Consideraţii privind tipologia dicţionarelor
Pentru tipar0. În teoria şi practica lexicografică actuală pot fi identificate cinci domenii relativ independente: 1. lexicografia generală, filologică, lingvistică sau de limbă, care se ocupă de elaborarea dicţionarelor monolingve, în special, şi a celor bilingve, din perspectivă istorică sau sincronică; 2. lexicografia specială, a cărei sarcină este alcătuirea dicţionarelor terminologice (explicative sau bilingve); 3. lexicografia didactică, având în centrul preocupărilor elaborarea dicţionarelor explicative sau bilingve pentru toate gradele de învăţământ; 4. lexicografia ideografică şi 5. lexicografia enciclopedică, diferenţele dintre aceste domenii lexicografice fiind determinate mai întâi de destinaţia dicţionarului şi, ca urmare, de caracterul specific al corpusului lexical şi de punctul de vedere al definirii termenilor (semasiologic sau onomasiologic). În funcţie de apartenenţa dicţionarelor la unul dintre aceste cinci domenii ale lexicografiei: 1. dicţionare de limbă (sau generale, filologice, uzuale, lingvistice); 2. dicţionare speciale sau terminologice; 3. dicţionare didactice sau pentru uzul elevilor; 4. dicţionare ideografice şi 5. dicţionare enciclopedice.
Această tipologie rămâne destul de aproximativă şi restrictivă din punct de vedere empiric, deşi pare a fi practicată cu multă asiduitate şi obstinaţie de către lingvişti.
1. Dicţionarele generale sau lingvistice, în funcţie de scopurile şi de modul de explicare a materialului lexical, se împart în câteva categorii: monolingve şi traduse. Din categoria dicţionarelor monolingve cele mai importante sunt dicţionarele explicative, fie că înregistrează cea mai mare parte a fondului lexical (dezideratul de a fi exhaustive n-a fost realizat şi nici nu poate fi, dat fiind caracterul dinamic al limbii, precum şi datorită faptului că vocabularul se impune prin diversitate şi mobilitate sporite), fie că se referă numai la anumite categorii de cuvinte. Aceste dicţionare indică sensul cuvântului, caracteristicile gramaticale esenţiale (la nume, forma de plural; la verbe, persoana I a prezentului indicativ, conjugarea), sfera de utilizare, coloratura expresiv-stilistică, pronunţia şi ortografia, uneori şi etimologia. În afară de cuvinte, dicţionarele explicative tratează şi unităţi frazeologice, dar nu prezentate în articole separate, ci incluse în articolul lexicografic al acelor cuvinte care constituie elementul lor de bază. Cele mai multe dintre dicţionarele explicative au caracter normativ, reflectând regulile şi legităţile limbii literare. În clasa dicţionarelor generale sau lingvistice se distinge o subclasă de dicţionare lingvistice speciale, care explică cuvintele aflate în diferite raporturi. Există astfel dicţionare de sinonime, de omonime, de antonime, de paronime, de neologisme, de pleonasme, dicţionare ortografice şi ortoepice, etimologice, dialectologice, onomastice, toponimice, idiomatice, poetice sau ale limbii scriitorilor, inverse, dicţionare de maxime (sentinţe, aforisme, axiome, proverbe etc.), dicţionare istorice şi dicţionare derivative (care prezintă numai o caracteristică a cuvântului).
Alături de dicţionarele prospective, care fixează apariţia în limbă a cuvintelor şi a sensurilor noi, limbile cu tradiţii lexicografice vechi dispun de dicţionare retrospective, cu caracter diacronic – istorice şi etimologice, de variate profunzimi – care prezintă sistemul lexical în aşa fel, încât permit să urmărim modificarea sensurilor în timp, să determinăm direcţiile caracteristice de evoluţie semantică a unei sau altei limbi, procesele semantice tipice. În raport cu dicţionarele explicative uzuale, dicţionarul istoric, deşi tot explicativ, dispune de unele caracteristici distincte. Se ştie că elaborarea dicţionarului istoric reclamă soluţionarea unei întregi serii de sarcini specifice: determinarea limitelor cronologice ale dicţionarului, identificarea identităţii cuvântului pe parcursul perioadei istorice studiate şi, în fine, selectarea procedeelor concrete de descriere a istoriei cuvintelor1. În opinia lui L. Şcerba, „istoric în înţelesul deplin al acestui termen ar fi un astfel de dicţionar, care ar prezenta istoria tuturor cuvintelor pe parcursul unui anumit segment temporar, începând cu o anumită dată sau epocă, indicându-se totodată nu numai apariţia cuvintelor noi şi a sensurilor noi, dar şi dispariţia lor, precum şi modificarea formei acestora”2. Obiectivele unui dicţionar istoric determină, în cea mai mare parte, structura articolului lexicografic care urmează să includă diferite feluri de informaţie despre cuvânt şi despre istoria lui. „Această informaţie poate fi: a) fonetică (fonomorfologică şi chiar ortografică), b) gramaticală, c) semantică, d) sintactică (posibilităţile de combinare a cuvântului într-o perioadă dată), e) istorico-culturală.”3 În felul acesta, în dicţionarul istoric sunt fixate toate unităţile de limbă în evoluţie şi informaţii referitoare, practic, la toate nivelele de structură a limbii.
De altfel, un dicţionar istoric autentic al limbii române, care ar prezenta istoria cuvântului (adică momentul apariţiei în calitate de unitate de limbă, schimbarea şi dezvoltarea sensurilor, modificarea structurii lui derivaţionale şi a aspectului fonetic etc.), încă nu există, deşi de acest tip se apropie în cea mai mare măsură dicţionarul Academiei iniţiat de Ovid Densusianu şi finalizat de curând. Dicţionarele istorice se elaborează, de cele mai multe ori, în cadrul forurilor academice, din care considerente ele se mai numesc dicţionare academice. În raport cu dicţionarele explicative sau uzuale propriu-zise, dicţionarele istorice, inclusiv cele academice, conţin o informaţie mai bogată despre cuvântul explicat, inclusiv de natură istorică, culturală, socială etc., ceea ce le apropie, în parte, de dicţionarele enciclopedice.
Tot în categoria dicţionarelor filologice urmează să includem dicţionarele bilingve şi plurilingve. Dicţionarele traduse explică, cu ajutorul mijloacelor limbii materne, cuvintele unei limbi străine (sau invers), adică prezintă echivalentele lexicale din două, trei sau mai multe limbi. De altfel, opoziţia dintre dicţionarele unilingve şi cele bilingve (cele plurilingve generale au devenit rare) este evidentă pentru cititor şi fundamentală pentru lexicograf, deşi este clar că „în procesul de elaborare a unui dicţionar, decizia nu se reduce la descrierea lexicului unei limbi X chiar cu ajutorul (a) acestei limbi sau (b) al altei limbi Y, cum se procedează de obicei”5. Nu vom insista aici asupra metodelor, procedeelor şi nici asupra specificului de elaborare a dicţionarelor bi- şi plurilingve, întrucât acestea se reduc, în mare, la perfecţionarea celor anterioare. Un lucru contează şi urmează să fie menţionat în mod special: explozia editorială de dicţionare bilingve, în special român-engleze şi englez-române, determinată de extinderea extraordinară a relaţiilor de tot felul cu lumea occidentală.
2. Dicţionarele speciale vizează terminologia celor mai diferite domenii ştiinţifice. Utilitatea acestor dicţionare este indiscutabilă, mai ales că îşi extind mereu lista de cuvinte, îşi perfecţionează în permanenţă modul de definire a noţiunilor, îşi adâncesc, îşi extind, îşi completează informaţia, inclusiv definiţiile, devenind astfel enciclopedii de domeniu. Trebuie să constatăm însă că multe dintre dicţionarele de acest tip sunt elaborate fără participarea specialiştilor în lexicografie şi de aceea ele nu respectă cele mai elementare principii de elaborare a dicţionarelor, cum ar fi indicarea clasei gramaticale a unităţilor incluse în registru, accentul şi pronunţia lor etc. Dicţionarele terminologice pot fi explicative sau traduse şi au mai curând un caracter informativ.
În domeniul lexicografiei terminologice capătă o utilizare tot mai extinsă prelucrarea automată a datelor şi elaborarea dicţionarelor cu ajutorul calculatoarelor, fapt ce contribuie în mod substanţial la accelerarea procesului de elaborare, prin identificarea rapidă a termenilor noi, prin perfecţionarea metodelor de alcătuire şi de redactare a dicţionarelor.
3. Lexicografia didactică a realizat în ultimii ani rezultate serioase atât în teorie, cât şi în practica întocmirii dicţionarelor. Astfel, în unele limbi au fost elaborate dicţionare constituite din trei volume separate: câte unul pentru fiecare dintre nivelele de şcolarizare – primar, secundar (gimnazial) şi, respectiv, liceal. Aceste dicţionare se numesc concentrice, întrucât volumul al doilea include în întregime lexicul primului volum şi, suplimentar, cantitatea de lexic necesar treptei gimnaziale, iar volumul al treilea include în întregime lexicul celor două volume anterioare şi cantitatea de lexic prevăzută pentru treapta liceală6.
În fine, pentru cel mai amplu domeniu al lexicografiei didactice sunt caracteristice, pentru toate etapele de elaborare, metodele de automatizare a procesului lexicografic, începând cu cele mai simple tipuri de dicţionare – glosare pentru unele texte, glosare ortografice şi inverse – şi terminând cu dicţionarele de proporţii medii7.
Dacă este vorba de dicţionarele didactice, nu putem să nu menţionăm că cele mai reuşite şi mai bine realizate par a fi dicţionarele didactice franceze. La o analiză serioasă a acestora, constatăm că Le Petit Robert des enfants, Le Petit Bordas etc. se bazează pe o selectare riguroasă a registrului de cuvinteşi sunt cele mai consecvente în modul de prezentare a lexicului şi, în mare parte, cele mai omogene, deosebindu-se doar prin modalitatea de aplicare a teoriilor lexicologice, lexicografice sau lingvistice în general. Acestea, deşi urmăresc un scop strict empiric, pragmatic, material, sunt, în primul rând, „dicţionare didactice, iar volumul şi modalitatea de prezentare a lexicului pot varia în funcţie de eventualii consumatori”8. Dicţionarele didactice în genere se disting, de asemenea, prin modalitatea de prezentare lexicografică, de machetare a textului, prin retorica lor conştientă şi prin postulatele didacticiste. Concepţia lexicografică, metodele şi procedeele utilizate la elaborarea dicţionarelor didactice coincid, în linii mari, cu cele practicate la elaborarea dicţionarelor filologice.
Din categoria dicţionarelor didactice fac parte şi acele consacrate unui aspect special al unităţilor lexicale (sinonime, antonime, paronime, omonime, pleonasme, proverbe, maxime, norme ortografice etc.), precum şi dicţionarele bilingve: român-francez şi francez-român, român-german şi german-român, român-italian şi italian-român, român-englez şi englez-român, român-rus şi rus-român, român-spaniol şi spaniol-român etc. Acestea se caracterizează prin volumul redus de cuvinte-titlu şi sunt destinate uzului şcolar.
Lexicografia română dispune de mai multe dicţionare cu orientare didactică, numărul lor crescând în mod spectaculos mai ales după 1990. În prezent elevii dispun de nenumărate dicţionare explicative şi chiar de dicţionare enciclopedice dedicate celor mai variate domenii ale vieţii sociale, culturale şi ştiinţifice (unele fiind traduse din franceză). La noi există un dicţionar pentru preşcolari, intitulat Primul meu dicţionar.
4. Apariţia dicţionarelor ideografice este, într-un fel, o reacţie de protest faţă de dicţionarele în care cuvintele-titlu sunt dispuse în ordine alfabetică. Lingviştii şi lexicografii care se pronunţă împotriva modalităţii tradiţionale de prezentare a cuvintelor consideră că această metodă este pur mecanică, având drept rezultat izolarea unui cuvânt de celelalte cuvinte din aceeaşi familie cu care alcătuiesc un tot lingvistic. Unii specialişti sunt atât de categorici, încât preconizează dispariţia dicţionarelor alfabetice, afirmând că „era dicţionarelor alfabetice este depăşită”9. Se ştie că atitudinea critică, provenind mai ales din partea lingviştilor germani, elveţieni şi francezi, faţă de clasificarea alfabetică este determinată de faptul că ordinea alfabetică, deşi este practică, are un pronunţat caracter arbitrar. În plus, clasificarea alfabetică se expune unor critici mult mai grave: ea izolează cuvintele şi le lipseşte de posibilitatea utilă de a fi confruntate cu cuvintele înrudite. „Aşa cum menţiona încă Humboldt, limba este un fel de punte între om şi univers, ea este o viziune a lumii, un Weltbild, exprimat într-un sistem de coordonate. De unde concluzia formulată de unii savanţi că un dicţionar nu trebuie să fie un repertoriu de cuvinte izolate şi că una din sarcinile sale esenţiale ar trebui să fie determinarea raporturilor ce se instituie între lucruri, raporturi pe care clasificarea alfabetică folosită încă din perioada Renaşterii nu le poate exprima realmente”10.
De altfel, prototipurile dicţionarelor ideografice se regăsesc în glosarele antice. Aşadar, din punct de vedere istoric „este adevărat că primele liste lexicale pe care le cunoaştem (în Egipt, în India, în Grecia alexandrină) erau dispuse în ordine tematică; dar ele erau puţin importante şi destinate unor utilizatori specialişti, scribilor”11.
Tradiţia dicţionarelor ideografice este destul de veche, din care cauză se insistă asupra necesităţii de a înlocui organizarea alfabetică „printr-un sistem calchiat asupra limbii înseşi”. În acest caz, lexicografii fac uz de mai multe metode. Una din ele, adoptată de Dictionaire de l’Acadėmie din 1694, dar abandonată în ediţia din 1718, reuneşte în jurul unei vocabule „cap de serie” toate cuvintele din aceeaşi familie. Acest principiu, inatacabil în principiu, întâmpină dificultăţi practice: cititorul care nu cunoaşte latina nu poate ghici că unităţi atât de diferite ca chien şi canine au o origine comună, datorită unor modificări fonetice complexe produse în franceză pe parcursul secolelor. În prezent, clasificarea pe familii nu este utilizată decât de dicţionarele etimologice, adresându-se unui public familiarizat cu problemele filiaţiei istorice a cuvintelor. O altă metodă, utilizată frecvent, pune accentul nu pe afinitatea morfologică, cea a „familiilor”, ci pe raporturile mai puţin aparente şi deseori mai limitate, care leagă ansamblul de cuvinte aparţinând aceluiaşi concept, aceleiaşi categorii. Pentru a relua exemplul chien, un dicţionar care utilizează această clasificare îi va atribui un loc vecin cu cel al cuvântului chat, la rubrica intitulată „animale domestice”, în timp ce cuvântul canine va fi vecin cu unităţile molaire şi incisive, aparţinând grupului „dent”, care constituie o subgrupă din cadrul rubricii „corpul uman”12. În acest context, urmează să amintim că toate procedeele clasificării semnalate prezintă acelaşi inconvenient: pentru utilizator este dificil de intuit în care rubrică, în care grupă de noţiuni se află cuvântul concret; de aceea este necesar, prin urmare, de a anexa o clasificare a noţiunilor într-un tabel alfabetic ce ne va permite să aflăm că unitatea ligne, de exemplu, apare în grupul „espace”13.
În principiu, când ne referim la dicţionarele ideografice şi cele lingvistice, se impune opoziţia clasică a „dicţionarelor de cuvinte” şi a „dicţionarelor de lucruri”, deşi această terminologie este antilingvistică, „întrucât dicţionarele de cuvinte (de semne) analizează, evident, semnificaţii, iar dicţionarele de lucruri nu pot vorbi despre lume decât cu ajutorul conceptelor delimitate cu ajutorul semnelor, care în această optică sunt «termeni», ansamblul lor constituind «terminologia»”14.
Prin urmare, „din punctul de vedere al teoriei semnelor există două posibilităţi de bază în privinţa modului de prezentare a materialului în dicţionar: 1) semasiologică (alfabetică) şi 2) onomasiologică (noţional-semantică)”15. Cu alte cuvinte, baza teoretică a dicţionarelor ideografice s-a considerat întotdeauna onomasiologia, reprezentând un aspect de cercetare a semanticii, în care punctul iniţial al cercetării îl constituie noţiunea, ideea, intenţia, iar obiectul analizei – căile şi mijloacele de exprimare. În acest context, este necesar să notăm că practica lexicografică depăşeşte baza teoretică cu cel puţin o jumătate de secol, întrucât apariţia semasiologiei ca domeniu independent de cercetare ţine de sfârşitul secolului al XIX-lea şi este pusă în legătură cu editarea lucrărilor lui A. Zauner, în timp ce primul dicţionar ideografic (Roget) în înţelesul deplin al acestui termen a fost editat în 185216 . Să reţinem că dicţionarul alfabetic are în centrul atenţiei „sistemul în lexical”, fiind vorba de aspectul verbal şi semasiologic, iar dicţionarul ideografic cercetează „lexicul în sistem”, fiind vorba deci de aspectul logic şi onomasiologic17.
Aşadar, clasificarea noţională, ce regrupează cuvintele după conceptele ce le corespund, şi clasificarea analogică, ce utilizează corelaţiile dintre cuvinte, nu au apărut decât în secolul al XIX-lea şi „cunosc în prezent partizani entuziaşti”18. Însă aspectul cel mai dificil de redactare a unor asemenea dicţionare se află în legătură directă cu „elaborarea unei scheme de clasificare a vocabularului, care să corespundă spiritului limbii şi nu unor criterii concepute aprioric şi apoi impuse lexicului”19. Cu toate acestea, dicţionarele „naţionale” sunt de o reală valoare practică şi importanţă teoretică, ele având la bază raţionamentul: „Dacă vocabularul limbii este o reflectare a realităţii, dacă cuvintele sunt semne ale unor noţiuni şi obiecte decupate din realitate şi trecute prin filtrul gândiri şi sensibilităţii umane, atunci structura unui asemenea dicţionar nu poate să nu redea, măcar parţial şi aproximativ, «imaginea lumii» gândită de un popor prin intermediul limbii sale”20.
În română, prima încercare de elaborare a unui dicţionar ideografic, intitulat Dicţionar analogic (Bucureşti, Editura Universul, 1938) a fost întreprinsă de Ştefan Florescu, care publică un mic dicţionar analogic al limbii române cuprinzând 373 de grupuri de cuvinte, având drept cap de serie cuvinte care, după părerea autorului, exprimă cele mai importante „abstracţiuni, idei morale, sentimente, noţiuni mai fecunde, mai generatoare de cuvinte distincte, lăsând la o parte pe cele prea elementare sau cu o genealogie prea redusă”21. Acest dicţionar a devenit astăzi o raritate bibliografică. Deşi nu are o concepţie ştiinţifică riguroasă privind modul de întocmire şi structurare a grupurilor, rămâne totuşi o lucrare de pionierat care deschide o nouă direcţie în lexicografia românească rămasă, din păcate, nevalorificată22. Ulterior, a ieşit de sub tipar un nou dicţionar de acest tip, avându-i ca autori pe M. Bucă, I. Evseev, Fr. Kiraly, D. Craşoveanu, L. Vasiluţă şi fiind intitulat Dicţionar analogic şi de sinonime al limbii române (Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, 1978), care cuprinde 612 de grupuri analogice reunind următoarele categorii de cuvinte: cuvinte cu sens identic; cuvinte cu sensuri apropiate; cuvinte cu sensuri identice, dar cu valori stilistice diferite; cuvinte legate prin relaţii de gen şi specie; cuvinte legate prin relaţii ontico-semantice (autor de acţiune; acţiune şi obiect; acţiune şi instrument; acţiune şi locul acţiunii). Majoritatea grupurilor sunt înlănţuiri de serii sinonimice legate de conceptul de bază precizat de cuvântul-titlu.
În pofida unor succese indiscutabile obţinute de lexicografia ideografică din Occident, există totuşi o atitudine sceptică faţă de dicţionarele ideografice, considerându-se că „dicţionarele onomasiologice, deseori numite conceptuale, sunt departe de a oferi rezultate comparabile celor obţinute de lexicografia tradiţională”23. Şi această situaţie este determinată de faptul că „dicţionarele numite analogice nu sunt de cele mai multe ori decât nişte liste eteroclite de unităţi lexicale aparţinând unor limbi funcţionale neprecizate şi mai ales unor sincronii diferite. Interesul practic al acestor dicţionare este contestabil şi valoarea lor teoretică se bazează pe iluzia naivă de echivalenţă absolută – pentru a nu zice identitate – între semnul lexical şi concept”24.
În fine, cu privire la lexicografia ideografică, se susţine că „în practică, lexicografia „conceptuală” , onomasiologică, adoptând o ordine sistematică, se reduce la vocabularele terminologice, în special tehnice. Acestea din urmă, de cele mai multe ori poliglote, trebuie în principiu să descrie şi să confrunte realizările lexicale şi sintagmatice pentru fiecare limbă relativ la seriile noţionale mai mult sau mai puţin normalizate”25. Cu toate încercările, de altfel impunătoare, ale lexicografiei ideografice, se afirmă că „în realitate, încă nu există o lexicografie onomasiologică în măsura în care conceptul este insuficient definit pentru a servi drept bază pentru o tehnică practică”26.
5. Dicţionarele enciclopedice, ca şi cele ideografice, se realizează pe baza denominaţilor, având, prin urmare, un pronunţat caracter onomasiologic. De altfel, lingviştii germani (Dornseiff, Vossler, apoi Weisgerber) s-au pronunţat împotriva studiului semnificaţiilor pornind de la semn (semasiologia), propunând în loc studiul denominaţiilor (onomasiologia), iar ca urmare a apărut opoziţia: „dicţionare de cuvinte” – „dicţionare de lucruri”. Cuvântul enciclopedie apare pentru prima dată în limba franceză – de unde a pătruns în română şi în alte limbi europene – în anul 1532, fiind introdus de Rabelais, care îl împrumută din latina epocii, encyclopedia.
Enciclopediile sunt lucrări lexicografice deosebite, într-o anumită măsură, de dicţionare, dat fiind că într-o enciclopedie se porneşte de la noţiuni, care sunt analizate şi exemplificate cu diferitele lor accepţiuni, urmate de informaţii istorice, geografice etc. Se susţine că dicţionarele de limbă au drept obiect de analiză noţiunile, aşa cum sunt ele concepute şi interpretate de omul cu un nivel mediu de cultură, în timp ce enciclopediile examinează noţiunile dintr-o perspectivă ştiinţifică. Tocmai din teama de a nu aluneca în infantilism conceptual, alcătuitorii de dicţionare explicative „sunt urmăriţi în permanenţă de pericolul de a se îndepărta de definirea lingvistică a structurii semantice a cuvântului şi a conţinutului lui lexical, antrenând în orbita de definire a elementelor lexicale... unele fragmente ale semanticii extralingvistice, alunecând astfel în enciclopedism şi terminologism”27. Cu alte cuvinte, dicţionarele filologice au drept obiectiv principal să ajute utilizatorii de dicţionare să-şi perfecţioneze resursele de limbă, iar enciclopediile servesc la difuzarea cunoştinţelor, ambele având o finalitate comună: facilitarea comunicării28.
Lexicografii au intuit de timpuriu necesitatea unei distincţii între dicţionarele limbii şi dicţionarele enciclopedice, dar această distincţie niciodată nu a ajuns a fi destul de riguroasă încât să poată fi realizată, de aici provine caracterul ambiguu al majorităţii dicţionarelor.
Deşi există părerea că trebuie făcută distincţia între dicţionarele enciclopedice şi enciclopediile propriu-zise, este foarte greu ca acestea să fie delimitate tranşant, cel puţin în epoca modernă. Desigur, ceea ce se numeşte „dicţionar enciclopedic”, şi corespunde unui dicţionar de limbă în mod voit impur, poate fi supus unor transformări ulterioare. „Pe de altă parte, dicţionarele care nu conţin decât nume proprii sunt în mod obligatoriu de tip enciclopedic”29. Dar distincţia de bază dintre dicţionarele filologice şi cele enciclopedice constă în faptul că în dicţionarul enciclopedic nu vom observa nici caracteristicile gramaticale ale cuvintelor, nici indicaţii privind utilizarea şi originea lor, nici cazuri de utilizare a cuvântului în contexte: în centrul atenţiei se află semnificatul cuvântului, în timp ce în dicţionarul filologic, dimpotrivă, explicaţiile enciclopedice pentru sensul cuvântului sunt folosite foarte rar, atenţia principală fiind orientată atât asupra sensului, cât şi a formei cuvântului.
6. Conform unei afirmaţii sentenţioase a lui Alain Rey, „dicţionar lingvistic pur nu există tot aşa cum nu există enciclopedie extralingvistică pură...”30. Mai mult, vorbind despre dicţionarul Le Petit Robert, redactorul acestuia subliniază, în articolul introductiv, că „acest dicţionar este de un tip particular: în acelaşi timp descriptiv, istoric şi analogic. Descriptiv, întrucât el prezintă un tablou destul de bogat al francezei contemporane; istoric, deoarece conţine informaţii asupra francezei vechi, obiect de cultură în sine şi instrument de cunoaştere pentru cea de azi; analogic, din cauza că permite să regrupeze cuvintele cu ajutorul sensului şi să descopere cuvintele necunoscute”31. Cu alte cuvinte, cele mai multe dicţionare filologice au un caracter mixt, articolul lexicografic oferind atât informaţie lingvistică autentică, cât şi informaţii suplimentare de natură enciclopedică. Mixte urmează să fie considerate şi acele dicţionare de limbă care rezervă la finele fiecărui articol o secţiune specială, foarte sumară de altfel, consacrată etimologiei cuvântului. Acest tip de dicţionar se dovedeşte de mare utilitate pentru un public foarte larg. Prin urmare, multe din lucrările lexicografice conjugă, într-un mod mai mult sau mai puţin reuşit, problemele de limbă propriu-zisă cu cele de enciclopedie şi, ca urmare, nu se poate face o distincţie netă între dicţionarul de limbă şi enciclopedie.
Plătind tribut tradiţiei, lumea este tentată să interpreteze, în mod eronat, lexicografia drept o ştiinţă care admite doar perfecţionarea tipurilor de dicţionare existente, în timp ce starea actuală a lexicografiei oferă dovezi serioase să credem că, odată cu procesul discontinuu de dezvoltare şi îmbogăţire a dicţionarelor de tipuri deja cunoscute, se impune tot mai mult problema elaborării unor dicţionare noi. În acest context s-a lansat opinia conform căreia „una din ideile fructuoase în această direcţie este ideea convergerii, reunirii dicţionarelor de diferite tipuri”32. O altă formă de existenţă a dicţionarelor este şi varianta lor electronică. Cu alte cuvinte, în raport cu amploarea lucrărilor lexicografice din zilele noastre, a apărut necesitatea unei diversificări de tipuri, inspirate, uneori, de modelele mai vechi, alteori izvorâte din necesităţile culturii şi ale ştiinţelor moderne.
7. În general, noţiunea privind tipul dicţionarului este de asemenea difuză. Tipul se determină în funcţie de o caracteristică dominantă a dicţionarului: explicativ, frazeologic, de antonime etc., care, de regulă, coincide cu denumirea dicţionarului, adică tipologia existentă a dicţionarelor este, în mare măsură, tipologia denumirii lor. În acelaşi timp, aşa cum ne putem uşor convinge, informaţia conţinută de dicţionarele analizate deseori se suprapune; astfel, dicţionarul explicativ include şi unităţi frazeologice, iar dicţionarul frazeologic prezintă explicarea frazeologismelor. Dacă vom examina din acest punct de vedere toată reţeaua de dicţionare a unei limbi, vom putea constata că zonele de interferenţă a informaţiei sunt deosebit de importante, iar dicţionarele, din acest punct de vedere, devin tot mai variate, căpătând un accentuat caracter mixt. Chiar dicţionarele explicative, filologice prin excelenţă – care, pe lângă informaţia strict semantică (inclusiv, sinonimia şi antonimia), conţin, de asemenea, informaţie gramaticală, fonetică (ortografică şi ortoepică), stilistică şi parţial etimologică – sunt, în cea mai mare parte, dicţionare convergente, inclusiv mixte.
În fine, putem constata că sensul iniţial atribuit noţiunii „dicţionar” s-a extins în mod evident, definiţia primară a dicţionarului ca operă care tratează sensul cuvântului se estompează. Din aceste considerente, probabil, poate fi explicată insuficienţa tipologiilor dicţionarelor existente şi tendinţa nu totdeauna justificată a cercetătorilor de a interpreta un dicţionar recent elaborat ca fiind o operă cu totul nouă în raport cu cele cunoscute33.
Note
1 A se vedea: Л. Малаховский, Генетический порядок значений или логико-семантическая классификация? // Древнерусский язык. Лексикология и лексикография, Moсква, Нaукa, 1980, p. 3.
2 Л. Щерба, Oпыт oбщeй тeoрии лексикографии // Л. Щерба, Языковая система и речевая деятельность, Moсква, Наука, 1974, p. 303.
3 Г. Бoгaтовa, История словa кaк oбъeкт русской исторической лексикoгрaфии, Moсквa, Нaукa, 1984, p. 126.
4 J. Casares,Introduccion a la lexicogafia moderna, Madrid, 1950, p. 29.
5 A. Rey,op. cit., p. 71.
6 Ю. Kaрaулов, Oб одной тенденции в современной лексикографической практике // Русский язык. Проблемы художественной речи. Лексикология и лексикография, Moсква, Нaукa, 1981, p. 135.
7 A se vedea: Ю. Kaрaулов,op. cit., p.135.
8 A. Rey, Théorie du signe et du sens: Lectures II, Paris, Klincksieck, 1976, p. 266.
9 G. Matorė, Histoire des dictionnaires français, Paris, Librairie Larousse, 1968, p. 143.
10 Ibidem, p. 196.
11 A. Rey, Le lexyique: images et modeles du dictionnaire à la lexycologie, Paris, Librairie Armand Colin, 1977, p. 33.
12 A se vedea: G. Matorė, op. cit., p. 196-197.
13 Ibidem, p. 198-199.
14 A. Rey, op. cit., p. 70.
15 А. Бальвег-Шрaмм, Г. Шумахер, Словарь глагoльных валeнтностeй нa семaнтическoй oснoвe // Нoвoe в лингвистике. Выпуск XIV, Moсква, Прoгресс, 1983, p. 205.
16 Ю. Kaрaулoв, Oбщая и русская идеография, Moсква, Нaукa, 1978, p. 19.
17 A se vedea: ibidem, p. 61-2.
18 R.-L. Wagner, Les vocabulaires français. I. Définitions. Les dictionnaires, Paris, Didier, 1967, p. 129.
19 I. Evseev, V. Şerban, Vocabularul românesc contemporan, Timişoara, Facla, 1978, p. 226.
20 Ibidem, p. 226.
21 M. Bucă, I. Evseev, Probleme de semasiologie, Timişoara, Facla, 1976, p. 5.
22 A se vedea: I. Evseev, V. Şerban, op. cit., p. 226.
23 A. Rey, op. cit., p. 16.
24 Ibidem, p. 16.
25 Ibidem, p. 33-34.
26 A. Rey, Remarque sémantique // Langue française, Paris, 1969, nr. 4, p. 16.
27 С. Бeрeжaн, О лингвистической и отражательной семантике // Исследования по семантике, Уфа, 1979, p. 8.
28 Préface // Larousse. Dictionnaire en I volume, Paris, 1988, p. V.
29 A. Rey, op. cit., p. 73.
30 Ibidem, p. 70.
31 P. Robert, Présentation du dictionnaire // Le Petit Robert. Dictionnaire alphabétique et analogique, Paris, 1986, p. IX.
32 В. Moрковкин, Идеографические словари, Moсква, Издательство Московского университета, 1970, p. 47.
33 A se vedea: Ю. Kaрaулов, Oб одной тенденции в современной лексикографической практике // Русский язык. Проблемы художественной речи. Лексикология и лексикография, Moсква, Нaукa, 1981, p. 141.