Limba, cultura, viața: moștenirea lui Alexandru Bantoș

Pentru mulți, Alexandru Bantoș a fost o figură aparte, o voce publică, un avocat al culturii. Pentru mine însă, a fost pur și simplu bunicul meu. Unul dintre părinții mei, dintre suporturile mele, dintre persoanele alături de care m-am simțit întotdeauna „acasă”.

Cum să te simți acasă oriunde în lume

Unii oameni îți lasă moștenire o casă. Alții îți lasă sentimentul de acasă, pe care îl porți în tine oriunde ai fi. Bunicul meu mi-a lăsat acest dar. M-am simțit mereu acasă în librării, muzee și teatre, nu întâmplător, ci datorită lui. De când am făcut primii pași, mă ducea – uneori chiar și împreună cu prietenii mei – la teatrul pentru copii, duminica dimineața. Mă așeza la opere lungi și piese serioase, când eram prea mică pentru a le înțelege sensul. Atunci protestam. Astăzi îmi duc prietenii la concerte și spectacole cu aceeași încăpățânare. Pentru că, datorită lui, cultura nu e doar un divertisment – e centrul meu de echilibru.

Când în Chișinău mai erau chioșcuri la fiecare colț de stradă, fiecare dimineață a lui începea cu ziare. Îmi amintesc cum mă trimitea să-i aduc de la chioșc cele trei publicații zilnice. Mă lamentam în sinea mea, dar în adâncul sufletului îmi plăcea. Încă zâmbim amintindu-ne felul în care spunea invariabil „mulțumesc anticipat”, ca un mic ritual. Chiar și în epoca digitală, adun și eu ziare, nu pentru că ar fi mai comod decât tableta, ci pentru că gestul de a le deschide, mirosul paginilor, liniștea în care te cuprind acele foi mari îmi amintesc de brațele lui. După școală, îmi petreceam după-amiezile la Casa Limbii Române: uneori făcându-mi temele pe tabla clasei cursanților, alteori urmărind echipa de redacție cum frământa paginile revistei în subsol sau scotocind ore întregi prin cutii cu cărți în mansardă. Mirosul hârtiei, pereții acoperiți de volume, liniștea protectoare – toate acestea au devenit a doua mea casă. Acum, oriunde în lume aș intra într-o bibliotecă, îl simt prezent. El a transformat cărțile în casă. Aceasta a fost misiunea lui: să facă din cunoașterea limbii și din cultură un cămin pentru toți.

În biroul lui de la Casa Limbii Române mă ajuta adesea să-mi fac temele la limba română. Îmi amintesc cum, într-o zi, când scriam o compunere despre iarnă, m-a învățat cuvântul „imaculat”, pe când niciun alt copil de vârsta mea nu știa ce înseamnă. Mi-a arătat că limbajul are viață, că numele potrivit dă sens lumii, că vorbele modelează universul în care trăim. Această credință se reflecta în cea mai importantă cauză a vieții lui: a numi limba noastră „limba română” și a se asigura că toți oamenii, indiferent de rolul lor în societate, de la oficiali la vecini, înțelegeau ce era în joc.

Busola interioară

El nu mi-a spus niciodată cum să trăiesc. Mi-a arătat. A fost un om principial. Busola lui morală nu s-a clătinat niciodată. Nu a căutat bani sau putere, ci sens. A crezut în slujire, în dăruire, în a face ceea ce este drept chiar și atunci când era greu. Mai ales atunci când era greu. Creșterea e adesea asociată copiilor, dar el mi-a arătat ce înseamnă să evoluezi în a doua jumătate a vieții. L-am văzut transformându-se din liderul aprins și neînduplecat într-un om calm, înțelept, dar la fel de pasionat. Mi-a arătat ce înseamnă să rămâi deschis, să recunoști greșelile, să înveți până la capăt.

El a fost stânca mea, și a multor alți oameni, nu pentru că era neschimbător, ci pentru că integritatea lui nu s-a clintit niciodată. De aceea era de încredere. De aceea era puternic. M-a ajutat să trec prin cele mai grele momente ale vieții mele, nu oferindu-mi răspunsuri, ci fiind acolo. Simplu, constant, deplin prezent. Și asta e, de multe ori, totul de ce avem nevoie: de cineva care să fie. El a fost. Mereu. Pentru mine, pentru alții, pentru toți.

Etica muncii și viața

Bunicul meu nu a trăit pentru un salariu. A trăit pentru un scop. Munca lui nu a fost niciodată doar o meserie, ci o chemare. Și-a pus energia în slujba altora, pentru a ridica societatea, pentru a proteja și promova cultura în toate formele ei. Și-a dedicat viața construirii a ceva mai mare decât el însuși și a purtat această responsabilitate cu demnitate. Casa Limbii Române nu a fost doar un loc al copilăriei mele, un teren de joacă plin de cărți și amintiri, ci inima misiunii lui. Îmi amintesc cum priveam lecțiile de română prin sticla ușii, cum vedeam revista prinzând contur, cum ascultam discuțiile cu scriitori și artiști. Chiar și copil fiind, înconjurată de adulți, înțelegeam că se întâmplă ceva important și că munca putea fi sacră.

Pentru el, munca era o sursă care dădea sens vieții lui. Zi și noapte, în weekenduri, sărbători și vacanțe, oriunde s-ar fi aflat, bunicii mei vorbeau despre proiecte, despre cultură, despre idealuri. Din asta s-a născut și forța noastră de muncă, și etica noastră. M-a învățat să prețuiesc curiozitatea mai mult decât prestigiul, sensul mai mult decât titlurile. Să citesc mereu, să gândesc critic, să pun întrebări, să nu încetez niciodată să învăț.

Chiar și în ultimele luni, încă își cumpăra cărți, nota citate, sublinia pasaje. Nu s-a oprit niciodată. Și asta, pentru mine, este adevărata definiție a pasiunii. De atâtea ori mi-a spus să urmez ceea ce îmi aprinde sufletul – și să am credință că restul va veni.

Testament

Când m-am întors acasă recent, am luat una dintre cărțile lui de pe raft – Martor la răspântia destinului. Când am deschis-o, am descoperit ceva ce a părut un dar final: pe prima pagină, o dedicație  scrisă în 2017, demult uitată:

„Ancuța,
(Ca) martor la răspântia destinului (nostru),
îți doresc
Să ai mereu sufletul curat și inima ușoară,
Să trăiești fiecare zi ca pe cea mai importantă din viața ta,
Să ai putere și răbdare pentru a înfrunta greutățile,
Să te bizui (mai mult) pe forțele proprii,
Să crezi și să lupți pentru viitorul tău,
Cu dragoste și pasiune,
Cu abnegație și răbdare…”

                                                                     T.T. 17.10.2017

Atunci am înțeles că, fără să-mi amintesc aceste rânduri, am trăit și trăiesc exact cum își dorise el. Deoarece aceste cuvinte nu erau doar pentru mine – ele reflectau felul în care și-a trăit viața și felul în care și-ar fi dorit să o trăim cu toții. El a crezut în cultura ce ne poate ține împreună. Și eu cred la fel, datorită lui. El va continua să trăiască prin noi – prin valorile pe care ni le-a lăsat, prin cultura pe care a apărat-o, prin oamenii pe care i-a inspirat.

Cu recunoștință pentru tine

Mulțumim pentru tot ce ai fost și ai rămas pentru noi! Fără tine mulți dintre noi nu am fi unde suntem. Vom continua cu aceeași abnegație, ca și tine, să ne realizăm destinul, promovând valorile pe tărâmul culturii și al vieții, la Chișinău și oriunde ne-am afla.

Punct și de la capăt!