Hermeneut în lumea clasicilor
Pentru tiparSchiţă de portret
Pentru că este greu să surprinzi în puţine pagini o activitate de amploarea celei desfăşurate de către Dan Mănucă, te simţi obligat să concentrezi exegeza în câteva trăsături / componente care definesc totuşi personalitatea literară a celui pentru care existenţa se confundă cu lumea literelor. Şi dacă vremurile nu au fost, de-a lungul vieţii, prielnice în toate momentele lor pentru o manifestare plenară şi în libertate a pasiunii şi talentului, efortul recuperator a suplinit în parte restriştea timpului pierdut. Dan Mănucă face parte dintr-o promoţie exemplară a Filologiei ieşene (1960), pentru care respectul culturii şi cultura scrisului vor deveni dimensiuni ale existenţei.
Pe Dan Mănucă nu l-am întâlnit niciodată. Şi cu toate acestea îl cunosc destul de bine, dar din cărţi. De aici reiese această schiţă de portret a omului de cultură. Aşezat de tânăr în universul cărţilor, ştie că valoarea lor se administrează cu grijă, cu răbdare şi perseverenţă. Deprins cu lumea cărţilor, prin acestea şi-a clădit în timp propria lume. Pe o dimensiune majoră a culturii. Care poate fi uşor observată de la Scriitori junimişti (1971) la, spre exemplu, Restituiri (2007). Imaginaţia colorează, dar nu iluzionează fraza criticului, care rămâne pe o coordonată ce vrea să descopere, pe măsură ce se derulează, adevărul literaturii. Spiritul în esenţă maiorescian animă fraza criticului care, deşi seduce, nu rareori, prin frumuseţea exprimării, nu se lasă sedus de factologie, ci caută argumentele care dau sens şi valoare operei literare. Dan Mănucă face parte dintre cărturarii care ştiu rostul adânc al literaturii. Simte vibraţia lamurei literare.
Hermeneut în lumea clasicilor
Dan Mănucă urmăreşte de ani buni mişcarea literară, mai ales în domeniul criticii şi istoriei. Dar nu de această activitate mă voi ocupa aici, ci de exegezele aplicate pe opera clasicilor. Cercetătorul se dovedeşte un bun cunoscător al lumii clasicilor, despre care a scris fără complexe şi prejudecăţi, impunând şi susţinând puncte de vedere proprii. Principiile criticii literare junimiste nu este un volum neutru, de prezentare a junimismului în spaţiul criticii literare, ci unul de atitudine, cu puncte de vedere proprii şi interpretări provenite dintr-o bună cunoaştere a fenomenului. Autorul respinge, spre exemplu, ideea că junimismul ar fi fost neomogen, mai ales că aceasta a proliferat în perioada proletcultului, când se urmărea şi acreditarea unei „dictaturi” manifestate de Titu Maiorescu, într-o tendinţă mai generală de discreditare a criticului în acea perioadă de demolare a valorilor naţionale (cap. Fascinaţia prezentului. Preocuparea faţă de actualitate). Critica junimistă este urmărită într-un complex de manifestări, iar de la palierele secvenţiale, în care o problemă este dezbătută în amănunt şi profunzime, se urcă spre palierul general, în care se rotunjeşte imaginea ansamblului (Există o estetică junimistă?, Fascinaţia prezentului, Critica adevărată, Moderaţia realismului, Modelul clasicismului, Modelul european, Pentru o limbă clasică, Între kantianism şi pozitvism, Spre o deontologie a criticii literare).
Susţinând într-un secol al naţionalităţilor ideea naţională, este neîndoielnic însă că junimismul a fixat un moment remarcabil al racordării literaturii / culturii române la literatura / cultura europeană. Este o chestiune pe care autorul o urmăreşte consecvent şi o argumentează cu texte din opera junimiştilor. „Junimea este receptivă la tot ceea ce reprezintă arta cuvântului, din orice colţ al lumii şi din orice secol, comentează fiecare fapt, dacă nu cu pricepere, cel puţin cu înţelegere. Ea se înscrie astfel într-un context mai larg, vizibil pe plan european în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea” (Modelul european). De altfel, argumentarea corectă este o caracteristică a criticii lui Dan Mănucă. Critica profesată de el are nivel ştiinţific şi valoare deontologică. Altfel spus, ideile nu rămân în suspensie, fără fundamentare în opera discutată sau în fenomenul literar analizat. Dimpotrivă, devin credibile prin asocierea cu textul care le susţine. Pentru a atinge un asemenea mod de a face critică literară trebuie să fi realizat o acumulare culturală consistentă.
Orice critic adevărat îşi verifică valoarea printr-o confruntare cu literatura clasicilor. Dan Mănucă rămâne la această înălţime a piscurilor literare cel puţin prin două cărţi – Liviu Rebreanu sau lumea prezumtivului (1995) şi Pelerinaj spre fiinţă. Eseu asupra imaginarului poetic eminescian (1999). Acest din urmă studiu urmăreşte opera eminesciană în dinamica ei de formare şi devenire, şi nu într-o postură statică de operă finită. Aceasta este şi premisa de la care se porneşte. „Adesea, universul poetic eminescian este considerat a fi unul static, alcătuit din aceleaşi componente, de la începutul formării lui şi până la sfârşit. Studiul nostru îl priveşte dintr-o perspectivă diferită, urmărindu-i atât modalităţile de constituire, cât şi evoluţia. Am considerat necesar acest lucru nu numai pentru a repune în drepturi dimensiunea diacronică, indispensabilă unei abordări judicioase, dar şi pentru a reconstitui una dintre cele mai radicale drame ale cunoaşterii propuse de literatura noastră. Am distins trei etape în evoluţia imaginarului poetic eminescian, pe care, uneori, le-am numit şi cercuri, spre a le sublinia coerenţa. Toate stau mărturie pentru un efort tensionat de fugă de conjunctură şi de claustrare în sine, pe măsură ce calea spre fiinţă devenea tot mai repede”.
Cu alte cuvinte, exegetul urmăreşte un traseu mult mai adânc ca resurse de interpretare decât o simplă descriere a operei şi anume geneza operei, prin identificarea elementelor interioare şi de profunzime din care ea îşi configurează forma finită în periplul de a evidenţia fiinţa. Pentru aceasta a fost nevoie să-şi creeze un sistem conceptual, să-şi fundamenteze demersul practic, hermeneutic pe o paradigmă teoretică. Ontologia fiinţei este esenţială în opera eminesciană. Ideea fiinţei şi a fiinţării în opera eminesciană nu este nouă, dar nou şi original este modul în care concepe şi rezolvă exegeza pe această problemă. Drumul înspre căutarea şi aflarea fiinţei este numit pelerinaj tocmai pentru a i se sublinia dimensiunea complexă, din care nu lipseşte componenta iniţiatică. „Pelerinajul spre fiinţă înseamnă un efort continuu de iniţiere. În cea dintâi etapă, iniţiatul este numit Novice, pentru a i se evidenţia calitatea de începător. Îl însoţeşte o instanţă numită Călăuza, provenită din conjunctura istorică şi care îl ajută să epuizeze posibilităţile propuse de integrarea în conjunctură. În cea de-a doua etapă, iniţiatul este numit Discipol, spre a i se evidenţia calitatea de învăţăcel şi de continuator. Îl ajută o instanţă numită Magul, provenită din lumea ezoteriei şi care îi oferă posibilităţile de a se desprinde de accidentul istoric, spre a păşi în rândul puţinilor deţinători ai tainelor căutării. În cea de-a treia etapă, iniţiatul este numit Hyperion, spre a i se sublinia calitatea deja dobândită. Instanţa numită Bătrânul, care a aflat calea spre fiinţă, îl iniţiază pe Hyperion în adevărul potrivit căruia mai fructuoasă este căutarea continuă a unui răspuns decât aflarea acestuia, care înseamnă îngheţarea devenirii. Bătrânul însuşi este o ilustrare a riscului”.
Cele trei mari capitole, Destinul, Legenda şi Fiinţa, prezintă respectiv începerea desprinderii de contingent, după ce i-au fost explorate posibilităţile, desprinderea propriu-zisă de istorie, construirea şi închiderea într-un univers propriu, mereu problematizat, în care conjuncturalul este eliminat. „Omul poetic eminescian a creat un imaginar extrem de dinamic şi de grav. Totodată şi solemn, pe măsură ce se apropie de ultimul cerc. De la o etapă la alta se trece febril, cu aviditatea asumării unor experienţe-limită. Prin chiar acest caracter, ele pregătesc o evoluţie înfrigurată; sau, cum scrie Eminescu însuşi, un pelerinagiu din fiinţă-n fiinţă.”
Pelerinajul spre fiinţă este, de fapt, drumul unei permanente iniţieri. Există diverse trepte ale iniţierii, de aceea chiar şi Novicele devine un iniţiat. „Este semnificativ că el decide să iasă în lumea marii literaturi cu Făt-Frumos din Lacrimă, întărind astfel încrederea în perspectiva grupului, pe care şi-o însuşeşte. [...] Novicele aspiră aşadar către concret şi social, deosebindu-se de atitudinea pe care o va adopta în etapele ulterioare, mai ales în cea hyperionică, unde va tinde către metafizic şi individual”. Iar alte poeme eminesciene plasează Novicele la un alt palier de experienţă. Astfel, în Povestea magului călător în stele apare imaginea neiniţiatului tentat de tainele metafizicii. Pe Novice îl însoţeşte Călăuza, între cei doi există o indestructibilă legătură. Călăuza este un iniţiat, dar în „tainele grupului, şi care, la rândul lui, iniţiază pe Novice. A dobândit o aureolă legendară sau dobândeşte una acordată de Novice şi de aceea tinde către iconic, prin absenţa vocii. Este un vizionar, din categoria artiştilor profeţi ori a creatorilor, energia lor fiind un rezultat al ingenuităţii trăirilor.”
În cel de-al doilea cerc, iniţiatul este Discipolul, fiind însoţit de Mag. Argumentele criticului sunt seducătoare şi ele au în atenţie uneori aceleaşi poezii sau texte în proză, dar văzute prin problematica specifică fiecărei etape. Memento mori, Mureşanu, Luceafărul, Geniu pustiu, Povestea magului călător în stele, Rugăciunea unui dac ş.a. sunt discutate în relaţie cu ideile şi demersul critic referitor la diverse cercuri, prin care este privit imaginarul poetic eminescian. „Discipolul reprezintă acea ipostază din imaginarul eminescian care presimte ameninţarea eternităţii. De aici, un contrast puternic între aspiraţia către forţa absolută, ca o datorie ineluctabilă, şi instinctul conservării vremelniciei, ca frumuseţe a problematizării”. Discipolul este încă alcătuit din stări contradictorii, atât la nivelul fiinţării în iubire, cât şi în social sau istoric. Treptele iniţierii curg, dar drumul până la etapa hyperionică este îndelungat. „Pentru ca Hyperion să se poată naşte, era necesar ca Discipolul să-şi piardă trupul, să se dematerializeze. Numai astfel el se poate îndrepta către esenţă, numai astfel va putea conserva regretul pentru materialitatea unui trup care a contribuit substanţial la intrarea în noua ordine. Din această perspectivă, moartea devine un proces secundar, un simplu mijloc de accedere la adevărul sinelui.” Fiinţarea în asceză poate fi o treaptă de eterizare a corporalităţii şi de apropiere de starea hyperionică. „Pierdut în suferinţa nimicniciei mele, / Ca frunza de pe apă, ca fulgerul în chaos / M-am închinat ca magul la soare şi la stele / Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos” (Pierdut în suferinţă).
Magul este personaj şi simbol cunoscut în creaţia eminesciană. El apare frecvent în poezii mai reduse ca dimensiune. Dar şi în poeme ample ca Povestea magului călător în stele sau Strigoii. Comentariul asupra imaginarului poetic eminescian fixează mai multe trăsături ale Magului: atemporalitatea, ubicuitatea, bătrâneţea de care se leagă înţelepciunea, toleranţa, credinţa. Fiinţarea misterioasă a Magului îl face să oscileze între a fi muritor şi imposibilitatea de a realiza experienţa morţii. Arald moare, dar Magul rămâne în viaţă, într-o postură ce aminteşte viaţa fără de moarte: „Pe jilţul lui de piatră înţepeneşte drept, / Cu cârja lui cea veche preotul cel bătrân, / Şi veacuri înainte el şede-uitat, bătrân, / În plete-i creşte muşchiul şi muşchi pe al său sân, / Barba-n pământ i-ajunge şi genele în piept” (Strigoii). Magul va accepta experienţa morţii, dar într-un mod aparte, atunci când se va convinge că experienţa sa însuşită de Discipol va fi dusă mai departe. Imaginea Magului este multiplă în opera eminesciană. Ea se întrupează şi în Euthanasius cel care cunoscând experienţa morţii şi-o imaginează ca permanentă trăire în spaţiul esenţelor cosmice. („Râul curgând în veci proaspăt să mă dizolve şi să mă unească cu întregul naturei, dar să mă ferească de putrejune. Astfel, cadavrul meu va sta ani întregi sub torentul curgător, ca un bătrân rege din basme, adormit pe sute de ani într-o insulă fermecată”.) Magul şi-a iniţiat Discipolul, pe Ieronim, „în taina trăirii depline şi atât de intense, încât duce la pierderea corporalităţii”. Corporalitatea şi acorporalitatea sunt trăsături / configuraţii care întreţin posibilitatea de relaţionare între Discipol şi Hyperion. În cel de-al treilea cerc al drumului iniţiatic spre Fiinţă, elementele esenţiale sunt Hyperion şi Bătrânul.
În eseul despre opera eminesciană, pe lângă libertatea actului critic, mobilitatea ideilor şi originalitatea construcţiei conceptuale, este remarcabilă profunzimea demersului interpretativ. Prin linia hermeneutică trasată de Dan Mănucă, opera eminesciană, dar şi alte opere de referinţă clasice reflectate în studiile sale sunt puse în lumină dintr-o perspectivă pe care nu au intuit-o mulţi exegeţi.