Alexandru Bantoș – martor la răspântia destinului românilor basarabeni

Se spune că pe parcursul vieții omul fie că se construiește pe sine prin faptele pe care le lasă în urma sa, fie că se lasă dus de val, purtat de evenimente. Or istoria Basarabiei de după cel de al Doilea Război Mondial a fost marcată de evenimente contradictorii, consecințele acestora în mentalitatea românului basarabean fiind atât de adânci, încât scoaterea lui din hățișurile istoriei relativ recente s-a dovedit și se dovedește a fi un proces foarte anevoios, în această misiune deloc ușoară un rol aparte revenindu-le intelectualilor care au reușit să se construiască pe sine, în pofida tuturor impedimentelor. Unul dintre aceștia a fost Alexandru Bantoș (n. 23.06.1950 în  s. Hiliuți, Râșcani – d. 28.03.2025 în Chișinău). Fiul lui Nichita și al Agafiei Bantoș (n. Bâlici), după școala din sat, și-a urmat studiile la școala medie din Pârjota, Râșcani, având-o ca profesoară de literatură pe Valentina Gherek, de la care a deprins dragostea față de literatură și limbă și căreia i-a purtat un respect deosebit pe tot parcursul vieții. De la ea, dar și de la părinții și bunicii săi a deprins că rostul vieții constă în angajamentul față de sine, față de lume, precum și adevărul că nu poți trăi fără credința în Dumnezeu. Fiind antrenat în activitatea de ziarist la radioteleviziune imediat după absolvirea Facultății de Filologie a Universității de Stat din Chișinău (în 1973) în Redacția informații, într-o perioadă de ideologizare excesivă, percepțiile sale se conturau într-un context în care angajații erau urmăriți îndeaproape și persecutați la tot pasul, astfel încât drumul tinerilor care își propuneau să se realizeze în viață, fără trădarea idealurilor, era plin de impedimente. Voi menționa faptul că Alexandru Bantoș și subsemnata am făcut parte din aceeași generație (am fost colegi de grupă cu Alexandru, ne-am căsătorit fiind studenți la anul V și am fost împreună mai bine de cincizeci de ani, până la regretabila lui trecere în altă lume), o generație purtând  adânc în suflet un ideal la care basarabenii n-au renunțat și care, în pofida impedimentelor dure de ordin ideologic, au fost cultivate în facultate de profesori precum: Nicolae Corlăteanu, Ion Osadcenco, Anatol Ciobanu, Gheorghe Dodiță, Vitalie Marin, Ludmila Rădăuțanu, Ion Dumeniuk. De la ei am luat ceea ce a fost mai bun și am mers mai departe până la renașterea națională. Căci renașterea românilor basarabeni a fost posibilă datorită fenomenelor glasnosti și perestroika, dar și datorită profesorilor universitari de la USM, Medicină, Politehnică, precum și de la alte instituții – profesori care veneau din interbelic. În perioada anilor ’70, noi, studenții, trăiam din plin cu literatura care miza pe o anumită relație cu cititorul, căruia îi transmitea  mesaje de unitate culturală și spirituală exprimate metaforic sau în subtext.  În anii noștri tineri eram însuflețiți de elanul pe care reușeau să ni-l transmită scriitorii, așa cum proceda, bunăoară, Dumitru Matcovschi, strecurând cu prudență în versuri gândul de comuniune spirituală a celor uniți prin Eminescu: „Unde ești, bade Mihai?/ Trece-o altă primăvară? / Peste gura cea de rai?/ Flori de tei se scutur iară”. În această atmosferă, care astăzi unora poate să le pară prea simplă, precum și în cea creată de Grigore Vieru în renumita poezie Legământ („Știu: cândva/ La miez de noapte,/ Ori la răsărit de soare/ Stinge-mi-s-or ochii mie/ Tot deasupra cărții Sale...”), sau de către Liviu Damian în versuri precum: „Mă văd  prin vremi/ Ce demult au apus/ În vârfuri de suliți/ E capul meu dus/ Și-n urmă huma/ Lacomă strânge/ Verbe materne,/ Lacrimi de sânge” (Vezi poezia Sânt verb) noi ne forjam caracterele. Voi mai aminti că în Basarabia postbelică creațiile lui Eminescu și a scriitorilor clasici, precum și a celor din perioada interbelică, era greu accesibilă. Abia în anii șaptezeci au văzut lumina tiparului mai multe volume din operele lui Mihai Eminescu, Alecsandri, Creangă, Kogălniceanu, Grigore Ureche. Un student de la Facultatea de Filologie a USM în teza de an la literatură nu avea dreptul să citeze surse bibliografice publicate în România. În acest context, descoperirea și recuperarea sinelui era anevoioasă. Căutarea de sine în condițiile unei absențe lăuntrice cauzată de interdicția accesului la reperele culturale și spirituale firești cunoaște căi alambicate.  Așezarea lăuntrică este încurajată de scriitori, generației șaizeciste revenindu-i un rol aparte. Cărțile lui Grigore Vieru, Ion Druță, Aureliu Busuioc, Vasile Vasilache, Vladimir Beșleagă erau căutate și citite cu mult interes. (Ulterior, în anii ’90, acești scriitori vor participa la întâlnirile de creație pe care subsemnata le organizam la Casa Limbii Române, în felul acesta asigurând transmiterea ștafetei de la o generație la alta).

Sentimentul condiției de intelectual basarabean cu o anumită menire l-a menținut pe Alexandru la cota necesară pentru a nu pierde simțul intuitiv al cursului evenimentelor care aveau să urmeze în spațiul dintre Prut și Nistru. Poate anume de aceea atunci când i s-a propus să urmeze cursurile școlii superioare de partid de la Leningrad el a refuzat categoric și a plecat definitiv de la Radioteleviziune, în pofida insistenței șefilor de atunci de a-l împiedica să plece. A tins în felul acesta să păstreze legătura cu esența lucrurilor, evitând amăgitoarea cale a posturilor mari de conducere obținute pe cale de partid. A preferat să treacă la activitatea din presa scrisă, lucru nu tocmai lesne de realizat ținând cont de condiția limbii române de până la 1989.  Presa scrisă îi oferea perspectiva descoperirii unui univers interior mai extins, bazat pe argumentarea reperelor identitare, de care conaționalii săi predispuși să se regăsească pe sine aveau nevoie stringentă. Angajarea sa la ziarul „Tinerimea Moldovei” și la revista „Moldova” a constituit etapa pregătitoare pentru ceea ce a urmat: autodescoperirea sa din perspectiva intelectualului plenar angajat în lupta pentru emanciparea  românilor basarabeni. Răspunzând invitației profesorului nostru ucrainean de origine Ion Dumeniuk de a fonda împreună cu lingvistul Nicolae Mătcaș, pe atunci ministrul învățământului, o nouă revistă la Chișinău „Limba Română”, s-a implicat mult mai plenar în misiunea grea de a înlătura deruta basarabeanului mințit și indus în eroare. Acesta, de fapt, este imperativul activității sale de redactor-șef adjunct (1991-1994) și, din1994 până în ultima clipă a vieții sale, de redactor-șef al revistei de știință și cultură „Limba Română”, care inițial, în primii ani, ajungea în toate școlile din Republica Moldova, fiind  nelipsită de pe masa profesorilor de limbă și literatură, servindu-le drept suport. Robustețea, talentul și răbdarea sa au fost decisive pentru longevitatea revistei „Limba Română”. Priceperea sa de a se conduce de zicala „Bate și ți se va deschide”, precum și încrederea pe care ne-au insuflat-o oameni deosebiți precum academicianul Gheorghe Chivu, care ne încuraja, spunându-ne: „Morile Domnului macină încet, dar macină bine”, au avut o importanță vitală în momentele deosebit de grele cu care s-a confruntat de-a lungul timpului revista „Limba Română”. Asumându-și concomitent și rolul de director al „Casei Limbii Române”, instituție trecută și ea prin încercări precum profanarea și incendierea de către forțe necunoscute, dar ușor de bănuit de cine erau manipulate, directorul instituției a reușit să creeze o Școală a Tânărului Filolog, pentru a-i încuraja pe elevi să meargă în viață cu fruntea sus într-o perioadă când chiar simplu fapt că vorbeai în limba română în transportul public devenise periculos, atrăgând privirile suspecte și dubioase ale vorbitorilor de limbă rusă, riscul de a fi agresat planând în aer. Orientarea permanentă a acestor două instituții spre cunoașterea profundă a lucrurilor înseamnă, de fapt, în primul rând conștientizare, îndemn de a descoperi realitățile, străpungând straturile care au voalat, au ascuns adevărata istorie sau care camuflează oarecum realitățile prezentului de azi. Toate acestea au demonstrat în permanență preocuparea pentru starea interioară a omului corelată cu autocunoașterea. Destrămarea iluziilor începe cu accederea la cauzele fenomenelor, miza pe creșterea receptivității față de mesajele profunde ale  ființei noastre identitare  contând în mare măsură. Astfel cunoașterea de sine, în contextul basarabean postbelic, este aidoma cu chemarea omului către autodezvăluire din perspectiva recuperării rădăcinilor proprii, care coincid cu rădăcinile poporului din care faci parte. Alexandru a fost un om fericit, căci și-a realizat visul servind o cauză în care a crezut, făcându-le astfel dreptate părinților și străbunilor săi. El a căutat sensul vieții mergând înainte, trecând peste amenințări diverse,  neavând întotdeauna finanțe pentru editarea revistei, uneori imaginând punți peste neantul creat anume pentru a despărți malul drept de malul stâng al Prutului. Își recăpăta (ne recăpătam) echilibrul încurajați fiind de susținerea prietenilor din Țară, precum și a celor de la Chișinău. Voi aminti aici un singur caz despre felul în care se implica în necazurile noastre Grigore Vieru, bunul nostru prieten săritor la nevoie, încurajându-ne să fim mereu cu  gândul la Cel de Sus: Se întâmpla uneori, în preajma unor evenimente culturale programate la CLR, să ne pomenim cu controale inopinate de la diverse instituții. Odată au venit doi angajați de la Curtea de Conturi, chiar în ajunul unui astfel de eveniment. Alexandru i-a telefonat pe dată lui Grigore Vieru informându-l despre situația în care ne-am pomenit și că e necesară urgent prezența dumnealui. Vieru, care locuia nu prea departe, a sosit imediat. Oaspeții noștri când l-au văzut, au fost copleșiți. Îi cunoșteau din copilărie poeziile, pe care acum le știau pe dinafară și copiii lor. Alexandru a adus câteva exemplare ale unui număr de  revista „Limba Română” dedicat poetului, pe care Grigore Vieru le-a oferit autografe cu urări de bine și de sănătate, subliniind următorul lucru:„... și să știți că la Curțile Celui de Sus avem și noi Conturile noastre!” A fost o seară memorabilă și pentru noi, și pentru oaspeții noștri nepoftiți.

Într-o epocă în care rostirea limpede, temeinic ancorată în adevăr și valori, pare adesea acoperită de zgomotul superficialului, Alexandru Bantoș se distinge ca o prezență axiologică, un spirit călăuzitor al limbii și culturii române. Destinul său profesional și intelectual se împletește indisolubil cu istoria unei reviste care a devenit nu doar un simbol, ci și o forță de coagulare identitară – „Limba Română”.

Director al revistei și promotor al dialogului intercultural de profunzime, Alexandru Bantoș a propagat un adevăr, anume că limba nu este doar instrument de comunicare, ci însăși coloana vertebrală a unei națiuni. Fiecare pagină tipărită, fiecare editorial semnat poartă amprenta unei gândiri critice, dar împăciuitoare, a unei dorințe nestinse de a restabili demnitatea cuvântului românesc în Basarabia, aici unde el fusese adesea amputat, trunchiat ori ascuns. Conștientizând faptul că stoparea fenomenului neglijării limbii băștinașilor de către alogeni nu se efectuează expromt, ci presupune dislocarea mentalității celor care au neglijat limba română timp îndelungat după cel de al Doilea Război Mondial. În acest context, Alexandru Bantoș și-a asumat o misiune, cea de ctitor de conștiințe, de constructor de punți între generații și între malurile aceleiași limbi, despărțite de granițe vremelnice, dar reunite prin spirit. Prin revista „Limba Română”, el a reușit nu doar să conserve tradiția, ci să o reactiveze în contextul contemporan, oferindu-i o dinamică vie, racordată la prezent, dar fidelă rădăcinilor.

Meritele sale nu sunt doar culturale, ci profund civice. A pledat pentru dreptul de a vorbi românește, pentru nevoia de a gândi românește într-un spațiu care, prin oameni ca el, a fost reintegrat în fluxul firesc al spiritualității românești. „Limba Română” nu este doar o revistă – este o instituție a memoriei, iar Alexandru Bantoș timp de mai bine de trei decenii a fost sufletul acestei instituții.

A vorbi despre el înseamnă a vorbi despre responsabilitate, despre fidelitate față de familia sa, față de  valorile autentice, suprema valoare a poporului fiind limba română, pe care a apărat-o cu înverșunare și cu demnitate; mai înseamnă a vorbi despre curajul de a rămâne vertical într-o lume în continuă alunecare. Asemenea marilor spirite ale culturii române, el nu cere recunoaștere – dar o merită din plin.