Nud

„În lacătul unei uși deschise găsești întotdeauna niște chei cu care poate fi închisă. În lacătul unei uși închise nu întotdeauna poți găsi o cheie cu care s-o deschizi”. Era un gând pe care l-am scris demult, foarte demult pe o foiță peste care am dat în una din zile, scotocind prin sertare fotografii mai vechi. Cred că asta mi-am spus eu atunci când m-am trezit contemplând o poză proaspătă și poate era tot ce am înțeles eu atunci când și ziua, și anul în care s-au întâmplat toate au plecat într-o pagină de album. Și am scris pe o foaie desprinsă dintr-un caiet găsit pe aproape. Nu mi-a plăcut niciodată să fac notițe pe spatele fotografiilor, chiar dacă, atunci când ajungeau în mâna mea niște fotografii străine, mă trezeam căutând ceva pe verso. Un an, un nume, alte cuvinte. 

Avea părul de culoarea nisipului. Și eu trăiam frica aceea pe care abia o puteam stăpâni când te pomenești la talpa malul uriaș de nisip, acolo, jos, unde o singură bătaie de picior l-ar fi rupt de restul pământului, acoperindu-te ca o uitare lungă cu tot cu cerul pe care îl aveai curs în zbaterea ta. Și frica ta de moarte. Părul ei de culoarea nisipului.

Cărări urcând printre stânci, copii cu pistrui ca un cer presărat cu stele, cai alergând și bătrâni ducând de coarne o bicicletă. Și frunze în alb-negru, când galbenul e dintr-o toamnă pe care nu o mai poți găsi nici măcar în regrete. 

Erai copil și-i speriai pe toți cu un aparat de fotografiat cu ochiul lui diabolic gata-gata să toarne marmură peste lume, când timpul își rupe dălțile de piatra ei și când le lasă pe toate să dăinuie peste ani.

Dar ce are lacătul ușilor și ce are cheia care ba o poate deschide, ba o poate închide, ce are cu cărarea alungată-ntre stânci, cu pistruii copiilor, cu niște bătrâni cărând cu ei biciclete? Și cu frunzele toamnelor, ce are el? 

Făceam poze pe unde se nimerea sau acolo unde mă chema cineva. Purtam cu mine ascuns într-o geantă în aparat care îi făcea pe oameni să-și schimbe fețele în clipa în care apăsam pe buton. Poate nu numai fețele. În întunericul în care developam filmul îmi venea greu să le citesc privirile. Și zâmbetele lor găsite nu se știe pe unde și așternute pe fața.

Am surprins-o pe Silvia alergând pe o alee scăldată de o parte de apa lacului și mângâiată de sălcii de cealaltă parte. Știam, aveau să dispară sălciile în alb-negrul pozelor mele și poate apa avea să curgă în acuarela cerului, dar alerga Silvia între apă și sălcii și mie îmi părea că aleargă spre mine. Am scos aparatul din geantă și am prins-o cu ochiul lui de sticlă. Rece. Era pentru prima dată când vedeam o fată alergând spre mine. Și era pentru prima dată când sorbeam dansul mătăsos al rochiei unei fete ca pe o cană cu apă căutată de gura mea arsă și ca pe un strop de rouă în care încape setea pământului. Îi simțeam trupul cum se rupe de sufletul ei și cum e gata să se piardă în trupul meu. Să-mi fi spus cineva vreodată că asta se întâmplă cu oamenii când își termină lumânările ceara. Să-mi fi spus cineva. Dar cine să-mi spună?

Altfel a fost atunci. Altfel. Neștiut de altfel. Când nu mai pozează nimeni și când lumea se naște în ochii tăi. Că și fata care aleargă spre tine era parte a facerii lumii.

Și-a scuturat mătasea rochiei în răsuflarea mea și a alergat mai departe. Dar asta aproape că nu a contat. Te trezești uneori într-o îmbrățișare din care nu te mai rupi niciodată. Tu ești într-o parte a lumii, ea e în altă parte a lumii. Dar e o îmbrățișare din care nu se mai poate rupe nimeni.

Mai târziu, într-un alt întuneric, cu o pieliță roșie întinsă peste toate câte erau în odaie, reciteam și reciteam fotografii. Și fețele oamenilor. Pozau aproape toți cei care se nimereau în fața obiectivului și era curios de știut în fața cui pozează totuși ei, când nu e nimeni acolo afară de ei. Atunci când ai să ții în mână o fotografie, când ai să citești priviri și buze lipite una de alta, și capul tău înclinat nu știu de ce în stânga, că acolo e inima ta și acolo e inima nu știu cui. Și buzele tale lipite una de alta ca și atunci când e gata-gată să se desprindă o literă. Din numele tău, litera aceea nerostită nici atunci, nici mult mai târziu, dar așteptată de omul din fața ta. Și poate așteptată de tine. În întunericul acela cu o picătură de roșu scăpată în odaie ca în apele nopții. Ca o picătură de sânge. Și nopțile nu mai sunt negre. Roșii sunt. Ca să ne putem developa. Ca să trecem din negativ pe foaia albă și ca să rămânem apoi undeva, într-o ramă. 

Dar apoi, mult mai apoi, am tot căutat fete prin fotografii, însă ele lipseau. Și nu era limpede, nu era ușor de-nțeles de ce nu erau fete prin fotografiile mele. Băieți, băieți. Și doar Silvia într-o fotografie cu un colț mușcat. Nu de timp. Mușcată de mine. Am urmărit cum îi apare chipul în albia cu developator ca într-o închipuire tot mai aproape, tot mai aproape. Când ai un gol în fața ta și când din el, din golul acela o șuviță de păr acoperă lumea. Și am urmărit-o până s-a desprins de pe tabla fierbinte a cuptorului ca să cadă pe masă și ca să te năucească definitiv. M-am trezit rupând cu dinții fărâme mici din colțul pozei, fărâme mici uitate pe buze. Și o fată pe care am fotografiat-o alergând înspre mine. Parcă spre mine, dar trecând mai departe. Parcă spre nimic, numai că mai târziu, mult mai târziu s-a putut vedea că avea totuși pe cineva în față. Altcineva.

Am trimis-o la redacție într-un plic în care erau și alte fotografii. Doi cocoși care nu pot să împartă o curte cât lumea de mare, bunica cum scoate pâinea dintr-un cuptor, biserica satului, copii alergând pe toloacă după o minge. Mai multe fotografii. Și am cules într-o zi o scrisoare din cutia poștală în care cineva de acolo, de la Chișinău îmi scria că fotografiile sunt foarte frumoase, dar că autorul, adică eu, repetă imagini și situații pe care l-a văzut pe undeva, prin alte reviste. Au ales doar o singură fotografie. Cu o fată care aleargă spre fotograf, lăsând să-i zburde poalele rochiei peste genunchi și peste cureaua cenușie a unei cărări. Când am apăsat pe buton era ca și cum aș fi oprit-o din alergarea ei, dar mai degrabă ca și cum aș fi prins-o în brațe. Despre asta era fotografia aceea. Poate chiar anume asta au înțeles și acolo, la Chișinău. Numai că fata a alergat mai departe. Mult mai departe, lăsând în urma ei o odaie cu pereții colorați în roșu stins și un băiat mușcând colțul unei fotografii, adunând pe buze fărâmi mărunte de hârtie. 

Mai târziu au intrat și alte fete în fotografii. Ca într-o odaie. Cu o ușă închisă. Și cu un lacăt în care s-ar putea găsi uneori o cheie cu care să fie deschisă. 

După facultate m-am angajat la un ziar. Publicam fotografii cu femei între grămezi de tutun, cu bărbați fericiți privind brazda proaspăt întoarsă în urma tractorului, cu cocostârci rătăciți lângă firul de-argint al unui pârâu în care încăpea toată poezia unei primăveri. Și poate mai rar, așa cum a fost în una din zile, se întâmpla să merg într-o școală sau poate într-o sală de expoziții unde nu erau nici grămezi de tutun, nici tractoare cu brazde legate de plugul lor. 

Pozele pe care le-am adus de la expoziția din orășel au fost publicate în pagina patru a ziarului. În orășel, în biserica transformată de ceva timp în sală de expoziții, au ajuns nu se știe cum mai multe picturi ale lui Șcerbakov, iar redactorul-șef a decis să mă trimită acolo.

– Și să nu-mi faci numai poze cu tablouri prinse de pereți. Așteaptă și tu niște vizitatori, ca să vadă lumea că pe noi și arta ne interesează, nu numai tractoarele și mulgătoarele.

Am așteptat. În ziar au fost publicate trei fotografii. Cu afișul prins la intrare în sala de expoziții, cu un tablou în care câțiva urși se cațără pe tulpinile enorme ale unor brazi căzuți și oameni admirând picturile. Ca să înțeleagă lumea că pe noi ne interesează nu numai tractoarele și mulgătoarele. 

În ziua în care a apărut ziarul, în cabinetul redactorului a intrat un bărbat pe care îl mai văzusem parcă undeva, dar pe care nu mi-l puteam aduce aminte. 

– Cine sunt acești oameni, tovarășe Caraion? 

Redactorul avea pagina a patra a ziarului pe masă și avea vârful stiloului înfipt într-o poză în care un bărbat și o femeie s-au oprit în fața unui tablou de Șcerbacov. 

– Nu știu, Mihail Stepanovici. Erau doi oameni acolo. Singurii care au intrat în biserică.

– În galerie, tovarășe Caraion, în galerie.

– Singurii care au intrat în galerie. Am așteptat mult, am așteptat câteva ore bune să vină cineva. Și au venit ei. I-am fotografiat fără să mă observe. M-am temut că vor refuza să apară în ziar și i-am fotografiat pe ascuns. 

– A trebuit să le ceri permisiunea, tovarășe Caraion. Era bine să-ți ceri voie. Nu știu unde ai să lucrezi începând cu ziua de mâine, dar să ții minte că nu e bine să publici fotografia cuiva fără să-i ceri permisiunea respectivului.

În poză era secretarul al doilea al comitetului raional de partid împreună cu amanta sa, șefa de la direcția comerț. Primul secretar s-a trezit cu soția secretarului doi în cabinet. Niciunul din paharele aranjate cu grijă în jurul unei carafe pe masa cea lungă din biroul secretarul nu a rămas întreg, pentru că soția secretarului doi a tot aruncat cu ele în tot ce a putut arunca ea, a spulberat tot ce era pe biroul acela pe care țăcănea absent un ceas care copia turnul Spaski al Kremlinului și a ieșit strigând cât putea ea de tare:

– Sunteți un cuib de curve aici și nu aveți niciun Dumnezeu! O să plătiți, o să plătiți cândva pentru toate câte le faceți! 

Se vorbea mai târziu că soția secretarului doi al comitetului raional de partid a fost acea care a criticat atunci extrem de dur partidul, dar fără să pățească ceva.

Am plecat de la ziar și am plecat din orășel. Cu două genți și câteva cutii de carton în care încape tot ce îți pare ție că ar avea viața ta. Și niște fotografii. Cu miei, cu biciclete duse de coarne de câțiva bătrâni, cu cocostârci împrăștiind puncte albe pe iarbă sau arborând geometrii pe cerul toamnei. Și cu o fată într-o alergare pe care o vezi curgând spre tine, dar care nu ajunge. Nu ajunge, iar când te trezești, o vezi alergând dincolo de tine. 

– Revista noastră e pentru copii, tinere. Are un specific al ei, dacă poți să înțelegi acest detaliu. Știi ce caută copiii într-o fotografie? Pe ei se caută, pe ei. 

Și vocea asta se auzea ori de câte ori se oprea lumea în fața mea. Când fotografiezi un copil cu două căldări de apă, când ești gata să alegi câțiva băieți ascunși de ochii lumii și împărțind o țigară în spatele școlii, când dai peste fata aceea cu picioarele goale, lăsând după ea urme pe nisipul unei plaje și cum te-ntreabă: „Știi ce caută copiii într-o fotografie?”. Auzi și răspunsul, dar nu e al tău. Tu poate altceva crezi. Caută poate lumea pe care nu o pot găsi în altă parte. Că o găsesc, că nu o găsesc?

Am auzit o bătaie în ușa laboratorului.

– Eu am fugit de la lecții. De ce să mint? Îi tot mințim pe profesorii noștri și nu știu de ce ni se pare că ei ne cred. Dar nu e adevărat. Am fugit de la lecții.

Domnișoara purta bluză lungă, cu o rochie scurtă sub ea, cu geanta aruncată peste umăr și o bonetă vișinie care ascundea, parcă ascundea cea mai mare parte a părului ei blond adunat pe vârful capului. 

– Liliana. 

Tu ești cel care tremură. Liliana pare să fi repetat scena de mai multe ori înainte de a deschide ușa laboratorului.

– Valeriu.

– Vă cunosc. Mai bine zis cunosc fotografiile pe care le faceți. De ce lucrați doar în alb-negru? Adică, pe mine nu mă deranjează în niciun fel.

– Înțeleg că ai dori să înveți arta fotografică. Se întâmplă mai rar să dai peste domnișoare care aleg să facă fotografie. Mai rar.

– Nu știu. S-ar putea să aveți dreptate, însă eu pentru altceva am venit. Vreau să pozez goală. Goală, goală cum m-a născut mama. A propos, am discutat cu mama despre asta și a fost surprinsă plăcut. Mi-a părut chiar bucuroasă că am atât de mult curaj, că-i destăinui gânduri pe care altcineva le-ar ține după uși grele. Ai mai fotografiat pe cineva gol? Femei, am în vedere. 

– Eu le-am văzut doar în poze. Poze făcute de altcineva. Îmi părea oarecum ireală relația asta dintre fotograf și femeia care apare goală în fața lui.

Și mi-a părut rău că i-am spus asta. Ar fi fost poate mai potrivit să creadă că stăpânesc bine o situație ca asta și că nu-mi va tremura degetul atunci când va trebui să apăs pe buton. De fapt, care deget? Stătea în fața mea îmbrăcată în bluza ei lungă și avea părul ascuns sub bonetă, iar eu tremuram căutând-o goală nu știu pe unde. Și dacă îi spuneam că mă găseam uneori uitat în fața unor poze în care femei cu fața ascunsă în umbra unei frunze își scăldau trupul în lumina caldă a cerului? Trupul acela găsit de fulgerul minții tale. Dacă-i spuneam, ce credea ea?

– Poate ar fi mai bine să vină maică-ta. E totuși o situație delicată, iar lumea știi cum e.

– Știu. Ca nu cumva să fii învinuit de… Deși eu personal aș fi preferat aburul acela ușor, dar plin de taină al unei întâmplări neștiute de lume. Că poza unei femei goale trebuie să ascundă ceva, chiar dacă lumea poate să înțeleagă că e lăsată să vadă tot. Absolut tot. 

– Tu crezi că tot înseamnă o femeie goală?

– Nu, nu cred. Pentru că poza aceea poate să dezgolească multe, dar nu ți se pot vedea gândurile. Iată, Mona Lisa, portretul acela pictat de Da Vinci, a fost oare cineva în stare să-i citească gândurile? Nimeni. Doar presupuneri. Dar ce să vorbim despre gânduri, când nu e limpede până astăzi nici măcar cine e ea, femeia cu mâinile încrucișate lăsate să se odihnească una peste alta, femeia pictată pe o scândură de plop ca o icoană la care se-nchină și azi o lume întreagă.

– De unde știi toate astea?

– Am citit. Am vrut să înțeleg ce anume îi face pe toți, dar mai ales pe bărbați, să împietrească în fața unei femei. Nu știu dacă am înțeles, nu știu dacă am găsit răspunsul la întrebarea mea, dar cred că îi cucerește prin taina cu care se-acoperă. Indiferent cum e ea: goală sau nu.

– De la ce lecție ai fugit?

– De la franceză. De fapt, așa s-a întâmplat. Să avem franceza acum. Dacă era matematica, fugeam de la matematică. Că nu contează deloc. Nu contează. Contează unde mă duc.

– Adică să te fotografiezi goală.

– Nu-mi place această ușoară ironie pe care o-mprăștii.

Și mi-a părut că pleacă. Pentru că s-a întors cu fața spre ușă și pentru că m-a lăsat în spatele ei, neștiind ce să fac cu ochii și ce să-i spun. Să plece, să nu mai vină, să vină maică-sa, să se dezbrace acum.

– Dacă vrei, mă dezbrac acum.

Și s-a întors cu fața spre mine. Avea bluza alunecată pe umeri, trăgând după ea poalele rochiei și lăsând să-i cadă boneta. O revărsare de aur a părului. Greu, săltând în valuri ca într-un clocot de care te temi că te va atinge. 

– Acum nu. Acesta nu e studioul meu. Telefonează-mi peste o zi două. Poate găsesc eu o locație, poate găsești tu. Și gândește-te bine. Asta nu e fotografie de pașaport. Gândește-te bine.

Nu am văzut ușa cum se închide. Stăteam cu fața spre ea, dar nu am văzut-o. Am auzit-o doar. Pentru că încă o mai aveam în față pe Liliana. Fata despre care nu știi nimic și care îți spune că lumea ne cucerește prin misterul ei. Taina care poartă un nume, dar care nu te lasă să te apropii prea mult. „Pe cine caută copii în fotografii?” Poate are dreptate redactorul: „Pe ei se caută”. Dar dacă acolo, în fotografii, sunt chiar ei, atunci pe cine caută?

Am văzut-o prin geam trecând strada spre trotuarul care ducea la școală. Purta pe cap boneta ei vișinie sub care ascundea sau pur și simplu stăpânea apele galbene, apele aurii ale părului. Peste puțin timp va intra în clasă salutând profesoara de limba franceză, își va cere iertare că a întârziat și va lua loc în bancă. Lângă colegul ei care își împinge ușor caietul spre mijlocul băncii ca să poată citi și Liliana. Și tot el, colegul de bancă îi strecoară în geantă petale de trandafir culese de el în grădina publică. Liliana le culegea de printre caiete și cărți, ridica palmele mult deasupra capului și le lăsa să curgă peste părul ei galben.

– Ai putea să înveți mai bine, fetițo. 

Dar numai ea auzea ce spune profesorul de istorie. Puteai să crezi că încerca să deslușească ce a scris Liliana acolo, în caietul ei, însă profesorul vorbea aproape șoptit și nici măcar nu vedea caietul. 

„Ce vede un copil…” M-a tot sfredelit între tâmple întrebarea asta, s-a tot ținut de mine ca turița de șaravarii mei, la margine de pădure. Și repetam răspunsul, repetam răspunsul. Ca într-o adormire în care-ți rămâne lipită de retină ultima poză a lumii. 

A bătut cineva la ușă. Altă bătaie era. Aurel. Pictorul din capătul coridorului. Trebuia să-mi dau seama încă de cum i-am auzit pașii. De fapt, era mai mult un foșnet de frunze. Când mergi prin frunze și când ești ca o bătaie de vânt. Îmi făcea de la o vreme vizite zilnic. Intra, se așeza pe scaun și tăcea. Și mă vedeam obligat să vorbesc eu.

– Ați pictat vreodată, domnule Suveică, femei goale?

Trecuse de optzeci de ani și îndrăzneala mea luneca ușor dincolo de marginea obrăzniciei. 

– Am pictat, cum să nu pictez. Sunt simțiri și sunt trăiri pe care numai nuditatea le poate trezi. Au fost timpuri când, în întunericul adânc al umanității, singura lumină găsită de ochiul omului era sânul gol al zeițelor. Avea cerul ca fundal obligatoriu sau focul fără de care noi am fi uitat de Paradis și de Purgatoriu. Mai târziu, mult mai târziu, sub pielea unei femei goale am strecurat semnificații noi. Unele purtate cu noi prin peșteri, prin bordeie și prin case învelite cu stuf, altele formulate relativ recent. Dar și atunci, și acum am avut și avem nevoie de o femeie goală în față. Și nu vorbesc numai despre bărbați. Și despre femei vorbesc. Da, au încercat unii tovarăși să o înlocuiască cu o femeie încălțată în cizme de cauciuc, îmbrăcată în pufoaică și ridicând palma cu care Venus acoperă sânul stâng spre un pisc inventat de ei. Da, au fost agreate limite și pe vremuri, însă nuditatea femeii era ascunsă de îngeri, de evantaie legănate de zeițe, nu cu pufoaica slinoasă a unei ideologii nebune. Dar de ce mă întrebi?

– Nu am văzut niciun nud în lucrările pe care le aveți pe aici.

– Nu am lucrări mari cu nuduri, lucrări care aș insista să mă reprezinte. În grafica pe care o țin prin mape am mai multe alunecări de creion prin care am încercat să mă apropie de această magie. Pentru că pictura cu o femeie goală e aproape nimic din tot ce se vede. O femeie goală arătată ochiului în expresia unei picturi nu e altceva decât gând. Și senzualitatea cu care vine tot gând e. Gândul e cel care ne ridică la înălțimea la care putem trăi și retrăi sentimentul purității. E suflet acolo unde caută ochiul tău și e suflet acolo unde ești tu.

– Femeia pe care o redai pe pânză sau mai știu eu pe ce e chiar cea care pozează sau până la urmă e altcineva?

– Nu a pozat niciodată nimeni în fața mea. Aș putea să-ți răspund, dar asta înseamnă să vorbesc despre altcineva. Și atunci, pot greși. Eu nu pictez niciodată ceea ce văd. Pictez ceea ce gândesc. Și când fac portretul cuiva tot cea ce gândesc pictez. Chiar dacă, așa cum zic mai toți când se văd, că seamănă, seamănă foarte mult. Știu că seamănă, dar sunt și gândurile mele acolo.

Și a tăcut. Presupun că fără întrebările mele ar fi stat acolo, pe scaunul de lângă ușă, fără să spună ceva. S-a mai întâmplat să intre în laborator, să aleagă unul dintre scaunele lipite de perete și să tacă așa cum tăceau acolo, în fotografiile de pe perete, femei ducând păsări spre piață, hamali căutându-se în oglinzi, copii adunând nuci după ploaie.

– Ție ți s-a întâmplat vreodată să nu vrei de la nimeni nimic? De la lumea asta să nu vrei nimic?

Nu știam ce să răspund. Pentru că am vrut întotdeauna ceva: dar l-am lăsat să creadă că nu e singurul care nu mai vrea nimic de la lume. Cred că știa că îl mint. Dar pentru că nu voia nimic de la lume, făceam și eu parte din lumea aceea. Și a stat încă mult timp pe scaunul de la ușă. Până când s-au auzit din nou pași prin frunze. Și un vânt ușor luându-le cu el.

Voiam să-i spun de fata care fusese la mine. Să văd ce părere are și dacă îmi poate da un sfat pe care să-l pot urma. Am înțeles mai târziu că, de fapt, mi-a răspuns fără să-l întreb eu ceva. Nu, nu despre fotografie a vorbit. Dar am văzut-o pe Liliana în scurta sa prelegere despre femeia goală în timpuri, despre gândul trezit de sânul gol în creierul unei lumi care ar fi eșuat în sălbătăciri, în sânge și într-o lungă înfrățire cu diavolul. Chiar dacă cea mai mare parte a lumii și-a scăldat ochii în marmura albă a trupului unei femei fără să-l vadă pe Dumnezeu.

A telefonat Liliana. Zicea că a găsit ea o locație în care s-ar simți bine și care ar ajuta-o cumva.

– E o livadă nu departe de Chișinău. Partea de jos a livezii se mărginește cu o carieră de piatră abandonată de mai mulți ani. Cu pereții îmbrăcați în mușchi și cu fire de apă care se preling în jos și care lasă în urma lor dâră de rugină. Putem merge cu autobuzul până acolo și tot cu autobuzul să revenim peste câteva ore. Am să plătesc eu drumul. Și drumul și... dacă e nevoie de ceva. Plătesc eu.

– Poimâine. E sâmbătă și am mai mult timp liber. În rest, pare să fie interesant. Ne vedem sâmbătă.

Autobuzul a ieșit din oraș lăsând în urmă case cu lenjeria scoasă la uscat în balcoane, femei fiind singurele care și-au văzut vreodată trupul gol, bărbați înnebuniți de un nasture și o dimineață la marginea unei nopți care își scutură visele ca pe un cearșaf dantelat cu uitări. E puțină lume în autobuz. Câțiva copaci răzleți te fac să crezi că începe pădurea, numai că pădurile nu încep niciodată așa. Încep ca un zid, Se țin copacii unul de altul și au umbrele împletite. Aici, deasupra ierbii. Dar ce să mai zici de rădăcinile lor. Dacă-ai putea să le vezi. Rădăcinile dacă-ai putea să le vezi. Și trăiesc așa – una legată de alta. Rădăcina stejarului trece pe sub tulpina salcâmului și nu e niciun fel de supărare pe frunzele lor. Împart aceeași ploaie și împart aceeași rouă scuturată de iarbă. Bate vântul și leagănă pădurea ca pe un catarg. Stejari mai mici, tupilați sub stejarii înalți se țin de crengile lor. Își scutură ghinda, învelind-o cu umbra. Nu contează a cui e umbra aceea. Așa sunt pădurile. Încep ca un zid. Ca și cum ar fi foc pe aproape. 

Dar e o vie încă desenată urcând. E galbenă coasta de deal. Nisipoasă. Dacă nu ar fi iarba, ar duce-o ploaia la vale. O ține însă țesătura verzuie a ierbii.

Și începe pădurea. Cu poienițe-nsorite unde și unde. Ca niște ferestre. Am fi putut face fotografii și aici. Văd tot în afară de trupul Lilianei. Și părul ei pierdut în aurul soarelui. Și albul total de sub care nu are cum să se smulgă fata aceea. Ca un viscol fierbinte cu întroieniri din care nu vom ieși niciodată. Orbiți de lumină, dar tot spre lumină plecând. O creangă ușor apropiată de Liliana ar fi putut să-i ascundă nuditatea, dar nu o ascunde.

– Coborâm peste puțin timp.

De unde cunoaște Liliana aceste locuri. A mai fost. Sigur că a mai fost pe aici. 

Pădurea se termină brusc. Te trezești dincolo de zidul ei verde și încerci să înțelegi ce e cu lumea de dincoace. Își scutură merii floarea înregimentați într-o lungă coloană lipită de drum. Te bucuri că încă-s
în floare și vrei să o vezi scuturându-se într-o fotografie alb-negru în care albul își revendică partea sa de lume. Partea din față a livezii se mărginește cu o carieră de piatră abandonată de mai mulți ani. Cu pereții îmbrăcați în mușchi și cu fire de apă care se preling în jos și lasă în urma lor dâră de rugină. Așa spunea Liliana.

Am ajuns. M-am simțit la capătul unui drum despre care nu am știut niciodată nimic. 

– Nu te-ai răzgândit?

Îndrăzneață ca și atunci când a intrat în laborator și m-a privit ca pe un puști din clasa ei.

– Nu. Pentru că nu mă mai pot răzgândi. E prea târziu. Și poate e bine așa.

– Unde crezi că ar fi mai bine să stau?

– Nu știu. Alege tu.

Dar am căutat firele acelea de apă curgând pe peretele alb cu mușchi cuceritor urcând, firele acelea de apă lăsând după ele urme de rugină.

– Bine. Pregătește camera și întoarce-te cu fața spre perete. 

Ca într-o execuție. Simțeam cum pleacă dintre pereții albi un băiat spre care aleargă și aleargă o fată, dar tot atunci o vedeam pe Liliana acoperindu-și fața cu palmele. Fața. Citisem mult despre povara pierderii inocenței și despre imposibila răscumpărare a acestei pierderi și credeam nu știu de ce că acum, lângă o livadă de meri înfloriți, toate acestea se întâmplă cu mine. Cu mine și cu Liliana. Dar îl vedeam pe Dumnezeu lăsând să-i picure de pe vârful degetelor stropi de apă ca să se prelingă apoi pe peretele din spatele Lilianei. Ca într-un botez în care intră sfințenia în trupul tău când tu parcă râzi, parcă plângi. Nu știu, nu știu dacă o să ajungă asta în fotografie. Și nu știu dacă fata de-acolo e cea pe care o caută ea. Și dacă va mai putea să o găsească cândva. 

Am fotografiat-o pe Liliana împrăștiind în spatele ei piatra albă a unui perete pe care probabil s-a așternut cândva și umbra lui Hristos. Sau lumina lui. După care am tras peste noi frunze și am tras peste noi pânze. Și a devenit păcatul obligatoriu. Și a devenit inocența un ban de ascuns. Mă întrebam cine a bătut atunci în ușa mea și de ce am acceptat atât de ușor să merg cu ea. Să rămân cu ochii deschiși atunci când aproape toată lumea-i închide?

În autobuzul cu care reveneam în oraș erau alți oameni. Un pic poate mai obosiți. Absenți la ce se vede dincolo de geam, când dincolo de geam e o pădure în care copacii își împrumută unul altuia rădăcinile. Și umbrele. Am surprins-o pe Liliana făcându-și semnul crucii.

– Ce s-a-ntâmplat?, o întreb.

– E o biserică acolo peste deal. Nu departe de-aici.

A fost pentru prima dată când m-am temut că am să pierd filmul. Și fotografiile ivite din nimic pe o palmă de hârtie scăldată în apă.

„– Cum crezi, ce caută copiii când privesc o fotografie?”

Și tu răspunzi fără să știi nimic despre cel din fotografie, crezând că bătrânul care duce de coarne o bicicletă duce de coarne o bicicletă, că femeia cu căldarea în mână e o femeie cu o căldare în mână, că oile care pasc sunt oi care pasc. Și că fata care aleargă spre tine aleargă spre tine. Crezând toate astea, nu știu cum și nu știu de ce.

Am așteptat telefonul Lilianei și am așteptat-o pe ea. Să vină și să se caute în fotografie. În ziua care a urmat. În alte zile. Și în tot restul timpului. Dar nu a venit. Am căutat-o prin geam pe un trotuar care duce spre școală. Și am căutat-o în apele aurii adunate sub o bonetă vișinie. Părul ei, scăpat peste umeri când trece prin fața mea ca o poză luată de vânt.

Se scutură floarea de măr peste drum, orașul își scoate lenjeria-n balcoane, trece o fată pe trotuar. Goală ca la o margine de pădure. Când lumea în care trăiește își ascunde păcatul cu palma. Da, are alunecată pe umeri o bluză lungă, îi joacă rochia pe genunchi. Poartă bonetă vișinie pe cap și încearcă să ascundă sub ea părul ei galben. Ca-ntr-un tablou de Van Gogh, când lumea toată încape sub o răsărită-nflorită. Și e goală. Ca la-nceputuri.

Nude

Nude. Short story. You rediscover that you can talk to God even now. Even if it seems like an ordinary day, where people go to work, to the doctor, to the forest or simply to take a photo. This is possible because there is passing time and there is eternity. With her truths and her rules that we can’t change with our clothes. A girl who comes to you to take a picture brings God to your face and the world acquires primary meanings. The world and your life.