Pipa lui Franz Josef; Lebăda neagră Paul Celan; Reportaj din circumscripția mărului; Navigatori în septembrie; Guvernator al unei insule; Armonica ludică; Ouă de cuc; O paranteză de apă; Cimitirul hermeneutic; Tigru și Eufrat(e)

Pipa lui Franz Josef
(Alte viziuni la Cernăuți)

Noapte de noapte, același vis:
în mijlocul unei piețe,
pe un podium negru, larg cât o scenă de circ,
joacă popice Franz Josef

Deasupra, un corb imens face cercuri,
în culise se-aude lucrând ghilotina, 
pe caldarâm se rostogolesc
o mie, două mii, trei mii... milioane
de capete 

Din timp în timp, Împăratul se oprește,
se apropie de fereastră și își scutură pipa

(În vis, pipa Împăratului
are forme exagerate, bizare:
ba e un fel de uriașă cetate,
ba e un adevărat Cal Troian
uitat pe acest orizont)

Sub mâna Majestății, bila se-nvârte cu grație,
iar când un șir de popice cade
este tras pe sfori în afară
și-un altul tot atunci îi ia locul
Și-n funcție de-această lucrare, imperiul
crește, descrește, crește, descrește,
și jocul continuă
     
În culise, printre cei ce așteaptă la rând,
mai pot fi văzuți:
             străbunicul, bunicul și tata,
stând la mică distanță unul de celălalt,
în ordine cronologică. Iar mai la o parte,
în altă nișă a istoriei,
cititorul atent poate zări chipul meu:
față alungită, ochi triști și foarte triști,
gură penibilă

Din timp în timp, Împăratul se oprește,
se apropie de fereastră și își scutură pipa

De sus, scrumul se împrăștie
peste un ducat și trei provincii deodată,
învăluindu-ne pe toți într-un nor înecăcios,
ca într-o ceață siberiană

Ca o umbră străină,
cenușa din pipa Împăratului ni se așterne pe față,
ca o perfidă pojghiță de smalț,
ca o mască de-un verde întunecat,
                                    neînțeleasă,  
cenușa ni se așterne peste ochi, peste față...

----------------------------------------------------

În mijlocul unei piețe,
pe un podium negru ca o scenă de circ,
jocul continuă, continuă

Peste epoci și morminte,
jocul continuă, continuă

Jocul continuă, continuă

Lebăda neagră Paul Celan

„... a nimicului, a
Nimănui roză”
Paul Celan

Acum e alt secol și plouă

Din liliacul înflorit între ziduri,
din întunericul parfumat ca o ceară întunecată
răzbate până la tine
o mireasmă neînțeleasă

Sub veioza aprinsă, cartea Paul Celan, Opera poetică,
(vol.1 și vol.2), traducere inedită
de George State, Polirom, 2015

Și brusc ți se relevă: oculta mireasmă
nu poate fi decât cea de
                Niemendsrose/Trandafirul Nimănui –
floarea ce crește la margini de existență,
floarea pe care o seamănă moartea
pe ziduri, pe sub poduri, pe la mansarde

Da, da, Niemendsrose – trandafirul exilului
(da, da, al exilului – cel din afară și cel lăuntric),
                   floarea supraviețuirii... Ai
                   cunoscut-o și tu
încă înainte de a o cunoaște. Adolescența ta
i-a inhalat mireasma obscură
în urbea unde existau oameni și cărți

Polenul ei l-ai băut în zori, l-ai băut seara

I-ai descifrat fețele și avatarul de timpuriu
pe sub turlele gotice ale Reședinței Mitropolitane
pe unde ochiul tău învăța plânsul,
în acele unghere unde istoria atârnă
ca liliecii cu capul în jos
și șobolanii roșii scurmă la rădăcina lui R,
         pe sub inima interbelică a lui O,
              dedesubt, dedesubt,
până la (A)runele din lepturarii

            Da, da, Niemendsrose –
        inefabil trandafir al exilului
(da, da, al exilului – cel din afară și cel lăuntric),
floarea de colț a supraviețuirii!

Deși ai fost tradusă
în atâtea limbi și tirajată în zeci și zeci de ediții,
mereu vei rămâne floarea-cea-inedită,
               mireasmă intraductibilă,
a cărei etimologie va putea fi găsită
doar în cartea
cărților: Dumnezeu, Opere complete,
volumul 1 (și unicul),
pag. 1920-1970. Amin

Reportaj din circumscripția mărului

Timpului îi rămânea tot mai puțin timp,
lucrurile nu mai aveau strălucire
și nimb

Îngerul era personajul
cu surâsul de fier,
un fel de moldo-vlah
în uniformă de ienicer
De prea mult stat la soare,
se umflaseră drojdiile
                       mitului
și Iona aderase la
principiile Chitului

În circumscripția mărului –
pentru că, deoarece, bineînțeles –
viermele era eternul ales

Și viața ta? Iar viața mea
trecuse aproape fără nimic
                  din ce mi-a promis,
înfric(oș)ată mereu
de zeul-tabu

( ̶  Auctore, se-auzea vocea din paraclis,
iar nu taci?
̶  Nu tac, nu!)

Altceva
ce-aș mai putea să vă spun?

Pe-aici, câinii care nu latră
cotizează la fabrica de săpun,
organele-s sfărmate
și maestrul, ah! (mai rău nici
                           că se poate)
încă nu e nebun

Navigatori în septembrie
Prietenilor Vasile Tărâțeanu
și Ilie T. Zegrea, in memoriam

Prin Antilele Mari ale zilei de ieri
tangajul era invitația
acelei seri...

Și, ca-ntr-un declic,
crinii verii își arătară deodată
o perfidă rotiță zimțată

Un inorog bătu-n ușă,
boc-boc, cu copita
și de la masa noastră
dispărură zvăpăiatul Arthur
și prințul Nichita,
și Vatamanu, și Ursachi,
și Levițchi, și Esinencu, și...
așa mai departe, și așa mai departe
(lista e lungă, zarurile sunt sparte),
pierzându-se prin fumul ferestrei
într-o strălucitoare
corabie de diamant

Era chiar seara când, îmbrăcați
în pelerină de emigrant,
plecați și voi în lungă călătorie:
pe Amazon? la poli?
la vânătoarea de lei
în Sahara?

Grăbită, corabia vă aștepta în oglindă



Guvernator al unei insule

Cetățean al țării pierdute,
guvernator al unei insule ce se scufundă
încet

Îți scrii pe geamul aburit numele,
aprinzi un foc de frunze
la capătul grădinii și lași timpul
să fumege

Vin furnicile, călugărițele verii,
și îți aduc dulceață galbenă
                    de cocrcodușe,
de printre rădăcini apar vacile-domnului –
aceste infinitezimale
vehicule ale lui Dumnezeu
gata să te poarte, ca și-atunci,
prin toate capitalele lumii

Și chiar de sub coaja acestui dovleac
începe tunelul timpului inversat:
de aici, orice râu
curge înapoi spre izvor
și fluturii se întorc pe spirală
în crisalidă

Raza aceasta, ce-a fost a soarelui,
acum, infailibilă, e iarăși a ta

Vrei să scrii și chiar scrii,
și pentru prima dată cuvintele tale
sunt noi,
cuvinte ce nu duc cu ele aproape nimic
din lumea aceasta
Guvernator al unei insule
ce se scufundă încet,
cetățean al țării pierdute

Și nu știam cum să vă spun:
                          adio,
                 pe curând
sau bună seara?

Armonica ludică

Astfel trecu tinerețea: cu un cântec
și o garoafă la armă

Și-această viață în dungi
– zi-noapte, noapte-zi –
blană de tigru bengal,
burduf de armonică umflându-se
                                     peste oraș
ca un plămân mare de vacă
în care suflă demonul supraviețuirii

Hei, hei, și deodată
la picioarele tale de habsburgic bucovinean
se revărsa o dimineață subțire
cu catedrala metropolitană în ceață,
cu umil(it)e biserici transformate-n depozite de
cherestea și gaz lampant... Și tu, și tu
îmbrăcând pe gotice turle
inelul poetului de dincolo, cel cu enigmă,
ori urmărind pierdut
pe sub Podul turcesc al urbei cernăuțene
trăsura preaiubitului profesoriu

E-hei, și frumusețea ta ieșită la vânătoarea
de lupi, și poeziile tale infracționale
ca niște ferestre vărgate cu scânduri –
o kalokaghatia
din care picură stropi de sânge
pe drumul cunoașterii

Armonica ludică – utopia
                       cu clape de fildeș,
dimineți albastre descheiate la toți nasturii
fericirii... Și armonistul acela hipnotic
cântând în același timp la fiecare colț
de stradă. Și vântul scălâmb și boem bătând
din toate direcțiile deodată,
și râul, desigur, și râul acela
ce nu se află nicicând și niciunde
pe nicio hartă – e-hei...

Ouă de cuc
(Alte viziuni la Cernăuți)

Acum să-ți mai spun și-o altă poveste,
poate cea mai adevărată

Bântuie prin pădurile Bucovinei
un fel de cuci de profesie:
cuci-cameleoni ascunși printre bufnițe,
cuci benedictini ce te-ntâmpină –
cu-cu-hu-u! – 
pe la toate răscrucile,
colonii de cuci ce-și strecoară ouăle
în cuiburi străine

Ouă de cuc au fost găsite-n ceasuri,
în școli și-n arhive,
în buletinele de identitate,
ouă de cuc cad din pălăria primarului
atunci când salută,
chiar și turlele bisericii au fost scoase
și în locul lor au fost înșurubate
trei ouă de cuc

Ouă de cuc, peste tot numai ouă de cuc,
din ele se vor naște noi generații
                   cu o nouă dialectică,
          cu noua lor gramatică
în care eu, el și tu, ca subiecte,
nici nu existăm

În rest, ce-aș mai putea spune?
În satul uitat între două Sireturi
au înflorit azi dimineață
cartofii
și aș striga Ooo!, de uimire, dar teamă mi-i
că în cuibul acestor sunete
stă ascuns fatidicul
Ou!

O paranteză de apă

„Priveam râul și deodată râul
s-a grăbit”
Ion Stratan

Azi e Duminica Mare și Lethe
face o paranteză, despică în două grădina,
trece prin trunchiul acesta de prun
și se oprește în gang

Umbrele de pe acest mal
se îmbrățișează cu umbrele
                       de pe celălalt mal,
se zbenguie ca niște maimuțici vesele
prin arborele genealogic,
sar de pe o creangă pe alta
Azi viața e sora bună a morții
și nimeni nu mai știe
care e malul cel adevărat

Până seara târziu greierii se joacă
prin iarbă cu sufletele morților,
sângele cel adevărat se întâlnește
cu sângele zmeurei sălbăticite
și nimeni nu mai știe
unde suntem vii
și unde suntem morți

Apoi, se aude un zgomot rostogolit
ca de bilă scăpată din arc
și Lethe face un cot
                  și iese din timp,
dispare din cadrul realității,
duce la vale bucăți de cer,
vorbe și frânturi de copaci,
soare și lacrimi,
frunze și licurici – într-un cuvânt,
rămășițele acestei lumi
și alte mici obiecte ale sfârșitului

Și memoria se umple iar de viață și moarte,
iar timpul curge la fel cum a mai curs

Cimitirul hermeneutic
(Alte viziuni la Cernăuți)
     
Se dedică arhivistului
Dragoș Olaru

Scufundată în vis – mica Vienă
are imprimată pe chip enigma
              celuilalt timp

În fiecare zi prietenul scrie pe facebook
              noutăți din cimitir,
relatează despre respirația morților de ieri
ce se propagă conspirativ
dinspre rădăcini către frunzele tinere

Seara în jur pâlpâie lumini epifanice,
inimă de salcie tânără: Dimitrie Onciul,
subversivă piramidă: Detrunchiatul,
mormântul lui Aron Pumnul: ascunsă redută
pulsând miriade de particule vii și fotoni,
trimițând în afară
            noi lanțuri nucleice

Șușotitoare pietre, neliniștite statui

Și-n timp ce prietenul scrie noutăți din cimitir
pe facebook și în ziare,       
prin întuneric trece Nimeni în mantie neagră,
pictează pe ziduri semne și simboluri noi,
neînțelese blazoane,
lasă în urmă bastonașe și cercuri, hieroglife 

Și-aceste inscripții sunt chiar alegoria
             acestui timp fără timp,
și-această parabolă e tot a peștelui mare
             ce înghite peștele mic

Tigru și Eufrat(e)

               Lui Ilie Luceac, in memoriam

Greierul bibliotecii
țârâia silabe, cuvinte, citate –
mici subversiuni, tratate de libertate

Eu eram Tigrul, tu erai Eufrat(e)

Era un timp trăit la-ntâmplare,
beam pahare de vânt,
mâncam pâine de cărămidă,
doamna Istorie își gâdila
faraonul vesel din piramidă,
nu avea timp să ne cunoască, să ne audă
nici să ne vadă

Tineri, cu acordeonul sângelui
desfăcându-se în cascadă,
prin Cernăuții lui Eminescu 
             și ai Paul Celan,
eram personajele lui atunci și odinioară,
silabiseam sub varul din ziduri
             adrese și nume,
             țara imaginară,
descifram în oglindă:
             un cal troian decupat
             dintr-un alt cal troian,
aprindeam focul cu sângele –  cu-o picătură!
Citeam din Magistrul Ursachi (era tocmai
în perioada când se credea Pelican)
ori ca Demostene țineam
pietre în gură

(Odată, îți amintești?, secondați
de her Doktor Zurfluht, câștigasem la zar
pipa lui Franz Josef și chiar
un întreg ducat din Imperiul Austro-Ungar...)

Apoi, într-o zi, s-a auzit un strigăt pe ape
și-o cheie răsucindu-se-n trestii,
distinct și foarte aproape,
și dintr-odată casele, străzile, orologiul
                                Universității din ceață
s-au oprit pe linia incertă
dintre moarte și viață,
ca-n punctul acela unde fluviul
se-ntâlnește cu marea
și-unde sinele nostru se desparte de sine

A trăi să-nsemne a muri pe săturate?
A rămâne este egal cu a-ți accepta
                însingurarea?

Eufrat(e), frate Eufrat(e),
plecând, ai luat și din mine
o parte.