Alexandru Bantoș și eroismul cotidian

Vestea neagră de la Chișinău, anunțând fulgerător despărțirea de Alexandru Bantoș (1950-2025), un căuzaș al neamului, mereu la datorie, veghind la bunul mers al revistei Limba Română, a îndoliat sufletele celor care simt românește. Redactorul-șef al revistei, fondată în 1991 (împreună cu N. Mătcaș și Ion Dumeniuc) s-a zbătut eroic să o țină în viață; entuziasmul său n-a obosit, în pofida grijilor financiare, mereu presante, nu puține. Riguros, ținea o bogată corespondență, avertizându-ne asupra temelor și termenelor; telefoanele sau mailurile o pot confirma. Ne-am întâlnit în câteva rânduri, ultima oară la Bookfest-ul de la Chișinău. Nu pot uita, desigur, lansarea pe care a organizat-o, cu fast, la Casa Limbii Române „Nichita Stănescu”, sărbătorind (fiind și director acolo, din 1998) volumul meu Poeți din Basarabia, nu foarte bine primit în spațiul transprutean.

Rămân, desigur, faptele și dezbaterile sale, cheltuindu-se cotidian. Un om luminos, construind și apărând o revistă-instituție. Și poate, ca pios omagiu, cinstindu-i amintirea, reluăm aici un mai vechi articol, închinat, firește, Limbii Române.

*

„I s-a făcut dreptate limbii române”, spunea regretatul Alexandru Bantoș, lansând, în revista pe care o păstorea, invitația unor dezbateri, pornind de la un Act legislativ al Parlamentului de la Chișinău, act care lichida un șir de „substituiri”: limba română urma a înlocui sintagme de mare circulație (limba moldovenească, limba noastră, limba maternă, limba de stat etc., folosite, de lungă vreme, ca jenante alibiuri). Problema, judecând sociologic, dincolo de rafalele de entuziasm, cere chestionarea contextului (cu ramă geo-politică), având multiple implicații; simpla înlocuire (de importanță istorică!) nu rezolvă problemele legate de starea limbii și de soarta ei, supusă atâtor amenințări, externe și interne, inclusiv proasta ei folosire.

Fiindcă Limba, acceptând aluviunile ideomatice, ne protejează memoria identitară; ea ne-a ținut laolaltă, ea e bogăția noastră; trebuie, așadar, să o cinstim și să o iubim, veghind-o, alungând indiferența lăbărțată nemilos, iresponsabil. Până la urmă, starea limbii exprimă chiar starea națiunii. Și azi, constatăm, ea e batjocorită. Și trebuie să ne întoarcem, mereu, la Eminescu, reamintind că pentru marele poet și gazetar, limba era „măsurariul civilizației unui popor”. Sau, altfel spus, limba este „cea mai importantă creație spirituală a poporului român”, cum scrie ferm „veghetorul” Ioan-Aurel Pop, cerând să o ocrotim părintește, să nu o nimicnicim. Da, vremurile sunt haotice, contextul nebulos încurajează, prin școala on-line, tocmai „deșcolarizarea României”, cum scria un alt istoric, ieșeanul Mircea Platon.

Supusă, în Babelul nostru postmodern, agresiunilor de tot soiul, limba, „cartea de boierie a unui neam” (cum ne reamintea mustrător I.L. Caragiale), ne cere să privim responsabil soarta ei (în impas, să recunoaștem). Dar poate fi apărată limba? Fiindcă, în aste vremuri potrivnice, forţe adverse, fie din exterior (tăvălugul globalizării, ca proces inevitabil, și molima PC / Political Correctness), fie din interior (limba însăși, maltratată, umilită, „funcţionând” ca „limbă străină” pentru atâţia români!) sunt o ameninţare cât se poate de reală, primejduind fiinţa neamului. Încât patriotismul limbii, clamat în atâtea ocazii, nu e vorbă goală!

Fenomenul miraculos al regenerării românismului în Republica Moldova (Basarabia), izbucnit pentru a stinge ceea ce s-a numit, îndreptăţit, o „ruptură ontologică” obligă la un efort integrator, ambivalent, recuperând o literatură care păstrează, prin memoria etnică, rădăcinile arheale româneşti, dar care, sub „teroarea Istoriei” e bântuită de o „conştiinţă sfâşiată”, căutându-şi specificitatea.

Românismul basarabean a fost „sentinela latinităţii” (Zamfir C. Arbure). Ca regiune de frontieră (border-land), Basarabia şi-a prelungit protostatalitatea, independenta Republică Moldova zbătându-se între securizare şi federalizare. În vreme ce ruşii au încurajat identitatea moldovenească, lipsa unui proiect panromânesc la Bucureşti, incoerenţa decizională sau gafele diplomatice n-au făcut decât să amplifice dezinteresul şi să blocheze replierea identitară. Cum limba, marele personaj tragic al Istoriei basarabene a fost exilată, glotonimul limbă moldovenească (norodnică) a făcut o fulminantă carieră, recunoscându-i-se chiar slavismul. Iar scrisul, pentru cei credincioşi românismului, a devenit un act existenţial, hrănind o literatură rizomică. Şi pregătind, conspirativ, o fabuloasă renaştere, obstrucţionată ori deturnată de pe calea reîntregirii.

Înainte de a examina soarta limbii (repusă în drepturi), implicit a literaturii, se impune să chestionăm contextul pentru a privi problema adecvat, în ramă geo-politică. Spaţiul pruto-nistrean nu conservă o etnicitate moldoveană nealterată, cum ar susţine reprezentanţii moldovenismului fundamentalist (V. Stati, Ion Druţă). Există şi o ideologie a moldovenismului filorus, acceptând, pe fundalul moldovenismului primitiv, o modelare rusofilă. În plus, fragilitatea statalităţii, ca moştenire geoculturală (Basarabia având, lungă vreme, statut de gubernie), alimentează psihologia „omului marginal”.

Totuşi, aceşti „moldoveni desfăcuţi de noi” (după expresia lui Iorga) au dovedit continuitate culturală pe fundalul rezistenţei românismului. Presiunea slavizării a trezit o conştiinţă îndurerată şi a obligat la apărarea identităţii şi a specificităţii. Dar acţiunea „moldovenistă” sovietică a avut un scop politic şi, sub masca afirmării identităţii, a urmărit brutala separare de unitatea sa etnică, atentând la memoria istorică. Stegarii moldovenismului agită o fantomă lingvistică. A promova limba moldovenească înseamnă a dovedi o crasă ignoranţă ori a comite o fraudă ştiinţifică, sub un întreit aspect (lingvistic, istoric, politic), nota Eugen Coşeriu; fiindcă român şi moldovean „nu sunt termeni de acelaşi rang semantic”. Dincolo de absurditatea existenţei a două state româneşti şi a unei limbi care circulă sub o dublă denumire, chiar acceptând o identitate culturală „suplă”, condiţionată de „logica metisajului”, vom spune, fără echivoc, că acel „naţionalism sănătos”, cerut de E. Coşeriu în contextul bilingvismului, înseamnă, negreşit, raportarea la cultura „de origine”, invocând un necesar etnocentrism. Datoria de a-şi apăra specificitatea nu înseamnă, în cazul literaturii basarabene, o reactivare a complexelor provincialismului (regionalismului), în numele duiosului spiritus loci.

În contextul atâtor false dileme identitare, prelungite inerţial, sfidând adevărul istoric, soarta „literaturii moldoveneşti” îşi conservă echivocul. Să ne amintim că în cadrul sistemului literar sovietic, literatura moldovenească, deşi literatură naţională, era parte a „norodului sovietic”, suportând o presiune slavizantă şi împrumutând, obedient, trăsăturile literaturii majoritare. Aşadar, ca parte – simbiotică – a literaturii sovietice (multinaţională), ea nu era o literatură minoritară şi, în consecinţă, nici regională. Sub eticheta acestui etnonim parţial, „literatura moldovenească” marca, în contextul bilingvismului impus de stăpânirea ruso-sovietică, ridicarea subgraiului moldovenesc / basarabean la statutul de limbă literară! Constrânsă la un „specific artificial”, viaţa culturală recuza „matricea lingvistică”, afişând o identitate „ordonată”, impusă, atrasă pe orbită moscovită, deschisă viziunii imperiale. Ca alt posibil pol de atracţie, Bucureştiul era văzut într-o relaţie opozitivă, jugulându-se tendinţele pro-româneşti. Mai mult, toate canalele de comunicare cu limba literară-standard erau închise, schimburile de cărţi şi periodice prohibite, încurajate fiind „crizele de orgoliu” deşi literatura moldovenească (un produs hibrid) încorporase valorile româneşti (Eminescu şi Creangă, de exemplu, ca scriitori canonici). Evident că bolşevizarea României a „îngheţat” astfel de realităţi geo-politice, ştergând identitatea reală şi cultivând – la comandă moscovită – conflictul moldovenesc / român, animat de frustrări şi complexe. Cum Moldova post-sovietică, sub pavăza statalităţii, a încurajat, la rându-i, separatismul moldovenesc, dubiile identitare, răsfrânte cultural, s-au perpetuat. Încât, sub presiunea acestor circumstanţe istorice, rămâne – în numele consangvinităţii – soluţia integrării literare, zestrea literară basarabeană fiind adusă în matca literaturii române generale, cum propunea – stăruitor – Dan Mănucă.

Acel aşteptat „examen de integrare”, clădind o realitate culturală comună, va redimensiona valorile. Bântuită de complexe, Basarabia rămâne „o margine satanizată”, supusă sincronismului unilateral câtă vreme indiferenţa centrului va alimenta un şir de prejudecăţi, izvorâte din necunoaştere şi suspiciune. Veritabila asumare în circuitul valoric românesc, refuzând autarhia sau infatuarea, încă întârzie; când evadarea din „zona gri” se va fi produs cu adevărat, când în interiorul culturii române această literatură basarabeană se va fi lepădat de statutul marginal, atunci, realmente, ea va ajunge „acasă”. Iar Alexandru Bantoș a fost un slujitor devotat al Limbii Române, alături de alți frați de crez, apărând, într-o viață de luptă, o revistă-instituție.