Noua carte postumă a lui Mihai Ursachi – un monolog al „cărţilor pe faţă”
Pentru tiparO lamă de ras rămâne o lamă de ras, iar Iliada rămâne Iliada, deşi existenţa individului fără prima poate deveni mai incomodă decât în absenţa celei de-a doua; dar pentru a imagina şi produce sisteme multiple de radere a bărbii, spiritul uman a avut nevoie să evolueze milenii, cultura spirituală fiind indispensabilă progresului material. Aşa încât nu facem un paradox când afirmăm că oamenii nu s-ar bărbieri dacă Iliada nu ar fi fost scrisă. (Mihai Ursachi, Raţiunea poeziei (douăzeci şi patru de eseuri despre spectacolul liric), Iaşi, Editura Princeps Edit, 2008, p. 38.)
Astăzi, când cultura literaturii în plan universal, dar şi naţional, nu duce deloc lipsă de critici literari şi esteticieni, curios pare fenomenul repetatelor editări postume ale cărţilor lui Mihai Ursachi – poetul, prozatorul, filozoful, criticul, eseistul. Cu un destin destul de tumultuos – după o studenţie neterminată la filozofie pe vremea comunismului, după patru ani de închisoare, după un an de medicină şi o facultate încheiată la litere în Iaşi, după cruntă cenzură şi exil şi după alte nenumărate răscruci (a fost şi director al Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi, destituit din funcţie printr-o... coincidenţă politică) – Mihai Ursachi lasă alterităţii un valoros fond de reflecţii literare şi filozofice care îi certifică o identitate intelectuală remarcabilă. Le-am spune reflecţii cu finalitate, pentru că, dincolo de căutările întreprinse şi frazele retorice lansate, se instaurează, în aceste texte, un soi de retorism care fixează net poziţia autorului şi care duce inevitabil la o expunere punctuală a ei. Reflecţiile despre cum se produce poezia, despre cine şi câţi scriu poezie... vin din spiritul sintetic şi asociativ deosebite ale autorului, bazându-se pe conexiuni reprezentate ca fireşti între poezie ca valoare spirituală şi realitatea ca mărturie şi generator de valori materiale. Comparaţiile sunt savuroase prin simplitatea şi adâncimea lor. Ocolind, din raţiuni de obiectivare, principii şi noţiuni teoretice despre poezie, Mihai Ursachi alcătuieşte în eseurile sale adunate în volumul Raţiunea poeziei (douăzeci şi patru de eseuri despre spectacolul liric) (Iaşi, Editura Princeps Edit, 2008) un monolog al „cărţilor pe faţă”, în care nu pot apărea cu prioritate zisele adevăruri la care s-a ajuns prin ştiinţa poeziei, deşi acestea, dacă au vreo legătură cu modul propriu al lui Mihai Ursachi de a gândi poezia, sunt atrase în discuţie neapărat în lumina meditaţiilor şi experienţelor individuale. Pornind de la impresia industrializării poeziei din postmodernitate, în câţiva paşi de valsor profesionist, autorul demonstrează, de exemplu, că poezia nu trebuie şi nu poate fi făcută de toţi: „Dacă fiecare s-ar mulţumi cu poezia scrisă de el însuşi pentru sine, cultura ar înceta să existe: dacă fiecare ar scrie poezie pentru uzul semenilor, unele ar fi bune iar altele proaste, oricum niciodată egale ca valoare, încât umanitatea ar trebui să opereze o selecţie (aşa cum de altfel se întâmplă dintotdeauna), iar cei mai mulţi s-ar vedea până la urmă refuzaţi şi siliţi să renunţe. (...) Aşa cum nu se pretinde ca fiecare cetăţean să ia parte direct la producţia de ţevi laminate, utile întregii societăţi, tot aşa nu se va ajunge ca fiecare să scrie poezii şi să le tipărească. Pericolul benzii rulante apare atunci când a scrie poezie devine industrie. Iar poetul un producător de rând” (p. 26-27). Autorul Raţiunii poeziei face deci şi adnotările riscurilor revoluţiei poeziei din modernitate, pentru a determina unele direcţii ale criticii ei în abordarea problemei „răsturnării de valori” şi raportat la, de exemplu, faimoasa propoziţie „poezia trebuie făcută de toţi”.
În acelaşi context, nu întârzie să apară din partea autorului consideraţii despre cine şi când citeşte poezie, despre ce trebuie să conţină şi unele prescripţii ale consumului* de poezie pe care, de fapt, ea însăşi le impune sau despre o complementaritate imperativă a dezvoltării umanităţii în plan material şi spiritual. „Pentru a-şi restabili prestigiul, notează Mihai Ursachi, cred că poezia trebuie să reconsidere punctele ei de stabilire şi echilibru din perspectiva infinită ce o conferă rezultatele revoluţiei moderne, să reaşeze valorile a căror perenitate revoluţia însăşi a dovedit-o şi a întărit-o. (...) Sunt de părere că poetul, fie el oricât de modest sau de modern, are dreptul, ba chiar datoria sa emanată din însăşi raţiunea de a fi, să se considere agentul unor valori eterne...” (p. 35).
Scurte de câte trei pagini, eseurile lui Mihai Ursachi sunt cu atât mai preţioase, cu cât vădesc mai multă claritate, prin aceasta înţelegându-se punctualitate şi adâncime. Dacă teoreticienii criticii şi poeziei de pe tărâm ştiinţific vorbesc despre distincţia poemului prin inefabilul lui, atunci poetul şi criticul Mihai Ursachi îl etichetează prompt ca reprezentând o stare de perpetuă contravaloare a nerăbdării limitei: „Poezia adevărată este un nutriment miraculos care îi hrăneşte pe toţi fără a se epuiza” (p. 28). Aceasta ar fi explicaţia unei diferenţe fundamentale între poezie şi alte valori, inclusiv la nivelul estimărilor aritmetico-statistice, operate des de către autor şi care îi conferă scrisului său o înaltă expresivitate.
Raportul poeziei cu critica literară a fost unul văzut în mod diferit pe parcursul evoluţiei literaturii. Dacă în prejunimism unii erau poeţii, alţii erau criticii şi nimeni nu se încumeta să schimbe rolurile, atunci în modernitate lucrurile stau cumva mai încurcat şi se impune problema unei alternanţe a poeziei şi criticii literare la nivel de esenţă şi înţelegere a lor. Astfel Mihai Ursachi stabileşte (în eseul Poezie şi critică) etichetele lor distinctive, cel puţin atunci când acestea se manifestă în mod independent: „Spiritul poetic este prin excelenţă constructiv (...), un impuls demiurgic substanţial impulsului fundamental spre cunoaştere; a cunoaşte înseamnă a reconstrui lumea întru spirit, (...) la originea demersului critic stă dimpotrivă un scepticism funciar” (p. 32), marcând apoi momentul crucial Maiorescu, cel care le intermediază şi le echilibrează explicit şi estimând fenomenul Poe, Baudelaire, Eliot care „fac dovada că spiritul poetic se poate foarte bine acomoda cu spiritul critic, că între ele relaţia nu este de excluziune, ci de complementaritate” (p. 32).
Deşi publicate în perioade diferite (ani diferiţi) şi având arii tematice cu grade diferite de concreteţe, eseurile lui Mihai Ursachi se integrează în volum printr-o consecvenţă ce poate fi uşor probată. Dacă autorul puncta într-un text legătura dintre poezie şi critică, în altul de mai târziu această viziune conectoare, lărgindu-se, îşi va repera originea heideggeriană relevând relaţia poeziei (poezia fiinţei) cu filozofia prin a aminti opinii ale primilor filozofi, care nu desemnează ca centru de greutate al domeniului lor logica formală, ci raportarea continuă la Fiinţă şi la istoria sa. Această completare este şi o întemeiere a primei teorii, pentru că Heidegger, de la care porneşte M. Ursachi în căutarea afinităţilor dintre Hölderlin, Trakl, Rilke, Paul Celan (Poezia fiinţei: de la Holderlin la Paul Celan), considera că adevărata poezie este o dezvăluire, o interpretare sau o hermeneutică a Fiinţei.
În scrierile lui Mihai Ursache alternează în mod necesar un stil dominat, pe de o parte, de o gândire trigonometrică (Poezie şi simetrie), iar pe de altă parte, de precepte de esenţă metaforică ce suplimentează o înţelegere multilaterală (metaforică, poetică, raţională) a jocului liric: „Poate că poezia este calea de aur a spiritului către învăluitul onthos în care, recunoscându-se, el se rezolvă izbăvindu-se de sine întocmai ca sarea în Ocean ori ca lumina în Univers”. Gândirea poetică a lumii capătă, sub reflecţiile autorului, o demnitate egală cel puţin cu cea a înţelegerii ei raţionale. În mod fericit, acum poezia şi reperele ei cosmice în raport cu umanitatea sunt explicabile şi explicate fără rest pe lungimea axelor geometrice ale fiinţei şi fiinţării. E pentru prima oară când o reflecţie fluidă şi fără deosebite ghidaje artificializatoare creează o impresie certă despre statutul indestructibil al poeziei de lege cosmică şi spulberă orice tentativă de a vedea în poem o anume formă a vreunui presupus delir uman.
Scris pe un ton cu ceva mai multă nervozitate decât altele, eseul Poezie şi arieraţie îşi fixează perimetrul de referinţă asupra unor afirmaţii excesive ale epocii privind statutul dezavantajat şi viabilitatea redusă ale poemului faţă de specia experimentală a eseului. Poziţia necompromisă a lui Mihai Ursachi determină o replică, la rândul ei, uşor acidă, dar neprivată de tact şi inteligenţă. Nu lipsesc aici nici meditaţiile care ar părea în afara noutăţii, dar care fundamentează din nou necesarmente poeticul, pentru a-i restitui valoarea de primat, autorul venind cu argumente surprinzătoare şi din perspectiva esenţei creştinismului care oferă o concepţie rafinată a imitaţiei ca subvaloare a demnităţii umane (imitarea trebuie pusă în raport direct cu creaţia, pentru că gestul uman de a imita dumnezeirea se regăseşte, de fapt, în ideea de creaţie, poetul şi Creatorul având identităţi specifice anume prin libertatea şi capacitatea creaţiei). „Procesul «poiein», scrie eseistul, e radical diferit de «mimesis», dacă nu cumva opusul său: omul se autodefineşte prin creaţie, dar se umileşte prin imitaţie”. Iar pe marginea ideii că poezia, în perspectivă, va subzista eseului, autorul celor douăzeci şi patru eseuri despre spectacolul liric va nota că „eonul ai cărui zori se anunţă de câtva timp va fi unul «poetic», adică al unei civilizaţii creative prin excelenţă. «Eseul» (adică încercarea, experimentul) nu numai că nu va înlocui poezia, care este fapt originar şi definitiv, dar îşi va putea continua existenţa (de dată recentă, de altfel) numai dacă va putea deveni creaţie genuină, adică «poezie». Adică va renunţa de a mai fi simplu «eseu»” (p. 46).
Dimensiunea în care a înnoit poezia Apollinaire prin tendinţa suprarealistă este identificată de Mihai Ursachi în literatura germană într-o perioadă preapollinaireană. Pe segmentul german, reprezentativ în acest sens, autorul cărţii ni-l dezvăluie pe Christian Morgensterner cu zgomotoasele-i şi intraductibilele în alte limbi Cântece de spânzurătoare. Cu toate acestea, traducerea aparţinând poetei Nina Cassian este considerată una de succes, graţie, cu siguranţă, mai ales spiritului ei poetic decât talentului de traducător. Astfel, textele lui Mihai Ursachi ne invită la meditaţii asupra unui raport cu totul special între poezie şi limba în care este scrisă aceasta şi eventualitatea (anume acesta fiind termenul) posibilităţilor de transpunere a unor poezii dintr-o limbă în altele. Pentru că măsura ei de receptare nu depinde numai de un public pe care îl poate avea o creaţie în timp – eseistul şi criticul Mihai Ursachi declară franc: „înţeleg prin publicul poeziei toate spiritele din trecut, prezent şi viitor, care au venit, vin, sau vor veni în contact cu nobila artă” (p. 48) –, dar şi în spaţiul măsurabil nu mai puţin în realităţi lingvistice. Potenţele poeziei probează astfel şi virtualităţile unei limbi opozabile sau nu alteia. Prin urmare, pe bună dreptate, poezia şi limba sunt condiţii una pentru alta, iar anumite poezii, pentru că ele spun într-un singur mod anumite lucruri, se pot naşte doar în unele limbi.
Pornind de la eseurile din Raţiunea poeziei,vom ajunge singuri să reflectăm dacă forţapoetică nu este cumva suprema slăbiciune a poeziei, întrucât aceasta îşi revendică valoarea obligatoriu în timp. Excepţiile sunt, în acest sens, puţine; poeziilor lui Eminescu, de exemplu, încă din contemporaneitatea sa, li s-au recunoscut sclipirile de valori perene. Există totuşi cazuri care, având succes în actualitate, nu-şi mai justifică viabilitatea în perspectivă şi atunci forţa de a se impune în acelaşi secol nu poate fi decât o scânteie pieritoare şi, de fapt, slăbiciunea ultimă. Poezia şi istoria îşi întind trainice punţi de legătură. Momentul şi durata sunt, în viziunea eseistului ieşean, direct proporţionale naşterii valorii poetice.
Cunoscut ca poet prin titlurile Inel cu enigmă, Missa Solemnis, Cetatea scufundată, Poemul de purpură şi alte poeme, Diotima, Marea înfăţişare, Suflet de seară etc., sau ca prozator prin, mai ales, Zidirea şi alte povestiri, Mihai Ursachi este identificat azi şi drept un eseist de forţă cu o prolifică activitate de colaborare în special la revistele ieşene de literatură şi cultură, publicând mai bine de o sută de mici studii, articole şi eseuri care îi autentifică şi vocaţia teoretică prin „demonul lucidităţii”, una dezinteresată, despre care Liviu Antonesei spune în prefaţa prezentului volum de eseuri despre poezie că „Mihai Ursachi gândeşte poezia, mai ales pentru că îşi gândeşte poezia proprie!”.