Alexandru Bantoș – slujind limba română

L-am cunoscut cu ani și ani în urmă. Era înainte de 2000. A trecut de atunci cu mult peste un sfert de secol. Folosesc acest termen, considerându-l încărcat de sens și cu deschidere către eternitate. Secolul este o măsură a legăturilor sufletești trainice, înglobând metaforic timpul trecut cu fereastra deschisă spre un viitor fără sfârșit. L-am pus pe Alexandru Bantoș în această fereastră din momentul în care l-am asimilat cu „Limba Română”, revista de suflet a românilor de pretutindeni. Iată cum o prezintă Alexandru Bantoș într-un scurt istoric, aflat la începutul fiecărui număr: „Lansată în primăvara anului 1991 la Chișinău, când teritoriul dintre Prut și Nistru se mai afla în componența imperiului sovietic, revista de știință și cultură «Limba Română» și-a asumat din start sarcina de a contribui la revigorarea limbii române, la repunerea în circuit a valorilor culturale românești interzise în Basarabia timp de o jumătate de secol”. Două vieți contopite într-una singură, care a ales drumul ascendent spre unitate și dăinuirea neamului. Cu Ana, soția lui, am fost colegă la studiile doctorale de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași, unde am avut același mentor, pe academicianul Constantin Ciopraga. O frățietate pentru totdeauna, sub semnul culturii autentice, a sincerității, a unei legături spirituale fără sfârșit!

Ne-am înfrățit după suflet și am construit împreună o prietenie solidă, care a rodit colaborări memorabile. Am avut onoarea să fac parte din colegiul de redacție al revistei, am participat la momente culturale rafinate de profesionalism și sensibilitate, am vorbit despre limba română, despre frățietate, despre istoria trecută și despre cea viitoare a neamului românesc. Am vorbit despre valoare și cultură, despre identitatea românească pe care orice act de cultură trebuia să o aibă reper, despre suferință și bucurie, despre trecere și netrecere...

Am publicat în paginile revistei și m-am bucurat când Alexandru mi-a scris că revista este indexată! Nu pentru că articolele publicate contau pentru activitatea mea academică, ci în primul rând pentru că revista intra astfel în circuitul internațional, iar ușile deschise ale bibliotecilor din diverse țări o puteau primi cu interes și informațiile despre cultura noastră națională, despre identitate, istorie și aspirații puteau fi cunoscute de întreaga lume.

Alexandru a fost astfel un purtător nobil al stindardului demnității românilor în fața întregii lumi, făcând ca limba noastră maternă să vibreze pe buzele românilor de pretutindeni!

Alexandru a orchestrat această sincronizare a conținutului revistei cu pașaportul pentru liberă trecere în lumea întreagă, transformând o publicație într-un mandat pentru veșnicia limbii noastre, așteptând secole să fie ca o vâltoare care rupe zăgazurile și adună inimile care bat românește.

În ultimii 15 ani, am avut șansa de a ne aduna în jurul lui Solomon Marcus – și el urcat acum în loja eternităților celeste –, cel care ne-a întărit convingerea că lupta pentru păstrarea și cultivarea limbii noastre materne dă sens existenței culturale a nației, pe care timpul o va consolida, într-o istorie cu mare viitor, poate chiar în sensul eminescian, „La trecutu-ți mare, mare viitor!”. Legăturile sufletești atât de puternice cu Solomon Marcus au construit amintiri vii din lupta permanentă pe care Alexandru a dus-o cu răbdare și sens pentru a găsi fondurile necesare de a tipări revista „Limba Română”, liantul românității din lumea întreagă. Când Magistrul a împlinit 90 de ani, în Aula Academiei Române, Alexandru Bantoș a fost unul dintre cei care au vorbit, iar nominalizarea sa a fost dorită și solicitată de Solomon Marcus. O dorință care a consfințit calitatea umană, culturală a lui Alexandru! Acest gest al genialului Solomon Marcus este cea mai înaltă distincție pe care Alexandru a primit-o vreodată, pentru calitățile sale de mare om de cultură și mare patriot.

Apoi, an de an, oaspeți ai Congresului internațional de la Iași, organizat de Universitatea Apollonia, Bantoșii – cum îi știa lumea – prezentau lucrări deosebit de interesante, toate elaborate nu doar printr-o atentă documentare și redactate în spiritul adevărului istoric, ci având conștiința vie a unui apostolat asumat, care le-a fost hărăzit prin destinul lor cultural. Și nu voi uita, nu va uita nimeni dintre cei care ne-am întâlnit și la congresul din primăvara lui 2025, că limba română are nevoie de astfel de oameni... Bantoșii au fost marii absenți... Cu un an înainte, în 2024, împreună cu domnul academician Gheorghe Chivu, pe atunci șeful secției de Filologie în Academia Română, Ana și Alexandru au mers în audiență la primarul municipiului Iași, solicitându-i acestuia sprijinul financiar pentru ca revista „Limba Română” să apară în continuare.

Câtă lume din sfera academică a fost în jurul revistei și al Bantoșilor! Însuși președintele Academiei, istoricul Ioan-Aurel Pop a susținut apariția revistei și a prezentat în paginile acesteia, de nenumărate ori, adevărul istoric despre românii de dincolo de Prut!

Un lingvist recunoscut la nivel mondial, Sanda Golopenția, actualmente profesor emerit la Brown University din S.U.A., a scris în paginile revistei, din perspectiva celui care a lansat un nou concept – „româna globală” – despre fenomenul globalizării și influențele acestuia asupra dinamicii limbii române.

Și lungul șir al personalităților care au adus o importantă participare la consolidarea prestigiului european al revistei poate continua. Toți contributorii au răspuns elegantei propuneri făcute de Alexandru! Nu puteai să refuzi rugămintea lui caldă de a fi părtaș la consolidarea imaginii țării noastre în lume prin susținerea și promovarea limbii și culturii naționale!

Cu Nicolae Mătcaș, fost ministru al educației din Republica Moldova, a avut o legătură de suflet și împreună au consolidat temelia revistei. Oameni de o verticalitate rară, adunați în jurul lui Alexandru Bantoș, s-au angajat în lupta pentru întregirea ființei naționale a neamului românesc.

Casa Limbii Române, al cărei director a fost, reprezintă un loc în care istoria recentă a Basarabiei s-a scris din suferința generată de o rezistență înverșunată în fața tuturor obstacolelor puse de lumea politică de la Chișinău, în timpurile în care în Moldova domnea umbra amenințătoare a Kremlinului, ignorând împotrivirile celor lipsiți de omenescul din ființa lor, înfruntând pericolele, care uneori atentau chiar la viața acelora care locuiau cu sufletul în această instituție. Acolo, ca într-un sanctuar, Limba Română a fost păstrată cu sfințenie și dăruită curată, nobilă, cu aura identitară strălucindu-i, celor care, români fiind, trăitori peste Prut și pretutindeni, departe de matcă, li s-a impus conceptul de „limbă moldovenească”. Numele lui Alexandru Bantoș s-a legat pentru totdeauna de biruința limbii române asupra tuturor deciziilor dușmănoase, care urmăreau asimilarea românității de către marea slavă de la răsărit.

Cum să scrii acum la timpul trecut despre Alexandru Bantoș, când toată dragostea lui pentru Patria-Mamă, asemenea lui Grigore Vieru, s-a transformat în rodnică sămânță, a cărei fertilitate va birui toate valurile istoriei recente și pe ale celei care va veni? Nu a fost deloc întâmplătoare apropierea Bantoșilor de Poet! Păstrez cu drag un calendar pe care Alexandru l-a realizat pentru anul 2024! Un calendar pe coperta căruia străjuiește o fotografie din arhiva personală a familiei Bantoș, făcută cu foarte mulți ani în urmă, reprezentând simbolic un transfer de iubire de țară între generații. Fotografia aceea păstrează chipul firavului Grigore Vieru și pe cel al Biancăi, nepoata care acum este un tânăr medic valoros, în Elveția, într-un zâmbet comun, cu multiple semnificații. Un adevărat tablou votiv închinat Limbii Române și transferului de zestre culturală între generații!

Deschid un sertar din camera de oaspeți a casei noastre din București și găsesc o pungă cu bomboane marca Bucuria – „Chișinăul de seară”, „Lapte de pasăre”... Au rămas acolo și dau sens unui timp pe care l-am împletit împreună de multe ori, la București. Bomboanele care evocă deopotrivă copilăria și senectutea, ca vârste ale începutului și sfârșitului în lumea asta! Le vom păstra așa, căci termenul lor de garanție nu ține de timp, ci de sentimentele vii care ne-au legat odinioară și care nu se vor estompa vreodată. Bomboane-mărturii ale frățietății noastre!

Citesc ultimul mesaj primit de la Alexandru pe whatsapp. Pe 12 martie, cu puțin timp înainte de a pleca la Cer! Tocmai îi trimisesem linkul spre volumul omagial MARCUS 100, pe care l-am lansat în cadrul Congresului internațional de la Iași, dedicat Magistrului și pus sub patronajul UNESCO, la cei 100 de ani de la naștere! La ora 20.51, mesajul lui Alexandru – ultimul primit de la el – purta printre rânduri suferința, dar și o mare dorință de viață: „Felicitări! Este foarte bine că a fost editat acest volum și contribuția ta, draga Mărie, este de toată lauda. Vă scriu de la spitalul cardiologic din Chișinău, unde mă voi afla câteva zile, după care voi relua tratamentele... vechi. Vă urez noapte bună, cu gândul la revederile noastre viitoare. Vă îmbrățișez, Al.”.

Peste trei săptămâni, Alexandru a plecat..., iar eu îi trimiteam Anei volumul tipărit și medalia omagială dedicate lui Solomon Marcus. Alexandru este prezent în paginile tipărite, ca referent științific și cu un articol substanțial despre Magistru... Nu este întâmplător că înainte de a urca la Cer, a lăsat un semn cultural înalt, în preajma lui Solomon Marcus. Cu siguranță că acolo unde liniștea este eternă, cei doi vor sta la sfat și vor veghea ca Limba Română să rămână curată, vie, în lumina veșniciei.

Rușii cei buni, cum obișnuia să ne spună...