Invenţia mea
Pentru tiparzeul pe care l-am inventat
încă nu mi l-am tatuat pe braţ
îl ascund încă sub limbă
îl nerostesc încă pe unde apuc
îl învăţ pe îndelete însingurarea
şi mersul pe sârmă cu ochii închişi
înainte de-al arunca în groapa leilor umani
zeul pe care l-am inventat
nu-şi cunoaşte încă numele şi menirea
şi n-o să i le dau preţ
până când nu sunt absolut convins
c-a-nvăţat singur să moară...
Amprente blestemate
mă spăl cu îndărătnicie
de jegul acestor amprente
care mă obligă
mai presus de voinţa mea
la identitate
zilnic consum tone de săpun
mii de litri de apă
nu se poate ghici însă
nici măcar umbra unei eroziuni
în geografia acestor
blestemate amprente de granit
şi chiar dacă în groapa cu lei le arunc
prosteşte şi-n ciudă
revin şi mai frumoase
şi la loc se-alipesc
mă spăl până şi-n somn pe mâini
fără-ncetare
mă spăl poate de frica
de-a nu mă naşte din nou...
Cu ochii închişi
lampadarele voastre mă-orbesc
risipa lor mă strangulează
eu nu vreau să văd totul
iubesc lucrurile-n semiobscur
în mătasea aceea semoasă şi febrilă de mister
aveţi milă
de pupilele mele
şi scutiţi-mă de toate aceste racordări
la real şi la faimoasa iluminare
eu sunt incurabil
deci pură pierdere de energie şi timp pentru voi
vă veţi alege în final
doar cu un orb nerentabil şi posac
stingeţi-vă deci lampadarele superbe
eu voi găsi oricum o cale
de-a-mi urma drumul
fiţi fără teamă
chiar şi cu ochii închişi...
Aruncarea în trup a veninului
E-o lumină fără amurgire, veninoasă şi continuă,
cu şerpi albi-negri împletiţi în plete.
Pruncii s-au oprit intrauterin
din clocirea facerii.
Bărbaţii se zidesc de vii în licori tot mai tari.
Tot mai aspru se face ochiul care stă-n văzduh
şi muşcă din priviri pământul.
Înclăită-i natura rotitoare-n gol
şi toate gurile-s de lupi flămânzi.
Solii-şi vând solia pe cei mai ieftini arginţi.
Orice gând se sparge ca o sticlă de geam
lăsând să se vadă absenţa-ncăperii.
Blestemul se-ntoarce acasă.
Vai de cei care au deasupra trupurilor acoperiş;
în curând se va nărui peste ei cu văzduh cu tot.
Sosirea trenului în gară e o-ntâmplare
atât de nefirească
încât călătorii nici nu îndrăznesc
să mai coboare din el –
şi poate-i mai bine aşa
orişicum pericolul e în orişice plămân
şi respiraţia şlefuieşte piatra
care o va îneca.
Vai de cei care au doar o singură umbrelă
împotriva acestei ploi
care va cădea toată deodată.
Suntem într-adevăr în primejdie –
ceasul bunicului s-a oprit
şi pendulează, atârnând de lanţul cel de argint,
sec scrâşnind pe perete.
Cineva ţipă pe străzi
cum că altcineva l-a văzut pe Noe
ieşit din minţi călare pe-o secetă mare
peste câmpii
înspre nu ştiu unde gonind.
Aiurea!
Noe doarme la mine pe prag
de mii de ani
visând acelaşi vis ermetic şi etanş închis
să nu prindă igrasie sau mucegai.
E-o duminecă fără amurgire
tatonată-ntr-o după amiază plină de bube
şi babe proorocitoare.
Eu ies în curte uimit să-l întâmpin pe tata
care după atâţia ani petrecuţi
dincolo de râpă
şi-a amintit că-nainte de plecare
nu-şi bătu coasa cum se cuvine.
El trece prin mine
(purtat doar de grija expusă mai sus)
de-a dreptul în şură...
.......
De-aici dragă răbdător auditoriu
filmul s-a rupt decapitând povestea
acelei dumineci fără amurgire
şi tot ce-mi mai pot aduce aminte
e ca-nceput deodată ploaia...
Cine vine cine pleacă
nu ştiu ce m-a apucat
aşa ca din senin
să-l întreb într-o zi
(foarte strategic)
pe tata
care dintre noi doi
e cel care vine
sau cel care pleacă
el s-a făcut că nu mă aude
(sau poate chiar nu m-a auzit)
am insistat
(aşa cum îmi este felul)
el s-a făcut din nou că nu mă aude
(sau poate chiar nu m-a auzit)
am întrebat a treia oară
(oarecum intrigat)
în timp ce tata
îşi umplea paharul cu vin
a sorbit odată adânc
pe urmă mi-a întins
şi mie licoarea aurie
am sorbit şi eu odată adânc
şi-n clipa următoare
am uitat subit
ce-am întrebat atât de insistent
el însă mi-a dat
ceva mai târziu
în primul meu poem
cumplitul răspuns
şi de-atunci mi-l dă mereu
iar eu tremur de spaimă
de ziua când fiul meu
mă va întreba ca din senin
care dintre noi doi
e cel care vine
sau cel care pleacă
deoarece ştiu
că nu-i pot rămâne dator
tocmai cu un astfel de răspuns...
Două feţe pentru un singur chip
doamne mi-am zis a venit seara peste inimile noastre –
rufe întinse pe sârme ghimpate
peste care fără-ndoială-şi vor vărsa
astrele din nou lacrimile lor însângerate
doamne mi-am zis a venit seara
în cuibul cel de cuc uitat
îmbălsămându-i numele-n tăcere
ca şi când nimeni niciodată nu l-ar fi auzit
doamne mi-am zis chipul meu are două feţe
care-n oglindire nu se mai răsfrâng...
Gesturi domesticite
Sunt trezit din somn
pentru a-mi identifica
propriul cadavru
adunat într-un cearşaf
de sub şenilele de tanc
ale realităţii.
Sunt suspectat de-acest incident.
Mi se atribuie vina.
Sunt anchetat ore în şir,
zile, săptămâni la rând
până când recunosc în cele din urmă,
ca-n delir, faptul
că n-am rezistat eroic,
lăsându-mă sedus
de neputinţa de-a nu rămâne nenăscut,
c-am abuzat (şi nu doar pe-alocuri,
întâmplător sau din necunoştinţă de cauză)
de-această libertate
asumată fără aprobare
şi deci anonimă.
Mi se face dreptate în cele din urmă
redându-mi-se dreptul la somn
după nenumărate ore de trezie obligatorie,
după nenumărate zile, săptămâni,
anotimpuri şi ani întregi,
voi fi deci liber
până când cadavrul meu
cel de mine identificat
se va descompune
făcând loc unuia mai tânăr,
mai rezistent la ispite
şi mai puţin ataşat naşterii.
Şi aştept printre presimţiri
să fiu din nou trezit din somn
pentru a-mi identifica noul cadavru
niciodată căzut la datorie...
Despre geometria golului
care se umple
care se umple
înainte de-a veni marea
cu ale ei valuri
răsturnate-n albe spume
veni un pescăruş
parcă înaintemergător
şi-n picaj
deasupra ţărmului incandescent
şi clocotitor
aşteptam ca actul întâi
să fie asemeni unei femei
însărcinate dintotdeauna
însă ochiul
rămas înţepenit în privire
de după izgonirea din ciclop
dădea ocol minusculului nostru trup
intimidându-l strategic
într-atât de tare
încât naufragiat în cele din
urmă-ntr-un delir aproape sacru
trecu pe lângă noi
deschizând o fantă spre alt timp
şi spre altă dimensiune
naşterea sferei
care urma să-nsufleţească
prima rostire
primul alfabet
deci n-o să pot mărturisi despre
prima durere aproape nimic
chiar dacă mai răzbat şi azi
încă spre mine zvonuri...
tac
chiar dacă tăcerea nu mai e de aur
nu mai poate fi de aur
şi nu mai poate fi
inclusă în nici o ordine de zi
şi ce rost ar mai avea
deja s-au înălţat
schelele şantierului de demolare
a începutului
femeia aceea e la fel de frumoasă
ca şi-naintea facerii
mai vine uneori prin nopţile
ploioase şi-mi bate la geam
vine mereu în speranţa
de-a aduce vorba
de acel act fără de pereche-n istorie
eu însă tac
cu încăpăţânare şi mai arunc un
lemn pe foc
spre a-i putea recita ultimul
vers al poemului meu fără sfârşit
se dă mulţumită-ascultând
până ce stă ploaia
şi-naintea zorilor
mai prindem cu colţul ochilor
însângeraţi de nesomn
reverenţa vreunui astru rătăcit
transparentizându-se în dreptul discului
solar
deşi mereu
nedestăinuită
pleacă parcă uşurată
înapoi în scorbura ei de nimeni ştiută
acea femeie care începuse totul
îi sorb cu privirile-mi pierdute
de la geam
spre amiază plecarea
şi-mi spun
timpul nu are nimic feminin
şi-mi spun
inima nu are nimic masculin
dovadă sigură acest poem
această femeie mamă
deşi calcă cu tălpile ei pe chipul
pământului
pământul îi este străin
pământul este masculin ţip
ca ieşit din minţi
dar ţipătul meu este pur şi simplu
strâns de gât
de şenilele tancurilor
care-ntrerup brusc imaginea spre
femeia planetară
un soldat mă somează
doi soldaţi mă somează
trei soldaţi mă somează
nu numai soldaţii mă somează
să-mi retrag privirile pierdute
din fereastră
altfel vor fi nevoiţi să intervină
negreşit spre a restabili echilibrul
între mine cel aruncat în realitate
şi cel proiectat în oglinzile
lor mici de buzunar
care cică niciodată nu-i trădează
pentru o clipă păsările sunt
de partea mea
parcă şi norii dau să se adune
deasupra lumii
însă nimic şi nimeni nu se
poate împotrivi acestor slujbaşi
teribil de bine instruiţi
trag perdeaua în cele din urmă
şi tac
trag perdeaua croită din
steagurile cu gaură a părinţilor
acestor marionete care vor
să-mi ucidă femeia
care de bine de rău i-a născut...