O frescă a realităţii
Pentru tiparCartea lui Dan Negrescu, TABLOU cu siguranţă. O panoramă clasicist-patristică a isteriei româneşti, Editura Marineasa, Timişoara, 2007, 157 p., prezintă, printr-un mănunchi de fapte şi situaţii concrete, desprinse din realitatea zilnică, o frescă neordinară a societăţii româneşti de azi (dar, vai!, şi din trecutul (mai) îndepărtat).
Pentru a nu rămâne doar la stadiul de adunare de fapte ce ne incriminează ca popor cu o „supra de măsură”, dar nici de a oferi reţete à la carte, autorul, cunoscut profesor universitar şi semnatar al mai multor cărţi, ne trimite mereu sau pur şi simplu adaugă exemple ori dictoane ale strămoşilor noştri, cei care au instituit cea dintâi şi cea mai reală şi consistentă societate democratică din câte se cunosc până astăzi.
Ceea ce se poate desprinde din paginile cărţii este că noi, românii, nu ştim ce înseamnă democraţia, dar vorbim până la exasperare de ea. Din contră, mulţi consideră fapte precum murdăria, atât materială cât şi verbală, scuipatul pe stradă, spută ori seminţe, gălăgia, verbală ori a aparaturii folosite, felul şmecheresc de rezolvare a unor situaţii etc. drept normale şi chiar motivate prin actul democratic în care trăim. Ce investiţii ar trebui făcute pentru a ne debarasa de ele? Doar puţină atenţie faţă de noi înşine şi faţă de mediul înconjurător, dar şi o aplecare condescendentă faţă de ce ştim, citim şi uneori mai şi vedem despre alte neamuri. Încă prin secolul XIX, nordicii aveau, la intrarea în grajdul vitelor, papuci de casă, şorţ alb şi apă pentru a se spăla bine pe mâini (vezi în acest sens şi ziarul „Gutinul”, ce apărea la Baia Mare între 1889 şi 1890). Savantul Alexandru Borza (1887-1971), întemeietorul şi animatorul geobotanicii în România, precum şi fondatorul Grădinii Botanice din Cluj-Napoca, nota, cu peste o jumătate de veac în urmă, după o călătorie în China: „Străzile sunt curate, lumea scuipă în vase acoperite, nu ca la noi” (Însemnările unui botanist român dintr-o călătorie în China, Editura Anthropos, Timişoara, 2004, p. 35). În spaţiul nostru mioritic şi acum, la început de secol XXI, „omniprezenţa ambalajelor de plastic şi a gunoaielor de tot felul indică prezenţa unui neam iscoditor chiar şi dincolo de cota 2000 a mândrilor noştri munţi” (p. 67).
La aceste aspecte, moştenite în mare măsură din spaţiul balcanic de care nu suntem, geografic, departe, s-au adăugat multe altele prin informatorul şi modelatorul nostru omniprezent, televizorul. Temele preferate ale realizatorilor de programe de televiziune sunt bogate şi variate: indisciplina, prostituţia şi violenţa pătrunse deja şi în sanctuarul instituţiilor de învăţământ româneşti, necuviinţele, nesupunerea şi chiar crima unor slujitori ai bisericii, nepăsarea faţă de bunurile publice şi, uneori, chiar şi de cele ale semenilor, violul, crima, infracţionalitatea, limbajul suburban, necuviinţa folosirii diminutivelor onomastice la adresa celor cu funcţii de răspundere şi ridicolul majestăţii neconstituţionale, dar posibile (a ţiganilor) etc. Toate acestea au darul (poate ţelul precis!?) de a oferi mereu exemple negative celor dispuşi la astfel de fapte şi la nerespectarea legii, de a perverti valorile şi de a degrada în cel mai jalnic mod instituţiile fără de care nicio societate n-ar putea trăi.
În faţa unor atari stări de lucruri, când, în bună măsură, astăzi „nu vorbim noi, ci televizorul din noi”, nu ne rămâne decât să cugetăm la amarul constatării maioresciene: „Plângerea poporului de jos şi ridicolul plebei de sus au ajuns la culme” (p. 106).