Iată de ce spunem așa

Scriam la apariția primului volum al cărții lui Eugen Lungu De ce spunem așa că, deși cuvintele s-au născut oarecum și s-au născut cândva și undeva, ele nu au zile de naștere. Au mai degrabă niște timpuri în care s-au născut și chiar au părinți și locuri de naștere. Se spune că timpul, în trecerea sa, lasă urme. În piatră, în lut, în dureri și în bucurii. În tot ce vrei. Dar tot timpul le șterge. E un gen de creion cu radiera la celălalt capăt. Și totuși radiera șterge doar ceea ce e la vedere. Și totuși sunt straturi până la care se poate ajunge pentru a reface desenul sau pentru a rescrie cuvântul.

De ce spunem așa nu e pentru a ne învăța să scriem corect, pentru a apropia litera așa cum se cuvine într-un cuvânt sau pentru a apropia cuvintele așa cum se cuvine într-o expresie. E mai mult o arheologie lingvistică, o istorie a cuvintelor și a expresiilor pe care nu poți să o porți cu tine și nu o poți răsfoi în momentul în care formulezi un gând. De cele mai multe ori știm că se spune așa sau altfel, dar nu știm de ce. E drept că cei care l-au cunoscut pe Valentin Mândâcanu încă îi poartă umbra lipită de ei și tresar la un frecvent „am retrăit mult” sau la „am venit de la Italia”. Efortul e unul titanic depus constant de bunii noștri cunoscători ai limbii, doar că noi, românii, zicem: „Merge și-așa. Principalul (și aici îl văd pe Valentin Guțu schițând subțire, zâmbete acruțe) e să fim sănătoși”.

Cele două volume De ce spunem așa poartă aceeași copertă, scutindu-ne de efortul de a le identifica pe rafturi, cu Fecioară citind de Carpaccio, o pictură realizată cu peste cinci sute de ani în urmă tot pe panou de plop, ca și Mona Lisa lui Leonardo Da Vinci, trimițându-ne la rădăcina cuvintelor și resimțind, poate ușor, surâsul plin de taină și de înălțare.

Și dacă tot ne-am lăsat furați de detalii, sunt patru sute șaptezeci și una de pagini între coperțile primului volum și exact patru sute șaptezeci și una de pagini în volumul al doilea. Dacă e coincidență, e lucrarea lui Dumnezeu, dacă nu, e un detaliu căruia i se conferă valoare, fără ca noi, eu cel puțin, să o pot dezghioca. Acum știu cum va arăta volumul al treilea. Va purta pe copertă o Fecioară citind cu cifra trei în spatele ei și va ajunge până la patru sute șaptezeci și una de pagini. Da, și numele autorului – Eugen Lungu. Dacă ar fi să-mi pun sinceritatea la lucru, mi-aș permite să spun că pe Eugen Lungu l-aș fi dorit mai mult în calitatea lui de critic literar, decât dăruindu-și timpul unor săpături în straturile limbilor, dar mai ales în lutul limbii române. Este printre puținii critici care ar fi exclus cochetarea pe sub coperți. Dar lucrul acesta se face de obicei din contul păcii și din contul bunelor relații cu lumea. Da, își vor scoate pălăria în fața ta doi-trei scriitorași, dar toți ceilalți vor trece pe celălalt trotuar.  Știu, se putea alege între adevărul literar și tăcere, însă tocmai asta ar fi fost cea mai nedreaptă alegere. Și am fi fost mai dezavantajați decât se poate întâmpla cumva. Pentru că Eugen Lungu e veriga care poate ține legată o întrebare de un răspuns. Noi fiind cei care întreabă. El fiind cel care răspunde. Cărțile sale De ce spunem așa sunt partea de timp pe care noi ar fi trebuit să o consumăm căutând prin enciclopedii, prin biblioteci și între tâmplele noastre, acestea din urmă având adesea capacități nefolosite sau spații populate cu indivizi absenți. Și asta, în cel mai bun caz. În toate celelalte, va rămâne seiful fără cheie, iar pentru a ține banii la loc de nădejde, vom folosi seiful.

Îi dorim volumului doi De ce spunem așa drum bun printre căutările noastre. Apropo de Fecioară citind. A fost pictată cam în același an în care apărea Mona Lisa. Dar scândura nu e din același plop. Erau cu soț.