ne vom concentra atenția asupra acelor elemente care trădează o apropiere, când nu o înfeudare a gândirii lui G. Călinescu în arealul hermeneuticii. Admițând caracterul parțial elaborat al acestei grile de lectură, ne propunem, pe de o parte, să împrospătăm înțelegerea textelor călinesciene celebre, iar pe de altă parte, să aducem în prim plan, adică să reactualizăm unele dintre elementele doctrinare ale hermeneuticii lui Friedrich Schleiermacher, creatorul hermeneuticii generale (Schleiermacher 2001), cu care începe etapa modernă a hermeneuticii europene.
După cum spuneam anterior, Andrei Terian include în erudita și complexa lui carte consacrată criticii literare călinesciene un capitol întreg dedicat influenței lui Dilthey asupra istoricului literar român, la care ni se spune că ar fi ajuns în mod direct destul de târziu, deși nici cunoașterea acestuia din surse indirecte nu este subestimată. Ceea ce trebuie spus însă de pe acum este că Wilhelm Dilthey, ca și toți hermeneuții germani care i-au succedat, ba chiar mai mult decât aceștia, nu poate fi înțeles în deplinătatea concepțiilor sale hermeneutice în afara raportării sistemului său de gândire la doctrina hermeneutică a lui Friedrich Schleiermacher. Acesta din urmă nu este doar un simplu precursor al lui Dilthey, ci și sursa primă de formare a acestuia. S-ar putea spune că, odată cu Dilthey, care a fost primul exeget și primul biograf al operei înaintașului său, începe ctitorirea moștenirii hermeneutice a lui Schleiermacher în istoria hermeneuticii europene. Și din acest motiv, identificarea unor nuclee de gândire schleiermacheriană în textele călinesciene ni se pare demnă de atenția noastră, cu atât mai mult cu cât, în epoca globalizării informațiilor și a invaziei modei și modelelor tehnicii lecturii la distanță (distant reading), oferta unei asemenea (supra)lecturi poate să dinamizeze înțelegerea gândirii lui Călinescu și a lui Schleiermacher deopotrivă, chiar independent de influențele atestate documentar pe care le-ar fi avut cel din urmă asupra celui dintâi, direct sau indirect, prin mijlocirea sistemului hermeneutic (și critic) al lui Dilthey.
Calitatea lui G. Călinescu de teoretician al studiilor literare a fost și este încă o chestiune controversată. Sunt menționate adesea rezerva, dacă nu disprețul afișat de critic față de teorie, de fapt, față de un anumit tip de scientism prezent în științele umaniste în vremea sa, scientism derivat din pozitivismul specific științelor naturii și extrapolat, după cum se știe, încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea și în sfera studiilor umaniste, în principal în științele sociale, dar și în istoria literară.
După cum arătam într-un capitol al unei cărți recent apărute (Cifor 2022: 218), în studiul Tehnica criticii şi a istoriei literare, publicat în 1938 (Călinescu 1990: 70-95), G. Gălinescu pare că ia în dezbatere doar două dintre cele trei ramuri tradiţionale ale ştiinţelor literaturii, aşa cum arată şi titlul: critica și istoria literară. Dacă scrutăm însă mai cu atenție textul, putem observa că referirile lui punctuale la calitatea de ştiinţă a literaturii pe care o pot sau nu avea istoria şi critica literară indică interesul pentru ceea ce s‑ar numi, astăzi, o ştiinţă generală, teoretică, a literaturii. Este adevărat că, în perimetrul acestei dezbateri, G. Călinescu contestă calitatea de Literaturwissenschaft atât criticii, cât şi istoriei literare. În primă instanță, am putea crede că asta se întâmplă din cauza unei concepții destul de înguste asupra ştiinţificităţii pe care o împărtășeau mulți dintre contemporanii săi (critici, istorici, teoreticieni literari), dar nu și criticul român. Practic, era vorba de metode sau principii metodologice importate din științele naturii, pe care Călinescu le simțea pe bună dreptate ca fiind nespecifice și infecunde în domeniul studiilor umaniste. Un exemplu negativ dat de criticul român îl constituie istoricul literar francez Lanson, potrivit căruia a face istorie literară înseamnă a identifica și a descrie „le comment et le pourquoi, mecanismul și cauza fenomenelor literare” (Călinescu 1990: 77). Pe acestea din urmă criticul român, ca un veritabil hermeneut și filosof idealist, le găsește „fără niciun înțeles în câmpul artei” (Ibidem). Cu alte cuvinte, el refuză înțelegerea deterministă (cauzală) și mecanicistă a artei și, deci, și a literaturii. Și aceasta, deoarece arta nu are o cauză exterioară ei înseși, ea își conține propria rațiune de a fi. Nu o cauză anume, ci libertatea definită ca obiect infinit al opțiunilor creatoare reprezintă originea artei. Tocmai pentru că sunt realități originare, lasă să se înțeleagă G. Călinescu, literatura și întreaga artă sunt infinit interpretabile. Motivul este că în literatură și artă mobilul, impulsul interpretării se construiește / este construit de privirea, punctul de vedere, perspectiva din care este luată în considerare opera supusă cercetării, și care inspiră, revelează, furnizează accesul la structurile interne ale faptelor literare. Câte priviri inspirate asupra operei literare, tot atâtea structuri sau paliere de sens descoperite, ceea ce face din orice subiect literar (în termenii criticului) un subiect niciodată epuizat, ba chiar un „subiect virgin”: „Nu faptele care stau la baza unui studiu formează studiul, ci punctul de vedere, principiul formal coagulator, structura. Pot istoricii literari să scrie o sută de cărți despre Goethe, subiectul e mereu virgin” (Călinescu 1990: 83). Această perspectivă asupra domeniului interpretării este specifică hermeneuticii dintotdeauna, am putea zice, pentru că o găsim atât în hermeneutica sacră (creștină), cât și în hermeneutica laică (secularizată). Limitându-ne la un singur exemplu, în hermeneutica creștină, încă de la sfârșitul secolului al VI-lea și începutul secolului al VII-lea (d. Hr.) Sfântul Grigore cel Mare spunea că „Sfânta Scriptură crește odată cu cititorii săi” (LaCocque, Ricœur 2002: 7), fapt ce explică de ce în perimetrul ei s-a dezvoltat doctrina sensului cvadruplu al textului sacru, care constituie o variantă timpurie a teoriei sensului infinit (Cifor 2006: 25-40). Din spațiul hermeneuticii moderne ar trebui amintit chiar fondatorul hermeneuticii generale, Friedrich Schleiermacher, cel care postulează caracterul infinit al obiectului interpretării, reprezentat de creația literară romantică, concepută ca produs al geniului, adică în afara oricăror reguli afară de cele pe care el însuși și le impune. Caracterul infinit al interpretării vizează, în concepția hermeneutului german, atât latura gramaticală (sau lingvistică) a textului literar, cât și latura psihologică (sau tehnică).
Cele mai puternice influențe hermeneutice din gândirea călinesciană sunt cele privitoare la istoria literară înțeleasă ca succesiune de structuri care trebuie construite, pentru că ele nu sunt prezente în natură (ca să zicem așa!), o idee revoluționară din filosofia istoriei dezvoltată în secolul al XIX-lea (și cu concursul lui Dilthey), la fel cum acestea trebuie identificate în operele literare, ca singurele șanse de dobândire a comprehensibilității respectivelor opere: „Ca să înțelegi pe Creangă, pe Eminescu și pe Caragiale, trebuie să descoperi la fiecare o structură proprie. Însă a descoperi este totuna cu a inventa, fiindcă dacă ea ar fi evidentă oricui, n-ar mai fi nevoie de nicio sforțare metodologică” (Călinescu 1990: 77). Să descoperi asemenea structuri la fiecare autor de literatură înseamnă să le inventezi, spune G. Călinescu, iar această afirmație a fost citată adesea drept argument pentru critica de factură creatoare, eronat juxtapusă criticii impresioniste. Fără a dezvolta ideea, „descoperirea” unor structuri proprii la fiecare scriitor trimite la teza celebră a lui Schleiermacher cu privire la descoperirea (prin intuiție) a „deciziei-germene” din textul supus demersului hermeneutic, iar echivalarea „descoperirii” structurilor proprii unui autor cu „inventarea” lor trimite la ceea ce în hermeneutică se numește hermeneutica instaurativă (creatoare), care de multe ori tinde să completeze și chiar să substituie hermeneutica restaurativă (asociată în special cu hermeneuticile tradiționale).
Practic, din punctul nostru de vedere, G. Călinescu este un hermeneut care se ignoră, dar care nu-și ignoră vocația: aceea de facilitator al comprehensibilității operelor literare prin ele însele, nu prin raportare la idei și elemente străine organizării lor interne. Între elementele gândirii sale de specific hermeneutic se află operația cardinală a activității critice care este înțelegerea, comprehensiunea etc., termeni hermeneutici prin excelență utilizați destul de des de critic, mai mult chiar decât detectarea valorilor literare și ierarhizarea lor, operații proprii istoriei și criticii literare și care de altfel nu lipsesc din paginile sale.
Paul Cornea a fost primul care a spus apăsat acest lucru, și anume că G. Călinescu în primul rând interpretează, nu evaluează cărțile sau autorii despre care scrie, fapt cu care Andrei Terian nu este întru totul de acord, considerând că ori de câte ori criticul și istoricul literar interpretează, el de fapt (și) evaluează (Terian 2009: 251). Faptul că putem deduce și o intenție de reevaluare și revalorizare asociată procesului de înțelegere nu transformă cele două operații consecutive comprehensiunii în fapte mai importante decât comprehensiunea însăși. Hermeneutica își ajunge sieși, nu are nevoie să facă și altceva decât oficiul pe care îl are: înțelegerea și interpretarea (fețele aceluiași demers, după Schleiermacher). Nu credem că ar trebui să mai avem ezitări în a-i recunoaște lui G. Călinescu voluptatea (re)lecturii și a interpretării textelor, nu și când aceasta pare să fie una dintre sursele frazelor lui cuceritoare, căci inspirate.
Note:
1 Studiul a fost publicat prima dată în anul 1938 în mai multe numere ale revistei „Adevărul literar şi artistic” (Călinescu 1990: 70).
2 „O eroare și mai gravă a acestei școli este de a crede că un subiect se poate epuiza” (Călinescu 1990, 77); „Nu există subiect epuizat și istoria literară ar fi o tristă ocupație dacă ar consta în goana după subiecte netratate” (Ibidem, 83).
3 „Discursul trebuie înțeles mai întâi la fel de bine cum a făcut-o autorul lui și apoi mai bine decât el însuși. Fiindcă nu avem nicio cunoaștere nemijlocită a ceea ce este în el, noi trebuie să conștientizăm multe lucruri față de care el însuși ar fi fost inconștient, în afara cazului în care reflectând asupra lui însuși devine propriul cititor (…). Astfel formulată, sarcina (interpretării) este infinită, fiindcă ceea ce noi vrem să sesizăm în momentul discursului este un infinit atât ca trecut, cât și ca viitor” (Schleiermacher 2002: 41). Mai multe detalii despre concepția lui Schleiermacher cu privire la caracterul infinit al obiectului interpretării se pot vedea în: Cifor 2006: 84-94.
4 „În exercițiul critic, Călinescu nu cântărește, ci interpretează. [...] Cine examinează lucrurile cu băgare de seamă va constata că rectificările pe care le-a adus în ierarhizarea valorilor nu constituie principalul merit al cărții [al Istoriei – n.m.]. E mai exact să spunem că G. Călinescu ne oferă motive noi și admirabile de a-i prețui pe scriitorii deja clasați” (apud Terian 2009: 251).
5 „E mai exact să spunem că G. Călinescu ne oferă motive noi și admirabile de a-i prețui pe scriitorii deja clasați. Dar, în realitate, autorul Istoriei „cântărește” tocmai prin aceea că „interpretează”. Tocmai prin faptul că ne oferă „motive noi” de a-i prețui pe scriitorii „deja clasați”, el îi re-califică și îi re-clasează. Adică îi revalorizează” (Terian 2009: 251).
Referinţe bibliografice:
Călinescu 1990 = G. Călinescu, Pagini de estetică, antologie, prefaţă, note şi bibliografie de Doina Rodina Hanu, Bucureşti, Albatros, 1990
Cifor 2006 = Lucia Cifor, Principii de hermeneutică literară, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2006
Cifor 2022 = Lucia Cifor, Teoria literaturii în contextul epistemologic actual, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2022
LaCocque, Ricœur 2002 = André LaCocque, Paul Ricœur, Cum să înțelegem Biblia, traducere de Maria Carpov, Iași, Polirom, 2002
Schleiermacher 2001 = Friedrich Daniel Ernst Schleiermacher, Hermeneutica, traducere, note şi studiu introductiv de Nicolae Râmbu, Iaşi, Polirom, 2001
Terian 2009 = Andrei Terian, G. Călinescu: a cincea esență, București, Cartea Românească, 2009
Elements of hermeneutic thinking in the work of G. Călinescu
Keywords: G. Călinescu; literary studies; literary criticism; literary history; evaluation; hermeneutics
The currrent article aims at the re-description (and re-evaluation) of the thinking of the critic and literary historian G. Călinescu from an assumed hermeneutic lens, starting with revisiting of one of his famous studies: The technique of criticism and literary history. In our opinion, this text contains in essence (in nuce) a true hermeneutic project, which his literary exegesis books will achieve to a greater or lesser extent.