Virtuţile unui spirit consecvent
Pentru tiparMai toate cărţile criticului şi istoricului literar Dan Mănucă nu contenesc să comunice, fie explicit, fie implicit, câte ceva despre autorul lor. Profilul intelectual, subtilitatea spiritului, fizionomia atât de distinctă a stilului său se conturează pe oglinda fascinantă a textelor conjugate cu o lucidă conştiinţă teoretică. O voce critică autorizată şi exigentă, care a ştiut să nu facă rabat de la imperativele valorii, ni se dezvăluie din aproape toate articolele, studiile şi cărţile sale. Nu puţine dintre interpretările realizate de-a lungul timpului relevă opţiunile sale estetice şi etice, ca şi preferinţele de lectură ale unui critic consecvent, ce a ştiut a găsi dintotdeauna expresia adecvată pentru a circumscrie un talent epic ori pentru a disocia particularităţile de expresie ale unui scriitor.
Un periplu cu temeinice popasuri e critica lui Dan Mănucă. Exegetul îşi declară vocaţia drumeţiei încă din tinereţe. Debutează editorial în anul 1971 cu lucrarea Scriitori junimişti, un volum de micromonografii de critică şi istorie literară, urmată de un studiu ce denotă ambiţia de a decela părţile unui întreg, Documente literare junimiste (1973). Rămânând fidel acestor preocupări de început, acumulând febril esenţa cercetărilor realizate, criticul îşi va susţine în anul 1974 teza de doctor, având drept titlu Critica literară junimistă (1863-1885), publicând-o un an mai târziu, la Editura Junimea. De altfel, întreaga sa activitate de critic şi istoric literar trădează acest interes constant pentru ceea ce a însemnat în cultura română junimismul. În anul 2000, la aceeaşi editură, apare volumul Principiile criticii literare junimiste (1864-1885), iar în 2005, Scriitori junimişti. În ultimele volume sunt explicitate câteva teme la care, se vede, criticul a meditat îndelung, teme circumscrise în stilul său riguros şi extatic, cărora le-a rămas fidel de-a lungul vremii. În Scriitori junimişti, autorul ne propune o prezentare a atmosferei de la „Junimea”maioresciană, incluzând portretele unor personalităţi ce au activat până la impunerea clasicilor (Eminescu, Creangă, Caragiale). Este vorba de Nicolae Scheletti, Dimitrie Petrinov, Leon Negruzzi, Ioan Ianov, Ioan Pop Florantin, Iancu Alecsandri, Gheorghe Bengescu Dabija, Samson Bodnărescu, Scarlat Capşa, Anton Naum, al căror profil este surprins cu subtilitatea specifică scrisului său analitic. Aceste cărţi reprezintă contribuţii incontestabile la reliefarea fenomenului literar şi cultural al secolului al XIX-lea, dintr-o perspectivă inedită, într-un demers în care reflecţia de ordin teoretic se pliază pe necesitatea de delimitare a resorturilor ascunse ale unui fenomen cultural.
Interpretarea riguroasă, tenace şi documentată, spiritul echilibrat, rafinamentul expresiv şi precizia observaţiei sunt calităţi ce transpar şi în alte texte de un învederat interes (Argumente de istorie literară; Lectură şi interpretare. Un model epic; Analogii. Constante ale istoriei literare româneşti; Perspective critice; Opinii literare; Restituiri (critica criticii) etc.). Acestora li se raliază şi numeroasele studii despre Mihai Eminescu, Ion Creangă, B. Fundoianu, G. Călinescu, scriitorii şaizecişti, precum şi cele despre literatura din Basarabia, despre literatura germană din România şi despre relaţia dintre lectură şi structurile sociale. Angajat într-o cursă lungă de recuperare prin lectură / relectură a valorilor naţionale, criticul face dovada unei temeinice perceperi a procesului literar-artistic.
Eleganţa exprimării, siguranţa aserţiunilor, logica solidă a demonstraţiei, obiectivitatea şi exigenţa, toate aceste trăsături definesc stilul criticului ieşean. De cele mai multe ori exegetul procedează la o interpretare cu caracter amplu, sintetic, în care se regăsesc principii apte să sugereze o inedită perspectivă asupra unui scriitor, aşa cum se întâmplă în studiile Pe urmele lui Mihail Sadoveanu ori Liviu Rebreanu sau lumea prezumtivului, dar şi în unele articole risipite în presa vremii: Ionică Tăutu – pagini inedite; Creangă şi Junimea; Costache Negruzzi inedit; Un umanist: Nicolae I. Popa; „Moş Jacques” (sau Negruzziada); Inedite sadoveniene; Sadoveanu necunoscut; Scepticul nemântuit etc. Demersul său critic nu permite aproximări, nu admite legendele şi anecdotica decât în măsura în care pot fi verificate şi este structurat având la bază o bună cunoaştere a psihanalizei, a istoriei mentalităţilor, a sociologiei şi comparatismului.
E drept, criticul înclină de cele mai multe sprevalorile consacrate, spre scriitorii a căror vocaţie nu mai poate fi negată. Ilustrativ în acest sens este „eseul asupra imaginarului poetic eminescian” intitulat Pelerinaj spre fiinţă, în care exegetul îşi propune să investigheze componentele universului poetic eminescian nu dintr-o perspectivă statică, eleată, ca pe o entitate integratoare lipsită de dinamism, ci, dimpotrivă, dintr-un unghi al diacroniei, încercându-se elucidarea evoluţiei acestor componente. Criticul distinge, în evoluţia imaginarului eminescian, trei etape („cercuri”) ce trădează febrilul efort al poetului spre fiinţă: primul cerc, al destinului, în care „se produce desprinderea din contingent, după ce i-au fost explorate, cu minuţie, toate ofertele”; al doilea, al legendei, prin care se realizează detaşarea eului liric de istorie şi răsfrângerea sa în propria alcătuire şi, în sfârşit, al treilea, cercul fiinţei, el definind „o interiorizare esenţializată”. În cadrul acestei etape a ontologiei poetice eminesciene se produce, cum demonstrează criticul, „o înfruntare dramatică pentru dobândirea şi păstrarea unicităţii, realizată prin respingerea brutală a conjuncturalului şi prin închiderea în universul propriu, din ce în ce mai sever apărat. Acum insul trăieşte doar prin provocările pe care şi le aruncă lui însuşi, ignorând exteriorul. Trăieşte exultanţa unui amor fati, pe care îl întreţine iluzia că fatum-ul este tot o creaţie a lui”. Identificând această dinamică, Dan Mănucă recuperează dimensiunea diacronică, dar reconstituie şi cea mai radicală dramă a recunoaşterii propusă în literatura noastră. Pe de altă parte, aşa cum observă criticul Iulian Boldea, „pelerinajul spre fiinţă” pe care îl imaginează Dan Mănucă „drept traseu definitoriu al imaginarului eminescian în căutare de sine presupune şi un perpetuu efort de iniţiere”1. Sunt identificate, astfel, câteva ipostaze bine definite ale iniţiatului: în prima etapă, Novicele, apoi Discipolul şi, în a treia etapă, Hyperion, având, fiecare, câte o instanţă tutelară (Călăuza, Magul, Bătrânul).
De altfel, Eminescu rămâne pentru exegetul Dan Mănucă o necontenită tentaţie, aşa cum o demonstrează revenirile periodice (Eminescu şi romantismul; Eminescu din perspectivă tematologică; Eminescu şi protocronismul; Mihai Eminescu. Încercare de patografie etc. Profunda cunoaştere a operei, dar şi a exegezei îi permite criticului să pună în lumină înţelesurile cele mai tăinuite ale universului eminescian.
Mărcile scrisului lui Dan Mănucă îşi au sursele şi în fermitatea unor principii etice de la care criticul a înţeles să nu abdice niciodată, în numele adevărului şi demnităţii umane. Dovada o fac numeroasele articole de atitudine, în care autorul îşi exprimă tranşant opiniile, dincolo de riscurile şi inconvenientele pe care le presupune un astfel de demers („Regionalismul basarabean”: concept literar sau concept geopolitic?; Identitate obiectivă şi identitate impusă. Cazul românilor sovietizaţi; Crize de identitate literară; Regionalism şi literatură; Sursele concepţiilor regionaliste în literatura română; Din nou despre regionalism: literatura aromânească). Aceste intervenţii reliefează faptul că discursul critic trebuie să fie articulat înainte de toate în funcţie de o retorică a adevărului.
Director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei Române, membru al Uniunii scriitorilor din România, membru al Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată din România, redactor-şef adjunct al revistei „Convorbiri literare”, membru în comitetele de redacţie ale publicaţiilor „Limba Română” (Chişinău), „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, criticul Dan Mănucă rămâne, pentru cei care l-am ascultat din amfiteatrele Facultăţii de Litere a Universităţii „Al. I. Cuza”, înainte de toate, profesorul care ne-a modelat individualităţile în cultul probităţii, determinându-ne să ne punem întrebări şi să căutăm răspunsuri temeinice. Calităţile ce le admiram de la bun început în discursul profesorului Dan Mănucă, în cadrul cursului Marii clasici ai literaturii române, erau, în primul rând, eleganţa şi fluenţa dicţiunii. Mai târziu ne cucerea prin rigoarea abilă a demonstraţiei împletită armonios cu expresia persuasivă, aptă să informeze şi să demonstreze, dar şi să convingă. Am savurat beneficiile de a ne forma alături de profesorul care făcea dovada incontestabilei erudiţii din care ne împărţea cu generozitatea-i specifică. Dar prelegerile domnului profesor ne surprindeau nu doar prin erudiţie, ci şi prin fineţea unei modalităţi simple de comunicare, în ciuda complexităţii problemelor abordate. Pe lângă evitarea formulărilor complicate, secretul limpezimii discursului consta în incredibila capacitate de sinteză a cantităţii impresionante de informaţii. Şi aceasta pentru că scopul profesorului Mănucă nu era de a fascina prin multitudinea datelor oferite, ci de a intra în dialog cu publicul, a cărui curiozitate pentru o anumită temă era provocată de întrebările şi răspunsurile logice, de simţul umorului şi de abilitatea folosirii „reductio ad absurdum” în anumite situaţii. Niciodată dedat exceselor de interpretare, cultivând măsura şi echilibrul, profesând, dincolo de opere şi autori, o subsidiară deontologie a literaturii şi interpretării acesteia, profesorul Dan Mănucă a rămas în memoria discipolilor ca un dascăl cu un profil singular nu numai prin anvergură, fiind critic şi istoric literar marcat de disponibilitatea pentru pătrunderea analitică şi înclinat spre descifrarea profundă a fenomenelor literare, dar şi pentru că disciplina sa ştiinţifică este organic împletită cu un autentic spirit de creativitate. Pentru noi, discipolii, profesorul Dan Mănucă, filologul reputat, rămâne un model intelectual şi moral incontestabil, reprezentând dimensiunea exactă a omului de cultură.
LA MULŢI ANI, DOMNULE PROFESOR!
Note
1 Iulian Boldea, Diacronie şi sincronie. Dan Mănucă, în Vârstele criticii, Editura Paralela 45, 2005, p. 142.