Miron Radu Paraschivescu – portret sub lupe infidele
Pentru tipar
Dat în urmărire şi verificare de către Direcţia 3, serviciul 7, biroul 2 (dosar de verificare 4952, constituit ca fond sub nr. 67989, vol. 1 – Anonimul şi vol. 2 – Văleanu), Miron Radu Paraschivescu a fost, în ultimii aproximativ douăzeci de ani, un om urmărit cu toate mijloacele, 24 de ore din 24. Urmărirea încetă definitiv abia în 1970, când, bolnav de o boală incurabilă, poetul nu mai era un posibil „pericol public”.
La data de 30 august 1962, un dosar de urmărire era închis potrivit Hotărârii pentru închiderea dosarului de verificare 4951 privind pe Paraschivescu Miron Radu „bănuit de activitate de diversiune ideologică în sectorul creaţiei literare”, pentru perioada 5 mai 1961 – 30 august 1962, pentru a deschide o altă acţiune de supraveghere care se va derula până în 1970.
Acţiunea de urmărire se desfăşoară la Bucureşti şi Vălenii de Munte, unde Miron Radu Paraschivescu deţinea locuinţe, „în vederea stabilirii şi documentării activităţii lui duşmănoase, precum şi pentru a dovedi dacă este rezultatul unei concepţii reacţionare, al unui fond duşmănos sau dacă ieşirile lui spontane sunt datorate bolii de nervi de care suferă”.
Formată dintr-o reţea de şase agenţi care se infiltrează în cercurile de prieteni şi chiar în casa proprie, „agentura” de urmărire este complexă: agentul Dragomir al colonelului Budişteanu, Zola sau Zoia al lt. col. Olimpiu, Stere Ion al maiorului Barbu S., Vasilescu de la Direcţia 2, Filipescu şi Minculescu ai lt. Ionescu. Sunt menţinuţi pentru performanţele lor, având „mai multe posibilităţi informative”, dar mai ales Dragomir şi Stere Ion, apropiaţi ai poetului, faţă de care nu are reţineri în a critica sistemul, în a-şi manifesta nemulţumirile de orice fel. Sinceritatea şi încrederea nediferenţiată în oameni îi sunt de rău augur în aceste împrejurări. Deşi ştie că ar putea fi urmărit, el îi sfidează pe cei care-l trădează, turnându-l la Securitate, şi nu-şi ia niciun fel de măsură de prevedere. Se bazează, poate, încă pe prietenii din ilegalitate, influenţi acum – Gogu Rădulescu, Manea Mănescu, Corneliu Mănescu. Aceştia menţin legătura cu el, dar, din motive doar bănuite, nu-i oferă vreo funcţie de răspundere. Uneori, excedaţi de insistenţele poetului, îi oferă pagina unei reviste sau vreo funcţie de redactor adjunct. Mult prea extravertit, dominat de afectivitatea ce-i întunecă nu de puţine ori raţiunea, Miron Radu Paraschivescu nu poate să se ţină în frâu, nu se autocenzurează. Are momente de explozie furibundă. Desfide şi cenzura şi autocenzura. Vrea libertate. Tocmai pe acestea le „vânează” informatorii din jurul său.
Pentru noua orânduire, un individ ca Miron Radu Paraschivescu, care se căsătorise de patru ori şi avea nenumărate alte iubite, nu putea constitui, din punct de vedere moral, un model de om nou. Din punctul de vedere al structurii sufleteşti, de asemenea, nu putea intra în vederile celor puternici. El se inflamează de lucruri, de aspecte minore şi ignoră sau le uită pe cele majore. Nu este un „instrument”, este greu de controlat, căci nu suportă, din fire, niciun fel de autoritate, chiar şi în copilărie o suporta greu pe cea maternă.
Într-o „Notă privind felul în care este cunoscut în evidenţele organelor noastre scriitorul Miron Radu Paraschivescu” din 15 februarie 1961, purtând specificarea „strict secret”, – un fel de fişă clinică de o minuţie uimitoare dar, în acelaşi timp, de o terifiantă limitare a perspectivei – se spun următoarele pentru a completa profilul psihologic: „Până la 23 august 1944 a activat în presa de stânga, la diferite ziare şi publicaţii, devenind membru al U.T.C. din 1933. În această perioadă a dovedit o atitudine pozitivă în ceea ce priveşte activitatea publică pe care a desfăşurat-o la ziarul «Timpul» unde era considerat mentorul unui grup de tineri scriitori progresişti. Încă de atunci s-a conturat în mod evident faptul că Miron Radu Paraschivescu avea o poziţie anarhistă şi revizionistă. Era adeptul principiului amorului liber pe care el îl considera revoluţionar. În acest spirit şi-a desfăşurat şi concepţia de viaţă.
În anul 1939 la Paris, făcând parte din delegaţia universitară a studenţilor români care a luat parte la comemorarea a 150 de ani de la revoluţia burgheză din Franţa, s-a îmbolnăvit şi a avut primul simptom al bolii de nervi de care suferă şi în prezent.
După 23 august 1944 Miron Radu Paraschivescu îşi continuă activitatea publicistică. În 1947 e trimis ziarist corespondent de presă la Belgrad, pentru a asista la procesul lui Draia Mihailovici. Cu acest prilej a cunoscut scriitori iugoslavi dintre care pe unii i-a şi tradus (sic!) în româneşte (poeţii Ivan Goran Kovacic şi Vladimir Nozar), iar despre alţii a pomenit în reportajele sale publicate în ţară.
În toamna anului 1947 s-a declanşat prima sa mare criză nervoasă care a necesitat internarea la Spitalul Central de boli nervoase din Bucureşti, pentru un timp îndelungat, spre a i se face un tratament bazat pe şocuri electrice.
După vindecare, Miron Radu Paraschivescu s-a stabilit la Braşov unde, după o perioadă de doi ani de zile în care, după un alt eşec de a-şi forma un cămin trainic, se stabileşte la Cluj, devenind redactor la revista „Steaua”, unde, neînţelegându-se cu Baconski, redactor-şef al acestei reviste, vine în Bucureşti.
În 1956 a fost din nou internat la Spitalul Central, pentru scurt timp însă.
Vindecându-se, se stabileşte la Vălenii de Munte, unde şi-a cumpărat o vilă cu banii obţinuţi drept onorar pentru traducerea romanului Pan Tadeusz de Mickiewicz şi pentru traducerea poeziilor lui Necrasov.
Încă din 1954 Miron Radu Paraschivescu a fost semnalat cu manifestări violent duşmănoase la adresa regimului nostru şi a Uniunii Sovietice.
La 29.X.1956, în redacţia revistei „Contemporanul”, a vociferat în gura mare că „trupele sovietice au intervenit într-un mod revoltător în Ungaria” şi că au tras în poporul maghiar etc.
În timpul evenimentelor de la Poznan din R. P. Polonă, Miron Radu Paraschivescu afirma faţă de diferiţi cunoscuţi că „polonezii au adoptat planul Eden potrivit căruia Polonia, Austria şi Ungaria ar fi creat o zonă de state neutre în centrul Europei şi că Uniunea Sovietică a fost nevoită să-şi retragă trupele de pe teritoriul acestor state”.
Cu acest prilej Miron Radu Paraschivescu a afirmat că „ţara noastră trebuie şi ar fi dorit să adere la planul înglobării sale la statele neutre, dar s-a supus conducerii partidului de stat. Noi nu putem scăpa de sovietici”.
Din anchetarea arestatului Deneş Ioan – fost scriitor – făcută la 11.XII.1958, a rezultat faptul că Miron Radu Paraschivescu s-a manifestat faţă de acesta duşmănos la adresa regimului de democraţie populară, în sensul că el nu este de acord cu conducătorii politici ai R.P.R., „deoarece aceştia ar fi birocraţi şi rupţi de mase populare”.
Deneş Ioan a mai declarat că Miron Radu Paraschivescu ar fi scris pentru „sertar” un roman cu conţinut reacţionar, intitulat Mărirea şi decăderea lui Manole Popescu,şi unele poezii cu caracter duşmănos la adresa regimului nostru, pe care le păstrează la domiciliul său.
Ca scriitor, considera că literatura este „încătuşată până la anihilarea ei de normativele de partid”, mergând atât de departe, încât „desfiinţează orice elan creator”. În această situaţie, spune Miron Radu Paraschivescu, şi agentul său înregistrează scrupulos: „...eu nu pot scrie. Fără o minimă libertate, creaţia artistică n-are cum să se desfăşoare. Se cere o artă pe măsura inculturii celor care o judecă. Lipsa de gust, dar mai ales o neîncredere totală a funcţiunii artei adevărate, domnesc pretutindeni la noi. Cultura românească este astăzi torturată. Ea are voie, doar cu prealabila aprobare a Moscovei, să se manifeste. Desfiinţarea ei e conştientă şi organizată. Destinele ei sunt în mâinile unor slujbaşi ai partidului, care n-au nimic comun cu poporul român – dar nici cu comunismul”.
Este clar că Miron Radu Paraschivescu nu renunţă la idealul lui comunist. E dezamăgit de pragmatica lui, de modul defectuos de a-l pune în aplicare, de iresponsabilitatea unor oameni care nu-i onorează aşteptările şi fac să cadă în derizoriu idei pentru care el militase cândva. Îl admiră pe Petru Dimitriu, în acest context, pentru că „a simţit nevoia să fugă din ţară, ceea ce mă face să cred că râvnea la arta adevărată. Şi-a dat seama că în ţara noastră nu poate trăi decât prostituându-şi scrisul”.
Într-o altă notă, din 29 aprilie 1960, agentul „Dragomir” informează asupra unei întâlniri din 22 aprilie 1960 pe strada Lemnea, nr.6, la Casa Scriitorilor. Miron Radu Paraschivescu este dezamăgit de ceea ce el numeşte „un conformism cenuşiu, un profesionalism banal” care e o retardare a poeziei româneşti, o „revenire la poezia lui Bolintineanu, la nivelul de acum o sută de ani”. Mărturiseşte că s-a devitalizat, că nu mai are speranţe: „În această situaţie eu nu mai pot scrie. Am încercat să scriu pentru sertar, dar nu merge. Am scris câteva versuri, dar ideea că nu se vor publica m-a intrigat şi n-am mai fost în stare să scriu altele”.
Agentul fiind pictor, poetul îl sfătuieşte să nu mai picteze: „...ţi se va frânge elanul la primele contacte cu oficialitatea”, spunându-i că eşti tentat să deplângi atâta ingenuitate şi inadaptare la real, atâta încredere risipită în oameni de rea-credinţă: „Fii fericit că nu pictezi şi să-ţi intre în cap că s-a terminat pentru multă vreme cu arta. Dacă ai picta, ai fi nevoit să înghiţi cele mai brutale injurii. Te sfătuiesc să nu mai pictezi. N-are rost să faci exerciţii de prefăcătorie, nici să te laşi murdărit de «exigenţa» dobitocilor. N-avem altceva de făcut decât să ne resemnăm”.
El face, nu de puţine ori, observaţii viabile, comparabile cu cele ale personajului Victor Petrini, autorul eseului Era ticăloşilor din romanul lui Marin Preda Cel mai iubit dintre pământeni. M. R. Paraschivescu constată că „trăim în lumea escrocilor şi a şmecherilor”, în lumea care „l-a ridicat şi l-a valorificat pe Petru Dimitriu”: „Oameni ca el sunt cei ce exprimă «lumea nouă». De oameni ca Petru Dimitriu are nevoie Răutu şi şefii ceilalţi. Oameni ca Petru Dimitriu sunt chemaţi să facă «cultura socialistă»”. Consideră că timpurile pe care le trăim fac loc trădării, iar cauza culturii româneşti este o cauză pierdută „organizat”.
Pe acest fond, consideră „cazul Petru Dimitriu” emblematic: „Niciodată n-am crezut în talentul lui Petru Dimitriu. Scria prost, abrupt şi cu totul nesincer. Dar faptul că a simţit nevoia să fugă mă face să cred că totuşi omul ăsta a râvnit la arta adevărată. El ştia că nicăieri nu-i va fi atât de bine ca la noi. Aici era cel mai mare (subl. în text), avea bani, era stimat. Ce-l aşteaptă în apus? Va face coadă la edituri, la reviste etc. Şi cu toate acestea a plecat. De ce? Pentru că desigur simţea nevoia de libertate, să scrie despre lucruri care îl preocupau sincer. Asta mă face să cred că totuşi este ceva valabil în omul ăsta care şi-a dat seama că în ţară nu poate trăi decât prostituându-şi scrisul”.
În ce-l priveşte, este conştient de propria devitalizare, de ratare. Casa de la Văleni este un refugiu: „Este rezerva mea, spune.Cât mai pot să lucrez? Doi-trei ani cel mult. Am ajuns să lucrez greu de tot. Nu mi se mai supun cuvintele, rimele, ritmul. Transpir până traduc un vers. Am nevoie de un loc unde să-mi aştept sfârşitul. De aceea am nevoie de Văleni”. Nota se încheie cu o însemnare de mână: „Propun a se aproba lucrarea informativă a lui Miron Radu Paraschivescu care este membru de partid”. Nu era membru de partid. Alte note informează în acest sens. Acest fapt ni l-au confirmat cei care l-au cunoscut şi care ni l-au evocat în nostalgia inevitabilă a rememorării.
O altă notă din 26 noiembrie 1960 a agentului „Ion Stere” se referă la o întâlnire „foarte scurtă” a agentului cu Miron Radu Paraschivescu şi F. Brunea-Fox la Athénée Palace. Discuţia se axează în jurul unei conferinţe a lui Petru Dimitriu ascultată de Miron Radu Paraschivescu la radio, conferinţă care i s-a părut „foarte liniştită, foarte banală (...) fără implicaţiuni literare de niciun fel”.
În josul paginii, într-o N.B., se precizează: „Nota a fost dată din proprie iniţiativă” de agentul care a primit sarcina „să stabilească ce relaţii are Miron Radu Paraschivescu în Bucureşti şi mai ales cu Veachis, soţul Elenei Pătrăşcanu”.
Într-o altă întâlnire din 11 martie 1961, la locuinţa sa din blocul Patria (despre care informează agentul „Zola” în nota 300/30 martie 1961), între orele 21,45-24,00 se informează că Miron Radu Paraschivescu „a abordat o conversaţie plină de interes”. Se discută probleme de politică, literatură. Observaţiile sale sunt corecte în sensul adevărului pe care-l relevă. Poetul, constat, are un real simţ al dreptăţii. El nu poate fi decât un intelectual de stânga mărturisit, crezând, într-o fază iniţială, sincer în idealurile marxiste. Practica l-a dezamăgit. România îi apare ca o ţară în care „e greu să se realizeze cineva”, talentele mari sunt inavuabile, dovedindu-se capabile „să reţină atenţia unui public mai larg decât cel românesc doar cu condiţia să iasă din ţară”. Cazul Eugen Ionescu, Brâncuşi este concludent: „Care trece graniţa, e mare. Nu-l vezi pe Eugen Ionescu?... Aici, n-ar fi însemnat nimic! Acolo, e primul dramaturg francez. Şi câţi ca el: Brâncuşi etc.”.
Întrebat de ce n-a plecat în Occident, Miron Radu Paraschivescu a răspuns că „dacă s-ar fi ţinut de pictură, faptul ar fi fost posibil”. Nu şi în această situaţie, în care el este un artist al cuvântului – meseria lui „este legată de limba română” spune, „singurul limbaj în care se poate exprima fiind cel literar”, deci în mod fatal circumscris unei sfere naţionale de cultură, de aceea el nu-şi poate câştiga pâinea decât în ţară, unde nu este lăsat să publice tot ce vrea, nici în versuri şi nici nu e lăsat să facă gazetărie, pentru care ar avea o mare vocaţie, considerându-se chiar „mai mare gazetar decât poet”.
O replică reţinută de informator îl aduce viu şi vulnerabil la suprafaţa unor evenimente care îşi arată pentru noi, cei de azi, tragismul: „Dacă ăştia m-ar fi lăsat să scriu, aveau în mine un condei tare!” şi adaugă: „Dar sunt proşti: mi-au pus beţe-n roate şi s-au sabotat singuri. Eu, pentru ideile astea, am militat o viaţă întreagă”. În paranteză, informatorul notează: „Lucrul are o bază de adevăr: a militat cu talent şi convingere, dar de la o vreme pare să-şi fi revizuit opiniile din tinereţe”.
Parcurgându-şi calea, cu speranţe, Miron Radu Paraschivescu, la vârsta pe care o are – 50 de ani, constată că idealurile nu i-au fost viabile şi nu i-au dat nici o bucurie spirituală, nici una materială. Tovarăşii săi, foştii tovarăşi, au poziţii bune, el nu are nici măcar o slujbă permanentă, se luptă pentru a obţine o revistă nouă sau un post de conducere într-una, căci credea că avea un cuvânt de spus în literatură. Situaţia este frustrantă şi-l determină să reevalueze relaţia atât cu comunismul, cât şi cu unii dintre cei care cândva i-au stat alături şi care, acum, parveniţi, îl ignoră: Leonte Răutu „nu-l poate înghiţi”, Miron Constantinescu este el însuşi marginalizat.
Pe acest fond, discutând despre gazetărie, Miron Radu Paraschivescu crede că este „arta cel mai bine slujită de români” care „au un mare talent pentru asta”. Discutând cu admiraţie despre Nae Ionescu, lasă să se întrevadă probleme de memorie – nu ştie când a murit acesta, dar consideră că dacă ar mai fi trăit ar fi fost reabilitat – „ăştia (comuniştii – A.D.) l-ar fi folosit, l-ar fi urcat şi l-ar fi reconsiderat, ca pe mulţi alţii, ca pe Ralea, de pildă” motivând: „Era doar atât de talentat! Avem nevoie de talente!”, că „O inteligenţă ca a lui nu se găseşte pe toate drumurile”.
Agentul „Zola” observă, cunoscându-l mai de mult timp, că, în general, ideile lui „par cu totul altele” decât cele pe care i le ştia din trecut – „singurul lucru statornic” fiind „ura pentru Tudor Arghezi a cărui poezie o desconsideră”, „admiraţia exagerată pentru Ion Barbu” considerat „cel mai mare poet român, creator al limbii poetice şi făuritorul unui univers poetic propriu”, ca şi „autoiluzionarea asupra valorii proprii”: „Eu sunt mai mult decât Arghezi, am curajul s-o spun!”.
Către 12,00 noaptea, „pentru că nu putea ieşi din casă şi n-avea de ce merge la local, unde să nu bea (interdicţie medicală) şi să nu mănânce (având abces dentar)”, sunt chemaţi telefonic Gellu Naum şi soţia acestuia Ligia Naum „pregătindu-se de o şuetă lungă” aşa cum „se pare că Miron Radu Paraschivescu face în fiecare noapte cu prietenii”.
Agentul „Andrei Golfin” informează în nota 307/2/26 februarie 1964 că l-a vizitat acasă pe Miron Radu Paraschivescu împreună cu Al. Gârneaţă de la „Gazeta literară”, discuţiile „învârtindu-se” exclusiv „în jurul fenomenului literar”. Când vine vorba de literatură, de scris, Miron Radu Paraschivescu este consecvent, dezamăgirea lui e totală, sinceritatea – absolută. Nu poate minţi, nu se poate disimula. Obiecţiile lui împotriva vieţii literare sunt consemnate astfel: „Nu se poate face o critică literară, combativă, eficientă, pentru că anumite personalităţi care deţin posturi de conducere nu suportă să fie atinse «nici măcar cu o floare» şi pentru că alte condeie sunt promovate pe criterii care n-au nimic de-a face cu arta. Un exemplu: Beniuc. Alt exemplu: Lăncrănjan. Cine se atinge de Beniuc, o păţeşte. Cine a încercat să spună adevărul despre „Cordovanii” (vezi N. Manolescu în „Contemporanul”) trebuie să-şi contrazică imediat afirmaţiile. În schimb, alte valori nu sunt promovate; nu poţi publica o carte, pentru că orice redactoraş de la editură îţi cere să scoţi cutare sau cutare”. El crede că ar trebui „doar un control de calitate, iar celălalt să se facă exclusiv la Direcţia Presei şi la C.C.”.
Ar vrea să scoată o revistă în care să publice „exclusiv pe criteriul valorii”; e destul de sceptic, deşi i s-a promis. Are o idee originală: „Susţine că e absurd ca scriitorii să nu se grupeze pe afinităţi spirituale, şi că «bisericuţele» asigură vitalitatea fenomenului literar”.
În general are un punct de vedere viabil, o percepţie corectă de cunoscător al evenimentelor literare: „După părerea lui, bilanţul literar cu prilejul aniversării a 20 de ani de cultură socialistă e destul de slab: nu se poate compara cu bilanţul celor 20 de ani dintre cele două războaie mondiale, când au apărut Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, George Călinescu,etc., etc., etc.”. Acum, constată el, „o serie de valori aparţin culmii dinainte de 1945 ca: Marin Preda, Zaharia Stancu, Beniuc, Miron Radu Paraschivescu etc.”. Pe ansamblu, e „întristat” de „roadele prea slabe ale celor 20 de ani de cultură socialistă în care s-au cheltuit atâţia bani, în care scriitorii au trăit cum nici n-au visat vreodată”.
În nota 302/2/SC/12.04.1967, agentul „Paltin” înregistrează şi informează în legătură cu atitudinea lui faţă de sistemul politic. Ceea ce stă sub semnul dramaticului, al „terorii istoriei” este confuzia relaţiilor dintre oameni. Agentul „Paltin” „a strâns relaţiile cu familia Paraschivescu”, vizitând-o „în treacăt”, „rezolvându-i comisioane bucureştene” şi „la răstimpuri” – „o vizită de seară (joc de table, audiţii de radio şi discuţii)”, fiind, astfel, aşteptat cu „simpatie şi încredere”. În timpul acestor vizite, agentul înregistrează „o critică împotriva aşezărilor socialiste şi orientărilor oficiale politice, adversitate mărturisită repetat contra «rasei ruseşti» şi politicii sovietice”, „expresii drastice, aprecieri defavorabile sau chiar defăimătoare contra conducătorilor de partid şi guvern”.
În cadrul intim creat în casa lui prin concursul unor prieteni sinceri („frecvent era vizitat de familia Valeriu Sârbu”), într-o „atmosferă familiară” sau „pulsată de invitaţi”, Miron Radu Paraschivescu comentează actualitatea internă sau externă, „critică cu expresii caustice şi parapoane personale” „grupări potente” din politică sau din lumea culturală şi de artă. E suspectat de o anume sinceritate: „Ieşirile critice le face cu conştiinţa omului cult, leal, care are dreptul s-o facă”, afirmând că „pe vreo cinci miniştri din guvern” i-a învăţat „marxism-leninismul”.
Atitudinea lui este modelată de o credinţă aproape mistică în valorile democraţiei autentice: „...este adeptul ideologiei comuniste, doar în mediul manifestărilor unei gândiri libere”. Nu mai crede în nimic, mărturiseşte că „nu mă mai interesează nimic, nimic”, de aceea refuză să citească versuri la o şezătoare din Vălenii de Munte motivând: „Pe mine mă înjură sus şi eu să le citesc o poezie”, ca apoi „să pornească o diatribă”: „Comuniştii mai toţi au devenit „burghezi” cu automobil confortabil, cum e şi domnul Gogu Rădulescu. Ei nu pot renunţa la maşină şi gherliruri”, considerând că au trădat idealul comunist pentru un pragmatism îndestulător.
Dintr-o altă notă (121/AV/10 ianuarie 1970), care nu precizează numele agentului, reiese că discuţia cu Titus Popovici din 23.XII.1969 este consemnată de ...Titus Popovici însuşi! Informarea conţine aspecte despre „unele probleme din ţara noastră”, respectiv activitatea „cenzurei” şi filmul Reconstituirea al regizorului Lucian Pintilie.
Anterior, într-o notă nesemnată de vreun ofiţer (121/AM/13.XII.1969, aparţinând, probabil, unor „binevoitori” care-şi ofereau serviciile instituţiei din proprie iniţiativă), apare consemnată altă „vâlvă” din lumea scriitorilor provocată de „recentul articol” publicat de Miron Radu Paraschivescu în „România literară”, nr. 50, intitulat Jurnal. Se pare că fragmentul făcea referire la Mihai Beniuc, atacul fiind motivat de o nemulţumire a lui Miron Radu Paraschivescu faţă de un articol publicat de primul în „Scânteia”.Autorul Cânticelor ţigăneşti aduce „insulte” atât ziarului „Scânteia” – fapt deosebit de grav –, cât şi lui Beniuc: „...îl critică pe Mihai Beniuc şi cu acelaşi prilej aduce insulte ziarului „Scânteia” şi calomniază societatea în care trăim”. Miron Radu Paraschivescu pare mereu vulnerabil, cu o inocenţă incriminantă. Se expune mereu – nu poate lua în calcul toate situaţiile, este, absolutamente, subiectiv, nu vede situaţia decât din punctul său de vedere, nu se poate obiectiva. De aceea, aceste atacuri, chiar dacă au şi oaze de adevăr, îi fac rău lui însuşi, îl malignizează până la o marginalizare accentuată. Inconsecvenţele, „versatilitatea” de care-l acuză Jebeleanu fac din el un om respins de sistem. Este omul care-şi este sieşi cel mai mare duşman. Nimic nu-l poate apăra de el însuşi. Când ceva îl supără, el nu cunoaşte măsura. Polemica devine pamflet, atac la persoană.
Deşi limitative, aceste note dau o sugestie despre atmosfera încordată, despre tensiuni, despre locul fragil pe care îl ocupa printre scriitori. Referitor la această situaţie, nota apreciază că „articolul lui Miron Radu Paraschivescu continuă, de altfel, o serie întreagă de alte manifestări ale acestuia, îndreptate împotriva unor scriitori care nu înţeleg să abdice de la principiile unei literaturi angajate”. Articolul îl pune într-o lumină proastă şi e comentat „în defavoarea scriitorului” de către Ion Horea, Traian Iancu, Ion Lăncrănjan, Nedic Lemnaru. Opţiunile politice ale poetului se pare că înregistraseră o schimbare, că gândurile escamotate de faţa diurnă ţâşnesc la suprafaţă uneori cu forţa unei irupţii. Fire „de artist” totuşi, sincer, el nu se poate disimula la nesfârşit.
Ieşirile sale par intempestive şi inexplicabile. Boala de care suferă nu determină clemenţa celor din jur. Judecăţile sunt foarte aspre. Ion Horea spune că „Miron Radu Paraschivescu dă semne de nervozitate de la un timp şi s-ar putea să ne aşteptăm şi la alte articole asemănătoare”; Traian Iancu – „Miron Radu Paraschivescu îşi permite să insulte realitatea românească, doar pentru că e conştient că nu va păţi nimic”. Ion Lăncrănjan, atacat altădată de Miron Radu Paraschivescu, afirmă că „viaţa literară a ajuns o mocirlă peste care domnesc oameni ca Miron Radu Paraschivescu”, iar Nedic Lemnaru susţine că „Miron Radu Paraschivescu îşi face mendrele doar pentru că i se îngăduie”.
Informaţia e însoţită de o scurtă însemnare scrisă de mână (123/D.A./ 19.XII.1969) în care se propune ca nota „să fie exploatată la buletin după care să fie dată la biroul I al Serv. II tov. lt. maj. Achim Victor”.
Punerea sub urmărire a incomodului poet, fost ilegalist, şi supravegherea lui, prin agenţi securişti şi prieteni care-i stăteau în preajmă, s-au datorat atitudinii ostile, „duşmănoase” (treptat, cuvântul duşmănos este înlocuit în notele informative cu ostil) faţă de puterea comunistă.
Într-o notă din 12.04.1967 este scris ca o ironie a sorţii: „Sursa este aşteptată cu simpatie şi încredere”, reproşându-i-se chiar unele absenţe, integrată afectiv în cercul prietenilor care-l vizitau la Vălenii de Munte: Gogu Rădulescu, Ion Mihăileanu, Sidonia Drăguşanu, Ilie Purcaru, Valeriu Sârbu, Dumitru Ţepeneag, Darie Ivănceanu, Al. Voitinovici, la care în timp se vor adăuga alţii...
Ilegalist convins, susţinător fervent al politicii de stânga prin colaborările sale la ziare şi reviste care simpatizau această mişcare sau erau organ de presă al comuniştilor – „Ecoul”, „Era nouă”, „Reporter”, „Cuvântul liber”, „Scânteia”, „Contemporanul”, Miron Radu Paraschivescu devine deci, în mod surprinzător, suspect autorităţilor comuniste. Deşi a fost numit, în 1933, membru al U.T.C., Miron Radu Paraschivescu nu s-a dovedit a fi niciodată membru de partid, neputând renunţa la libertatea sa de creaţie şi de gândire pentru o disciplină politică.
* Fragment din lucrarea inedită Bieţi oameni sub vremi – Miron Radu Paraschivescu în documentele securităţii.