Între filele care respiră în timp

Există pagini care nu îmbătrânesc. Le atingi, le răsfoiești, le citești și ele par să respire, să își păstreze un fel de viață proprie, ca și cum cineva ar mai fi acolo, aplecat, discret, veghetor. Edițiile revistei „Limba Română”  își păstrează această suflare. Între filele ei, timpul nu trece cu totul. Se oprește, ascultă, se lasă pătruns de ecoul unui Om care nu a scris doar texte, ci a clădit, cu răbdare tăcută, un spațiu viu pentru limba română și identitatea noastră. Îl regăsesc printre rânduri, nu ca o amintire închisă, ci ca o prezență care încă respiră odată cu cuvintele.

În 1991, când Republica Sovietică Socialistă Moldovenească se afla  sub cizmă rusească/sovietică, Alexandru Bantoș, împreună cu Nicolae Mătcaș și Ion Dumeniuk, a fondat revista „Limba Română”, care n-a fost concepută (așa cum a arătat timpul) ca un proiect editorial, ci ca un legământ. Un angajament față de identitatea românească, față de cultură, față de adevăr. Alexandru Bantoș  a fost mai mult decât unul dintre fondatorii revistei „Limba Română”. A fost un arhitect al conștiinței naționale, aici, în spațiul dintre Prut și Nistru, și nu numai. A zidit nu din piatră, ci din fraze, din pagini, din credința că limba română este casa noastră comună, iar a apăra această casă, și la propriu, și la figurat (în primul caz fiind vorba despre Casa Limbii Române) înseamnă a apăra sufletul unui popor. În fiecare număr al revistei, pe care a îngrijit-o 35 de ani, a așezat, cu grijă și cu o răbdare aproape sacră, câte o cărămidă la temelia identității noastre. A ridicat, cu credință, o tribună a demnității. A apărat cuvântul, a militat pentru întoarcerea la valorile noastre firești, a deschis paginile revistei pentru scriitori, lingviști, istorici și pentru toți cei care au simțit nevoia să spună: „Suntem aici și suntem ai limbii române”. A pus în paginile ei nu doar articole, ci respirația unei idei pentru care a luptat: limba nu este doar un cod de comunicare, ci inima unui popor, iar a o cultiva înseamnă a-i cultiva sufletul.

Lupta sa nu a fost ușoară. A trebuit să înfrunte ostilități, piedici, amenințări. Dar nu a renunțat. A continuat să scrie, să editeze, să strângă în jurul său oameni care credeau în ideea (devenită pentru el principiu de viață) că limba română este o casă a sufletului nostru colectiv. A dat cuvânt autorilor care au scris despre rădăcini, despre tradiție, despre datoria de a rămâne loiali limbii române și valorilor strămoșești. În primele ediții ale revistei, el a ales să îmbrace în cuvinte misiunea începuturilor – să aducă în fața cititorilor tainele alfabetului latin, să deschidă pagini de istorie adevărată, cu farmecul ei de legendă și adevăr, pentru ca fiecare cititor din Republica Moldova, alimentat forțat cu minciuni în perioada sovietică, să poată să-și regăsească rădăcinile și să înțeleagă adâncimea identității sale. Pe parcurs, revista s-a transformat într-un altar al învățăturii și al memoriei, a devenit o cale luminată spre afirmarea românismului și a mândriei naționale. Alexandru Bantoș nu vorbea despre el. Își spunea povestea prin manuscrisele celorlalți, prin fraze așezate cu răbdare, prin șiruri de semne de punctuație care își găseau sensul sub mâna lui. A ales întotdeauna esențialul, a evitat zgomotul și a construit – tăcut, dar temeinic – un spațiu în care cultura să respire liber.

Ca redactor-șef, și-a purtat misiunea ca pe o taină. N-a căutat gloria, n-a râvnit la aplauze, înțelegând, poate mai bine decât mulți, că o cultură se țese din atenția la detalii, din răbdarea de a citi până la capăt, din credința că ideile au nevoie de spațiu să încolțească. I-a plăcut fraza limpede, cuvântul așezat la locul său, ritmul firesc al paginii. A lăsat loc pentru tăceri și a știut că uneori, într-o virgulă, se poate ascunde mai multă viață decât într-un strigăt. Aplecat peste manuscris, cu ochii ușor obosiți, dar cu inima vie, el căuta mereu acel ton potrivit, acel adevăr, acea lumină necesară. Afirm acest lucru în cunoștință de cauză, în calitatea mea de colaborator permanent al revistei. A fost vocea discretă care a ținut paginile unite, omul care a făcut loc tuturor și a cerut puțin pentru sine. Îl pun alături de Octavian Goga, despre care Nicolae Iorga afirma: „S-a ars pe sine prin flacăra nestinsă ce ardea în el”.

Chiar dacă a plecat dintre noi, Alexandru Bantoș este prezent între paginile, rândurile edițiilor revistei, în selecția temelor, în tonul sobru, dar viu, în dragostea pentru tot ce este românesc. E de ajuns să răsfoim fie un număr de revistă, fie culegerea lui de articole Retrospectivă necesară (Chişinău: Casa Limbii Române, 2007, 252 p.) pentru a ne da seama că filele acestora nu sunt niște gânduri/idei îngropate în timp, ci un drum deschis către ceea ce încă urmează să fie spus. În ele pulsează o prezență nevăzută care ne provoacă să fim atenți, să înțelegem și să continuăm povestea începută demult și scrisă, cu atât de multă grijă, ani în șir. Altfel spus, ele poartă mai departe munca lui, ca o lecție ce nu s-a terminat. Ele sunt ecoul său viu, ce ne amintește că moștenirea nu se păstrează prin nostalgie, ci prin fapte și cuvinte rostite cu aceeași pasiune și dăruire. În timp ce noi citim, el veghează acolo, între filele care respiră în timp. Deci Alexandru Bantoș rămâne lecția unui om care a slujit cultura cu demnitate, cu pasiune, cu sacrificiu. Omul care a înțeles, dintru început, că nu există iubire mai profundă decât cea pentru limba și identitatea ce ne țin împreună.