Cine ne-a învățat să spunem „Da” și „Ecce homo”?

Adverbul „da” este unul dintre cele mai frecvent utilizate în limba română. E și firesc, deoarece e cuvântul care se folosește pentru a răspunde afirmativ la o întrebare sau pentru a exprima o afirmație, un consimțământ.

Un lucru curios legat de acest cuvânt ține de originea lui. Limba română face parte din familia limbilor romanice și totuși, spre deosebire de italieni, spanioli, catalani și portughezi, care spun „Si” atunci când afirmă sau confirmă ceva, românii spun „Da”, la fel ca și rușii, bulgarii, sârbii și croații. Majoritatea lingviștilor consideră că termenul „da” provine din limba slavonă veche, precursoarea bulgarei. De aceea această formă există și în limba rusă, cu același înțeles, dar și în limbile din fosta Iugoslavie. În unele documente din trecut, apar afirmații care susțin că termenul „da” din limba rusă este folosit cu sensul de confirmare cu începere din anul 1600.

Este interesant de observat faptul că în poloneză și în ucraineană se spune „Tak”, iar în cehă și slovacă „Ano”. Și sârbii preferă să spună „Tako je” (așa este). Prin urmare, afirmația „da” îi este caracteristic zonei Balcanilor și Rusiei, însă nu tuturor limbilor slave.

Ce-i drept, și în familia limbilor romanice francezii zic „Oui”, nu „Si”, precum ceilalți confrați întru latinitate, în franceză „si” însemnând „dacă”.

Pare evident că „da” ar putea fi de origine slavă, dar folosit cu acest sens doar de unele popoare slave. Și sursele ruse menționează că limba română este unica limbă ne-slavă care a preluat acest cuvânt și îl folosește cu acest sens.

Dar există și o altă teorie, mai nouă și cam controversată, care presupune o etimologie alternativă. Conform acesteia, acest termen de confirmare ar fi preluat din limba latină.

Pe timpul împăratului Octavianus Augustus, adică pe la începutul erei noastre, limba latină clasică nu avea un cuvânt echivalent „da”-ului nostru. Romanii nu răspundeau monosilabic atunci când confirmau ceva. Ei spuneau mai multe cuvinte întru conformarea celor spuse sau răspunzând la întrebări. Romanii antici utilizau expresii și combinații de cuvinte care conțineau „sic”, „ita”, „vero” cu sensul de „așa este”, „într-adevăr”, „în acest fel” sau pur și simplu repetau ceea ce au spus deja sau ceea ce fusese formulat în întrebarea ce le fusese pusă. De exemplu, fiind întrebat „Mergi acasă?” romanul nu răspundea „Da”, ci spunea „Merg acasă”. Sau „Ești mulțumit?” – „Sunt mulțumit”.

Cu timpul romanii au găsit soluții mai eficiente, scurtând cuvintele sau expresiile sub influența germanicilor care aveau deja conceptul de „da” în limba lor.

În felul acesta se explică faptul că „sic” a devenit „si” în italiană, spaniolă și „sim” în portugheză. În latina răsăriteană echivalentul lui „sic” ar fi fost „ita” (ita quod = așa încât). De-a lungul timpului „ita” a devenit „ida”, „ta” și mai târziu „da”.

Așadar, există două variante care ar explica proveniența cuvântului „da” din limba română – fie din slavonă, fie din latină prin metamorfoza cuvântului „ita”. Cei mai mulți lingviști susțin varianta slavă pentru că asemănarea este clară. În plus, la începuturile ei cultura română s-a bazat pe texte religioase, iar limba bisericii era slava veche. Și, dat fiind că în latina localizată pe care o vorbeau urmașii dacilor romanizați nu exista un singur cuvânt care să exprime afirmația sau confirmarea, termenul slav a ocupat această nișă în vocabular.

Conform mai multor lingviști cuvântul provine de la adverbul indo-european „do” care însemna „încoace” – din el provine și prepoziția englezească „to” („la”).

Atunci când se răspunde la o întrebare negativă, este utilizată locuțiunea adverbială „ba da”. De exemplu: „N-ai vorbit cu șeful?” „Ba da, am vorbit”. „N-ai vrea să mergem la o bere?” „Ba da. Așa vrea”.

Expresiile fixe care conțin acest adverb sunt puține și simple. Una este „A zice sau a spune da” cu sensul de a face o afirmație și alta e „așa da”, care exprimă aprobarea, acordul în legătură cu modul de desfășurare a unei acțiuni.

Și mai e și o zicală veche dar statornică: „Vodă da şi Hâncu ba!”. Ea a luat naștere în toiul unor evenimente istorice concrete de prin părțile noastre. În timpul celei de-a doua domnii a lui Duca-Vodă, în anul 1672, boierul moldovean Hâncu Mihalcea din ţinutul Orheiului a venit la Iaşi în fruntea unor trupe constituite din orheieni, lăpușneni și soroceni şi l-a silit pe Duca să fugă la turci. A trebuit să intervină curtea otomană ca să-i înfrângă pe răsculaţi şi să-l readucă pe Vodă pe scaunul Moldovei. Hâncu s-a refugiat la cazaci, apoi s-a întors în 1673, când în Moldova s-a schimbat domnitorul. Pe noul domn, Ștefan Petriceicu, Hâncu l-a slujit cu credință și pentru asta a primit o moșie. Mihalcea Hâncu, născut la Secăreni (în prezent, în raionul Hâncești, care îi poartă numele), a avut un destin ieșit din comun: a condus acea răscoală împotriva domniei, a ctitorit o mănăstire – mănăstirea Hâncu, a ajuns în vârfurile puterii, dar a fost și robit de tătari.

Expresia „Vodă da şi Hâncu ba” ilustrează şi acum o deosebire de păreri, un dezacord între două persoane, o situație în care îi spui omului una, iar el îți răspunde alta.

În fine, iată și un banc cu afirmații și negații. „Da?” „Nu!” „Da?” „Nu!” Uite-așa au dispărut dinozaurii!

Și, în altă ordine de idei, dacă tot vorbim despre expresiile din vechime, să vedem cum a peregrinat una și mai veche, de două milenii. Dat fiind că de la Râm ne tragem, putem traduce expresia „Ecce homo” chiar fără să fi studiat latina la școală și fără să consultăm dicționarul. E simplu de tot: „Iată omul!”. În limbajul actual, ea este citată cu subînțelesuri diferite, în funcţie de context. De exemplu, se poate spune „Ecce Homo!” când se face referire la un om care pare învins, chinuit, fără şanse, mesajul din subtext fiind „Iată omul, aceasta este condiţia lui!”.
Dar se poate utiliza şi într-un registru glumeţ pentru a sublinia sosirea unei persoane mult aşteptate sau despre cineva care a găsit soluţia unei probleme căutate de mulţi, altfel spus, despre omul potrivit la locul potrivit.

Expresia circulă în limba latină, fiind preluată din Biblia vulgata, prima traducere a Sfintei Scripturi în limba latină considerată canonică, deoarece a fost realizată de Sfântul Ieronim în secolul al IV-lea la porunca suveranului pontif Damasus I. Se pronunță „ekke homo”, după cum se zice că se rostea în latină.

Originea expresiei e consemnată în Sfânta Scriptură. Potrivit Evangheliei după Ioan, „Ecce Homo!” sunt cuvintele rostite de Pilat din Pont, guvernatorul roman al Regatului Iudeea în anii 26-36, când i l-a arătat mulţimii pe Iisus care purta cununa de spini pe cap şi ţinea în mână o trestie drept sceptru, după ce fusese judecat şi condamnat la moarte.

Iisus a fost purtat de la Anna la Caiafa, pentru judecată, apoi a ajuns în faţa lui Pilat din Pont, care era, conform legislației romane a timpului, și guvernator, şi judecător. Anna și Caiafa erau mari preoți iudei care au evitat să se pronunțe asupra „dosarului lui Iisus” și i l-au transmis lui Pilat, care, la rândul lui, l-a predat judecății gloatei, adică „s-a spălat pe mâini”, a transferat responsabilitatea asupra celor mulți, arătându-i-l poporului evreu pe Iisus şi pe tâlharul Barabas și cerând ca mulțimea din piață să-l aleagă pe unul dintre ei care să fie graţiat: „Iată, vi-L aduc pe El afară, ca să știți că nu găsesc în El nicio vină”, după care a exclamat: „Ecce homo!”. După cum se știe, mulțimea l-a grațiat pe Barabas. Și expresia „A se spăla pe mâini ca Pilat din Pont” a devenit celebră cu sensul de „a evita/a nu-şi asuma o responsabilitate, a nu se implica într-o controversă”. Și expresia „A fi purtat de la Ana la Caiafa” a făcut carieră în retorică cu sensul de „a fi purtat cu vorba, a fi purtat pe drumuri fără rost”.

Expresia „Ecce homo!” a constituit sursa de inspiraţie pentru multe opere de artă, tablouri celebre ale unor titani ai artelor plastice ca Hieronymus Bosch, Caravaggio, Tițian, Albrecht Durer, Rembrandt. La Ierusalim, Biserica Ecce homo a fost construită în secolul al XIX-lea, pe Via Dolorosa (Drumul Crucii sau Calea Durerii), o stradă de aproximativ 500 de metri, pe care se spune că a trecut Hristos, purtând crucea, spre locul în care a fost răstignit, devenit loc de pelerinaj pentru creştini.

Şi pe faţada celebrei biserici Sagrada Familia din Barcelona, a cărei construcție a fost începutul în anul 1882 și la care se mai lucrează și acum, se află o sculptură intitulată „Ecce homo”, creată de artistul catalan Josep Maria Subirachs. În literatură, „Ecce homo” este titlul unui cunoscut poem al scriitorului francez Henri Michaux, iar Gustave Flaubert, în cartea sa Dicţionar de idei primite de-a gata scrie în dreptul cuvântului „om”: „Spune întotdeauna Ecce Homo când intră pe uşă cel pe care-l aşteptai”. Ultima carte a filozofului german Friedrich Nietzsche se numeşte Ecce homo și e concepută ca o replică adresată tuturor celor care nu i-au receptat corect opera filosofică. Și Ion Minulescu are o poezie-autoportret intitulată Ecce Homo:

Eu sunt o-mperechere de straniu

Şi comun,

De aiurări de clopot

Şi frământări de clape –

În suflet port tristeţea planetelor ce-apun,

Şi-n cântece tumultul căderilor de ape...

Eu sunt o cadenţare de bine

Şi de rău,

De glasuri răzvrătite

Şi resemnări târzii –

În gesturi port sfidarea a tot ce-i Dumnezeu,

Şi-n visuri, majestatea solarei agonii...

Eu sunt o-ncrucişare de harfe

Şi trompete,

De leneşe pavane

Şi repezi farandole –

În lacrimi port minciuna tăcutelor regrete,

Şi-n râs impertinenţa sonorelor mandole.

Eu sunt o armonie de proză

Şi de vers,

De crime

Şi idile,

De artă

Şi eres –

În craniu port Imensul, stăpân pe Univers,

Şi-n vers, voinţa celui din urmă Ne’nţeles!...

Who Taught Us to Say “Yes” and “Ecce Homo”?

Keywords: Linguistic origin; adverb “da;” Slavic influences; Latin evolution; Romanian culture and literature; “Ecce homo!”; biblical expressions

The article explores the origin of the Romanian adverb “da,” one of the most common words in Romanian, considering possible Slavic and Latin influences. While many linguists regard “da” as deriving from Old Slavic, an alternate theory suggests an internal Latin evolution, given the diversity of Romance languages. Additionally, the article examines the expression “Ecce homo!”, analyzing its biblical context and cultural and literary impact. The methodology relies on a comparative analysis of Romance and Slavic languages and a review of historical and literary evidence. The conclusion posits that the retention of “da” in Romanian could reflect a combination of unique historical and linguistic influences.