Rânduri scrise cu lumânarea

Sunt rânduri scrise cu lumânarea.

La un capăt de lumânare picăturile de ceară cad, sub formă de lacrimi, și se transformă pe foaie în litere rotunde, în cuvinte cu multe vocale. Oh, și sunt atâtea și atâtea vocale lungi care se conțin în uimire, în regret, în admirație! 

La celălalt capăt al lumânării cu care se scriu rândurile arde încet o flacără care ține vie amintirea unui OM DREPT ȘI CALD, așa cum l-am cunoscut pe Alexandru Bantoș în cei câțiva ani de prietenie. O prietenie dintre acelea care sunt întotdeauna prea scurte, mereu prea puține, niciodată până la capăt. Până la capătul iubirii, până la capătul lumii.

Uneori mi se pare că oamenii despre care se spune că au plecat în ceruri nu se duc chiar atât de departe încât să-i căutăm cu privirea ridicată în sus. Ei rămân în continuare aici, în inimile noastre, căci acolo este dragostea. Și putem coborî privirea în orice clipă în noi înșine, în inimile noastre, ca să le mulțumim pentru că am schimbat cu ei o idee, o strângere de mână, o îmbrățișare, o încredere neclintită în LIMBA ROMÂNĂ, o bucurie că ne-am întâlnit, că ne-am revăzut și că avem încă atâtea de făcut împreună.

Cred că, de fapt, cuvintele sunt ca mierea. Nu se învechesc în inimile noastre niciodată, dacă nu le atingem cu mâinile și cu intențiile murdare. La fel e și cu oamenii. Ei nu se învechesc niciodată dacă-i prețuim. Ei continuă să trăiască și după cele trupești.

Cred că ați văzut de-a lungul drumurilor și de-a curmezișul dealurilor stâlpi de electricitate, care din lemn, care din beton, ce duc pe fire de electricitate lumina de la un capăt al lumii la altul și înapoi. Și se mai întâmplă ca unii dintre acești stâlpi să fie mai în vârstă sau mai în bătaia tensiunii și să se aplece, ca și cum s-ar poticni sub greutatea luminii pe care o duc pe umeri. Dar acești stâlpi nu cad în genunchi la pământ, pentru că ceilalți stâlpi îi țin în picioare cu fire văzute și cu spirit nevăzut, care îi leagă între ei. Așa o fi prietenia, cea mai bună prietenă a dragostei.

Suntem îndemnați din cărți să nu fim triști că s-a terminat, dar să ne bucurăm că s-a întâmplat. Că s-a întâmplat un om cu noi. Că s-a întâmplat cu noi să fie aproape lumina celuilalt. Așa o fi dragostea, ea te ține în picioare cu degetele ei, subțiri ca niște sârme, ca să poți duce lumina mai departe.

Ceea ce știu, după plecarea din viață a unor oameni apropiați, este că un om nu se încheie niciodată. Fiindcă sunt ceilalți, care continuă să-l iubească.