Studiul literaturii şi dezvoltarea inteligenţei emoţionale
Pentru tiparEvoluţia noii şcoli de psihologie propune, în spectrul larg al cercetărilor sale, structuri şi concepte menite să investigheze, cu instrumente dorite a fi cât mai obiective, meandrele sinelui uman, pentru a găsi răspunsuri asupra sumei de pulsiuni şi resorturi care ne determină şi ne condiţionează acţiunile.
În lecturile noastre pe aceste teme, adiacente, dar necesare pentru un profesor de limba română, ne-a atras atenţia un concept ce tinde să devină baza a ceea ce este considerată prima „tehnologie” de comunicare a începutului de secol XXI: „Programarea neuro-lingvistică” (PNL). Nu vom realiza o prezentare exhaustivă a acestui curent în psihologie, ci doar îi vom defini obiectivele prioritare şi strategiile, pledând pentru introducerea acestora ca elemente de fundal în studiul literaturii române, având în vedere că fondatorii PNL au antrenat şi concepte din lingvistică şi semantică, grefate pe observaţii de psihologie si neurologie, specifice obiectului lor de studiu.
În esenţă, PNL pune accent pe conştientizarea stărilor emoţionale, considerând că o şcolarizare a emoţiilor (constând în abilitatea de a recunoaşte, a defini şi a accepta cauzele sentimentelor, precum şi în capacitatea de a înţelege / a interpreta corect acţiunile generate de către acestea) reprezintă cheia unei comunicări eficiente şi, în general, a unei relaţionări optime în spaţiul social.
Concepută în spiritul pedagogiei moderne, Programa şcolară de limba şi literatura română recomandă ca activitatea de predare-învăţare să urmărească „limba în funcţiune” şi nu „limba ca sistem abstract”, vizându-se „abordarea funcţională şi aplicativă a acesteia” şi nu insistarea asupra oferirii unui inventar de conţinuturi. Astfel, acest deziderat al înzestrării elevului cu competenţe şi nu doar cu cunoştinţe se suprapune în mare măsură asupra conceptelor propuse de către cercetătorii în domeniul PNL.
Se porneşte de la constatarea că şcoala tradiţională vizează mai puţin percepţia socialului în formarea elevilor. Or, odată părăsind şcoala, tânărul se integrează într-un sistem complex si exigent, iar mulţi dintre cei care au un IQ foarte ridicat descoperă adeseori că nu îşi pot gestiona foarte bine propria viaţă, pe când cei care au capacităţi emoţionale bine dezvoltate au mai multe şanse să fie mulţumiţi de viaţă şi astfel, implicit, eficienţi.
În acest sens, afirmaţia lui Daniel Goleman, din lucrarea intitulată chiar Inteligenţa emoţională, este pe cât de simplă, pe atât de dureros de adevărată: „mulţi dintre cei care au un IQ foarte ridicat ajung să lucreze pentru cineva cu un IQ mic”, iar realitatea, urmărind traseul de viaţă al elevilor consideraţi „foarte buni”, ne-a demonstrat de multe ori acest lucru.
Astfel, studiile PNL propun o disociere a noţiunii de inteligenţă, sugerând ca şcoala să insiste asupra tuturor acestor laturi. Dacă sintagma „inteligenţă academică” nu mai are nevoie de nicio teoretizare, alte două aspecte merită atenţia, deoarece ele condiţionează, în accepţia PNL, gradul de reuşită sau eşec într-un sistem social. Este vorba despre:
– inteligenţa INTERPERSONALĂ (capacitatea de a-i înţelege pe cei cu care interrelaţionezi, de a înţelege ce îi motivează, care le sunt punctele tari sau cele vulnerabile, cum se poate coopera cu ei), ce garantează capacitatea de a cultiva şi a păstra relaţii, de a rezolva conflicte sau de a fi acceptat ca leader.
– inteligenţa INTRAPERSONALĂ (orientată spre interior şi reprezentând formarea unui model îngrijit, ordonat al sinelui, în sensul recunoaşterii sentimentelor şi al construirii unui vocabular pentru acestea), care garantează fermitatea deciziilor, accesul la propriile sentimente, capacitatea de a discerne între ele, de a le stăpâni, gestionând frustrările sau stările umorale negative, convertindu-le în trăiri benefice.
În lucrarea de faţă, ne vom referi doar la două dintre abilităţile pe care PNL le consideră imperios necesar a fi dezvoltate de către şcoală – empatia (trăsătură a inteligenţei interpersonale) şi acceptarea de sine (trăsătură a inteligenţei intrapersonale), obiectul limba română putând reprezenta cadrul privilegiat pentru acest deziderat al formării inteligenţei emoţionale.
EMPATIA este o abilitate subtilă, greu de prins în rigoarea unei definiţii, o trăsătură rară prin care puţini sunt aceia care se pot ipostazia în trăirile şi emoţiile celuilalt, înţelegându-i astfel mai bine resortul acţiunilor şi adaptându-şi propriul registru de intenţii faţă de acea persoană. A înţelege sentimentele altora şi preocupările lor, precum şi a aborda situaţia din perspectiva lor, apreciind felul diferit în care oamenii simt şi reacţionează, este o condiţie a unei relaţionări eficiente şi chiar a reuşitei profesionale sau, de ce nu, manageriale în integrarea socială viitoare a elevului. Literatura este, considerăm, un domeniu privilegiat, care poate permite profesorului să dezvolte aceste abilităţi empatice ale elevului, susţinând nevoia acestuia de a i se dezvolta nu numai cunoştinţele, ci şi trăsăturile comportamentale necesare pentru viitorul său profesional, graţie trăsăturilor inteligenţei emoţionale de factură interpersonală pe care le actualizează.
Astfel, în cadrul orei de literatură, a caracteriza un personaj înseamnă a te detaşa de el printr-un filtru analitic distant şi a-i încadra trăsăturile conform unor standarde morale prestabilite. A încerca să te ipostaziezi însă în personalitatea sa ar însemna a înţelege mai bine resorturile interioare ale unui profil uman cu care viaţa te va confrunta sau în care te vei încadra tu însuţi în anumite contexte. Binele şi răul sunt mult mai bine înţelese dacă sunt trăite, iar literatura oferă scenarii de viaţă care pot fi concepute drept avanpremiere ale unei realităţi viitoare într-o vârstă a maturităţii elevilor noştri.
Astfel, în cadrul orelor de literatură se pot realiza exerciţii în care elevii să se identifice cu personajul literar, nu doar să îl analizeze detaşat, iar, ca atare, perspectiva asupra acţiunilor acestuia va fi cu totul alta. A încerca să fii Mara, de exemplu, confruntată cu perspectiva creşterii a doi copii, să fii Ion, privind întinderea pământurilor atât de mult dorite, sau oricare alt personaj animat de convingeri sau indecizii reprezintă o cu totul altă perspectivă. Nu pledăm pentru lectură asimilativă, în care arta să fie raportată pe deplin la viaţă, ignorându-se deschiderea acesteia către pluralitatea interpretărilor (inclusiv perspectiva metaforică), dar cultivarea capacităţii empatice este o lecţie de viaţă, utilă dezvoltării inteligenţei emoţionale.
ACCEPTAREA DE SINE – trăsătură a inteligenţei intrapersonale – reprezintă capacitatea de a-ţi recunoaşte punctele tari si punctele slabe, de a înţelege că nu este nimic rău în avea toate sentimentele cu putinţă, dar că trebuie să discerni între acestea şi să gestionezi adecvat manifestarea lor. De multe ori, o imagine de sine distorsionată poate crea nemulţumiri nejustificate, generatoare fie de complexe, ce pot inhiba demersuri fundamentale în traseul existenţei noastre, fie de elanuri şi iniţiative nefireşti, raportate la capacităţile reale avute, frizând eşecul şi, de ce nu, ridicolul.
Acceptarea de sine presupune o analiză detaşată a propriei persoane, anulând suprapunerea cu un model mental al individului ideal şi înţelegerea faptului că suma calităţilor şi a defectelor noastre ne defineşte ca oameni diferiţi şi tocmai în acest fapt, în varietate, rezidă şi frumuseţea vieţii, căci o lume funciar pozitivă ar fi fatal de plictisitoare şi opacă...
Graţie profilurilor umane ipostaziate de către personajele literare – avarul, inadaptatul, pragmaticul etc. – pot recunoaşte în mine aceste trăsături şi pot discerne între calităţi şi defecte. Astfel, discuţia asupra personajului literar prin raportare la propriul eu (fără ca accentul orei să fie această metodă, ci doar prin punctări sumare la finele unei lecţii) poate duce la conştientizarea de sine şi la proiectarea într-un traseu ameliorativ a trăsăturilor negative sau la cultivarea celor pozitive. Înţelegerea sinceră a unei trăsături şi analiza cauzelor şi a manifestărilor acesteia, fără emfază sau culpabilizare, duc la o bună cunoaştere de către elev a unor componente ale caracterului şi ale personalităţii sale şi, ca atare, contribuie la proiectarea adecvată a traseului unei evoluţii într-o viitoare profesie, căci realizările oamenilor sunt impulsionate sau limitate adeseori nu de capacităţile lor reale, ci de imaginea inexactă asupra sinelui şi de către propriile convingeri.
Introduc o paranteză cu iz confesiv, amintindu-mi cum, în urma studierii personajului Hagi-Tudose, un elev a mărturisit cu dezinvoltură că şi el este „cam zgârcit”, iar apoi am ajuns la concluzia că fiecare dintre noi are înclinaţie spre tezaurizare, sub diferite forme (colecţii de timbre, cărţi, diplome, obiecte de îmbrăcăminte sau podoabe), dar conştientizarea acestei trăsături, analiza detaşată a cauzelor ce o generează şi a urmărilor pentru sine şi cei din jur poate modera această pulsiune, fără ca să ducă la anularea instinctului de conservare şi la dezumanizare, ca în cazul personajului creat de către Delavrancea.
Am rezervat finalul acestui studiu pentru a mărturisi adevărata motivaţie care m-a determinat sa abordez acest subiect. Ea se află în reflecţiile prilejuite de lucrarea filozofului american de origine japoneza Francis Fukuyama, intitulată Marea ruptură. Cartea oferă, într-o interesantă perspectivă istorică şi filozofică, imaginea secolului XXI, iar esenţa lucrării poate fi sintetizată într-un citat: „Viitorul va evolua într-un ritm care ne somează să ne redefinim identitatea”. Simţim cu toţii, de altfel, că modernitatea se amplifică deja exponenţial şi devine din ce în ce mai greu să fii chiar contemporanul timpului tău. Întrebarea se naşte, astfel, firesc: În ce măsură şcoala de astăzi îl învaţă pe elev să aibă un mod de gândire flexibil, determinându-l să fie receptiv la tot ce înseamnă noutate şi la tot ce este benefic şi securizant pentru sine şi profesia sa viitoare? Simţul valorii de sine depinde substanţial de capacitatea de a se „descurca la şcoală”, capacitate reflectată în diagrama notelor obţinute. Neridicându-se la nivelul notei dorite, copilul se socoteşte înfrânt şi reacţionează ca atare, ceea ce poate reprezenta o perspectivă sumbră pentru întreaga sa viaţă. Am întâlnit cu toţii elevi străluciţi care, participând la concursuri de prestigiu, înlocuiesc bucuria de a fi obţinut o distincţie cu complexul de a nu fi deţinătorii marelui premiu, raportându-se astfel negativ la sine şi la reuşita lor, autoprogramându-se, poate, în mod deliberat, pentru destinul de viitor angajat conştiincios sub conducerea unor semeni cu prestaţii intelectuale minore calitativ.
Astfel, rolul profesorului de limba română, care este prin excelenţă un profesor de emoţii, este şi acela de a-i cultiva elevului încrederea în faptul că nu acumularea de cunoştinţe este cheia reuşitei, ci o bună cunoaştere a sinelui şi gestionarea emoţiilor în întregul lor ansamblu, căci acestea sunt aspectele ce guvernează autocontrolul, capacitatea de automotivare, reuşita socială.
Analizarea şi interiorizarea acestor calităţi umane – empatia, conştiinţa de sine, arta de a asculta, de a rezolva conflicte, de a gestiona frustrările sau de a expune punctul de vedere, prin raportare la personajele literare studiate şi la situaţiile de viaţă imaginate preluate din universul beletristicii, – duc la înţelegerea faptului că, alături de cantitatea de cunoştinţe acumulată, nota maximă o poate primi şi cel care are o bună intuiţie a caracterului uman şi ştie să se raporteze corect la sine şi la semenii săi. Elevul va înţelege, astfel, că adevăraţii învingători sunt cei care dovedesc şi trăsături performante ale inteligenţei emoţionale– ştiu să realizeze relaţii interumane de calitate şi să aibă un ridicat simţ al valorii de sine, căci viaţa nu îţi cere să reproduci definiţii, ci să ştii să valorifici oportunităţi, să fii eficient şi cooperant, pentru a fi acceptat şi apreciat de către semenii tăi.
Bibliografie
1. Francis Fukuyama, Marea ruptură, Editura Humanitas, 2002.
2. Daniel Goleman, Inteligenţa emoţională, Editura Curtea Veche, 2001.
3. Rene de Lassus, Programarea neuro-lingvistică şi arta comunicării, Editura Teora, 2004.
4. Jane Austin, Cum să faci lucruri cu vorbe, Editura Paralela 45, 2003.