Un promotor emblematic al valorilor culturale românești

Am făcut cunoștință cu Alexandru Bantoș cu bune decenii în urmă și, evident, intitularea de mai sus nu e una arbitrară, ci are un suport atât sentimental, cât și rațional. Discuțiile pe care le-am purtat împreună m-au condus la ideea că el a idolatrizat și a iubit mai pătimaș decât mulți dintre noi valorile culturale românești, științele care au în obiectiv studierea acestor valori fiind definite, în spirit coșerian, drept științe ale culturii. Indiferent de subiectul abordat, Alexandru Bantoș, prin cumsecădenia nativă și abilitatea jurnalistică ce îl caracterizau, îl punea inopinat pe interlocutor în situația de a merge pe „culoarul” conștientizării identității etnice moldo-române, al moștenirii culturale românești inestimabile, al consecințelor nefaste ale regimului totalitar asupra mentalităților, al mancurtizării și renegaților etc. A se mai reține în acest context: discuțiile respective au avut loc încă în perioada când propaganda toxică moscovită era în vogă, când societatea basarabeană era zdruncinată, când se brodea apariția in vitro a unei noi comunități istorice – „poporul sovietic”, respectiv, când se intona aproape în unison că „viza mea de reședință este Uniunea Sovietică”. Greșesc – și, în același timp, amarnic – cei care sunt de părerea că revista „Limba Română” ține de apanajul filologilor. Această publicație, chiar de la fondarea ei, a avut ca punct de reper preceptul coșerian potrivit căruia „limbajul este, pe de o parte, baza culturii, a întregii culturi și, pe de altă parte, este o formă a culturii. Adică numai limbajul are această posibilitate de a fi limbaj și realitate, în același timp, și de a vorbi și despre sine însuși”. Anume din acest considerent revista s-a adresat, în mod constant, tinerilor și adulților, filologilor și ne-filologilor, cadrelor didactice preuniversitare și universitare, cercetătorilor începători și academicienilor, vorbitorilor nativi de limba română și alogenilor – toate aceste categorii de oameni fiind îndemnați (uneori, până la implorare) să cunoască și să promoveze valorile culturale românești. Preocupat de reîmprospătarea cunoștințelor legate de problema limbii în Republica Moldova, precum și de promovarea memoriei istorice, neobositul cărturar Alexandru Bantoș publică în 1996 (în baza materialelor din revista „Limba Română”) splendida antologie de texte Limba română este patria mea (o nouă ediție, revăzută și adăugită, apare în 2007), care „reconstituie, în mare, cronica dezavuării unei dogme” (e vorba de falsa teorie a „limbii moldovenești”). După cum remarcă editorul în Prefață, textele incluse în antologie oferă un punct de reper. Un prilej de meditație. Cartea, în cele din urmă, este o opțiune. Un crez. O izbândă. Un sacru și mult râvnit legământ cu limba română, patria noastră și a strămoșilor noștri, care, peste vremi nestatornice și stăpâniri viclene, ne șoptesc încurajator: „Morile Domnului macină încet, dar macină bine!”. Parafrazând acest dicton înțelept, putem spune de la inimă că „moara” revistei „Limba Română”, pe tot parcursul existenței sale, a „măcinat” permanent, vrednic și eficient deopotrivă, atât spre satisfacția oamenilor de bună credință, cât și spre amărăciunea răuvoitorilor de tot soiul. Avem ferma certitudine că „moara” va funcționa și de azi înainte cu aceeași tenacitate, la aceeași capacitate de turație și cu același randament.

Un merit incontestabil al revistei, implicit al redactorului-șef, se referă la familiarizarea eventualilor cititori cu activitatea științifico-didactică a unor personalități notorii din spațiul cultural românesc și de peste hotare; cu laboratoarele de creație ale oamenilor de cultură; cu scoaterea din negura vremii a diverselor rezoluții, decizii, luări de poziție etc.; cu lansarea și încurajarea tinerelor talente (detaliu ce va fi consemnat fără tăgadă de istorie!). Invocăm cu satisfacție aici și diversitatea incitantă a tematicilor instructive abordate (sumarul fiecărui număr al revistei este o dovadă elocventă în acest sens). Nu putem trece cu vederea nici peste notele, comentariile sau aluziile din materialele semnate de publicistul Alexandru Bantoș care aveau menirea să tempereze din entuziasmul nefondat al acelei categorii (încă masive!) de indivizi care, deși nu dispuneau de minimum de cunoștințe în domeniul limbajului, se erijau în deținători ai unui suficient potențial de inteligență, fiind gata de a oferi generos, în stânga și în dreapta, sfaturi „care mai de care”. Vorbind de revista „Limba Română”, e și firesc să pornim de la Argument-ele cu care se deschide fiecare număr al revistei, semnate de redactorul-șef. E anevoios să catalogăm aceste Argument-e la unul sau la un alt stil: ele, fără excepție, sunt un produs logic al unei adecvate simbioze de elemente cu substrat lingvistic, cultural, istoric, sociologic, psihologic, filozofic etc. În plus, aceste Argument-e reliefează punctual nu numai actualitatea subiectului pus în discuție sau impactul lui benefic asupra conștiințelor cu adevărat naționale sau mai puțin prietenoase, dar și neliniștea violentă a autorului pentru dificultățile pe care urmează să le confruntăm, precum și perseverența de care trebuie să dăm dovadă, dacă intenționăm pe bune să obținem izbânzile râvnite. Departe de a exagera, dar avem ferma convingere că un eventual cititor, dacă ar lua cunoștință de Argument-ele din revistă, în ipoteza că sunt adunate cumpătat într-o antologie, s-ar familiariza lesnicios și îndeaproape cu istoria calvarurilor incredibile prin care au trecut românii basarabeni pentru a-și menține identitatea lor națională. Mai adăugăm în subsidiar că, dacă ideile, sugestiile și concluziile din antologie ar fi reunite între copertele unei teze de doctorat, am avea în față o lucrare ce ar corespunde totalmente rigorilor elaborate de Agenția Națională de Asigurare a Calității în Educație și Cercetare pentru a i se acorda fără reticență lui Alexandru Bantoș gradul științific de doctor în științe culturale (insistăm asupra cuvântului cultural, întrucât Alexandru Bantoș toată viața, inclusiv în calitate de redactor-șef, a trudit onest și dezinteresat anume în vastul și sensibilul domeniu al științelor culturale). În ziua de 21 mai 2001, cu prilejul împlinirii a zece ani de la apariția primului număr al revistei „Limba Română”, prof. Eugeniu Coșeriu își încheia tulburătorul discurs Credință, sacrificiu și destin. Revista „Limba română” la 10 ani cu următoarele gânduri ce consună perfect – concomitent – cu un avertisment colegial și cu o rugă părintească: „Să nu lăsăm să piară această revistă, să nu lăsăm să scadă și să decadă această tribună. Ea trebuie să trăiască mai departe și să ne ajute cum ne-a ajutat până acum la afirmarea culturii românești și la cultivarea limbii române. Fiindcă, dacă dispare și această revistă, dacă ne asumăm acest risc, atunci ne-am trădat cultura națională, ne-am trădat identitatea spirituală, am trădat dimensiunea fundamentală a omului ca ființă spirituală: limbajul [...]. Ceea ce înseamnă că, dacă această revistă moare – și să nu dea Dumnezeu să moară –, începem să murim cu toții spiritualicește și nu mai suntem noi înșine”. Acum, după aproape douăzeci și cinci de ani de la acel memorabil discurs, putem constata cu satisfacție că doleanța Magistrului a fost nu numai un imbold, dar și o călăuză pentru echipa colegiului de redacție, la a cărei timonă s-a aflat mai mult de trei decenii competentul, sufletistul și curajosul Alexandru Bantoș. Într-un cuvânt, deși întârziat, dar trebuie să-i rămânem profund îndatorați valorosului lingvoculturolog – și acest fapt trebuie remarcat cu orice ocazie – că ne-a ajutat și ne ajută, fără recompensă, să nu „murim spiritualicește”, să rămânem „noi înșine”. E posibil oare, acum, ca florile recunoștinței noastre, ale miilor de cititori ai revistei „Limba Română”, să nu se îndrepte spre Alexandru Bantoș?!