Sextil Puşcariu, profesor ilustru şi lingvist român de vocaţie europeană (60 de ani de la trecerea în nefiinţă)
Pentru tiparÎn prima jumătate a secolului al XX-lea lingvistica românească a fost dominată de activitatea prodigioasă a trei bărbaţi ai neamului, savanţi-lingvişti şi profesori universitari, adevăraţi stâlpi în domeniu: Sextil Puşcariu (1877-1948) la Universitatea din Cluj, Ovid Densusianu (1873-1938) la Universitatea din Bucureşti şi Alexandru Philippide (1859-1933) la Universitatea din Iaşi.
Sextil Puşcariu s-a născut în 1877 la Braşov (în Ardeal). Studiile secundare le face în oraşul natal. A urmat mai departe pregătirea în domeniul lingvisticii la Universitatea din Leipzig, avându-i profesori, cu renume mondial, pe indoeuropenistul K. Brugmann, slavistul A. Leskien, fonetistul E. Sievers, etnopsihologul W. Wundt şi pe romanistul şi dialectologul Gustav Weigand. Şi-a completat substanţial cunoştinţele în lingvistică la Paris, ascultând cursurile şi seminariile renumiţilor romanişti Gaston Paris, Antoine Thomas, Paul Meyer şi Jules Gilliéron şi, în cele din urmă, la Viena, la şcoala unor mari lingvişti: a indoeuropenistului P. Kretschmer, a slaviştilor V. Jagič şi C. Jiriček, dar, mai ales, la şcoala cunoscutului romanist Wilhelm Meyer-Lübke [D. Macrea, 4, p. 270-271].
În această ambianţă ştiinţifică, în care s-a aflat în toţi anii de studii, Sextil Puşcariu a beneficiat de o temeinică pregătire intelectuală şi lingvistică. Treptele carierei ştiinţifice le-a urcat tot atât de rapid şi ferm, datorită, mai întâi de toate, calităţilor sale intelectuale excepţionale, dar şi, mai ales, graţie unor factori externi favorabili. Vorba e că Transilvania, până la unirea cu România la 1918, a fost o provincie a imperiului austro-ungar. Ca cetăţean al acestui stat, S. Puşcariu a fost mult avantajat faţă de românii de dincoace de Carpaţi. Astfel, după terminarea studiilor la Universitatea din Leipzig în 1899 şi obţinerea titlului de doctor, destul de curând, în 1904, devine docent la Universitatea din Viena, unde, cu sprijinul lui W. Meyer-Lübke, înfiinţează un seminar de limbă română. Peste doi ani însă, în 1906, este numit profesor la Universitatea din Cernăuţi, centrul Bucovinei care, pe atunci, aparţinea, de asemenea, Austro-Ungariei [I. Iordan, 2, p. 152; D. Macrea, 4, p. 271]. În acelaşi timp este ales membru corespondent al Academiei Române, iar în 1914, la vârsta de 37 de ani, devine membru activ al Academiei Române [D. Macrea, 4, p. 271, 283].
În 1919, după unirea Ardealului cu România, Sextil Puşcariu este invitat la Cluj, unde înfiinţează prima universitate românească (azi Universitatea „Babeş-Bollyai”), devenind primul ei rector. Aici, la Cluj, desfăşoară o activitate ştiinţifică şi profesoral-didactică rodnică, organizând în 1920, pe lângă Universitatea din Cluj, „Muzeul Limbii Române”, un centru ştiinţific de lingvistică şi filologie, care a întrunit cercetători de seamă, aceştia fiind, în acelaşi timp, şi profesori la universitate: Vasile Bogrea, Nicolae Drăganu, Teodor Capidan, Constantin Lacea, George Giuglea, Alexandru Procopovici, Ştefan Paşca, Sever Pop, Emil Petrovici ş.a. În acelaşi an Sextil Puşcariu întemeiază revista „Dacoromania”, care, până în 1948, a apărut în 13 volume masive şi la care au colaborat nume strălucite ale lingvisticii româneşti din cele trei generaţii ale „Muzeului”, dar şi prestigioşi lingvişti din străinătate: Wilhelm Meyer-Lübke, Leo Spitzer, Carlo Tagliavini, Petar Skok ş.a. Între anii 1906-1940, din însărcinarea Academiei Române, aflându-se încă profesor la Universitatea din Cernăuţi, apoi la cea din Cluj, Sextil Puşcariu a condus lucrul asupra Dicţionarului limbii române (literele A-F şi F-L până la cuvântul lojniţă). A iniţiat elaborarea Atlasului lingvistic român, care a apărut în timpul vieţii lui S. Puşcariu în numai trei volume, avându-i anchetatori pe S. Pop şi Em. Petrovici.
În 1926 Sextil Puşcariu a fost numit de Academia Română în fruntea unei comisii speciale, contribuind în cadrul acesteia, în modul cel mai activ, la elaborarea ortografiei din 1932, care a funcţionat, timp de 20 de ani, până în 1953 [D. Macrea, 4, p. 298-299].
În cele peste cinci sute de lucrări publicate Sextil Puşcariu a supus cercetărilor probleme ce ţin de aproape toate ramurile lingvisticii, filologiei, istoriei literare şi memorialisticii [D. Macrea, 4, p. 269-270]. Dintre aceste lucrări menţionăm doar câteva volume fundamentale: Etimologisches Wörterbuch der rumänischen Sprache. I. Lateinisches Element, Heidelberg, 1905, XV + 235 p. (Dicţionar etimologic al limbii române. I. Elementul latin); Studii istroromâne, 3 volume, Bucureşti, 1906-1929 (în colaborare cu M. Bartoli, A. Belulovici, A. Buhan); Limba română, 2 volume, Bucureşti, 1940 (vol. I), 1965 (vol. II), proiectat de S. Puşcariu în 4 volume; Îndreptar şi vocabular ortografic, Bucureşti, 1932 (în colab. cu Th. Naum) ş.a. [Sextil Puşcariu, 6, 388 p.].
În cele ce urmează ne propunem să-l prezentăm pe Sextil Puşcariu în calitate de lingvist-fonetist, fonolog şi profesor de fonetică.
Sextil Puşcariu a fost un profesor ilustru, un profesor talentat. În prelegerile sale de la catedră, dar şi în tot ce a scris sau a publicat, inclusiv în lucrarea de sinteză Limba română [vezi: 7 şi 8], a dat dovadă de mari capacităţi intelectuale şi de o excelentă pregătire lingvistică. Lucrările sale sunt adresate în egală măsură cercetătorilor şi publicului larg de cititori. De aceea S. Puşcariu, urmându-l pe Karl Buhler [S. Puşcariu, 7, p. 10], a folosit în expunerile sale un stil ştiinţific colorat, plin de cele mai potrivite imagini, analogii şi figuri nuanţate, comparaţii, metafore, foarte necesare pentru o mai bună înţelegere a lucrurilor, care, mai apoi, după ce şi-au făcut efectul, sunt urmate de noţiuni, de semnificaţii teoretice, de termeni tehnici dotaţi cu precizie şi concizie [S. Puşcariu, 7, p. 10]. S. Puşcariu îşi dădea seama că o atare expunere, care tinde să ţină calea de mijloc, ar putea să displacă unor savanţi care, cum spune el, nu confundă niciodată ştiinţa cu literatura. În acelaşi timp, călăuzindu-se de instinctul pedagogic înnăscut şi susţinut printr-o îndelungată experienţă de la catedră, îşi dorea o carte publicată pentru masele largi de cititori, pentru care, când scrii, „nu poţi şti cine o va lua în mână” [S. Puşcariu, 7, p. 10].
Elevii lui S. Puşcariu îşi amintesc cu drag de cursurile ţinute de profesorul lor în sălile universităţii, dar şi, uneori, sub cerul deschis, într-o excursie, „prin câmpiile înflorite şi pădurile cu arbori umbroşi” [S. Puşcariu, 8, p. 378]. Le plăceau studenţilor şi acele pauze de „destindere” pe care avea grijă să le facă profesorul Puşcariu, lansând pe neaşteptate, cam pe la jumătatea lecţiei, o snoavă plină de tâlc, o glumă spirituală în legătură cu o etimologie sau cu o locuţiune, pentru ca apoi, încetişor, pe nesimţite, să se înapoieze la filologie [S. Puşcariu, 8, p. 378]. Dimitrie Macrea, membru corespondent al Academiei Române, profesor universitar, fost student şi discipol al lui S. Puşcariu la Cluj, va scrie mai târziu: „Lecţiile lui erau atrăgătoare, atât prin consistenţa conţinutului care ne impresiona, cât şi prin tonalitatea plăcută a vocii şi forma aleasă, literară a expunerii. El făcea mereu apel la experienţa lui personală de cercetător al faptelor de limbă de pe întinsul ţării, invocând exemple accesibile, din vorbirea curentă şi, nu o dată, din graiul comunelor din care eram originari, studenţii” [D. Macrea, 4, p. 308]. Un alt student, Florin Salvan (din Braşov), îşi aminteşte: „Probitatea sa ştiinţifică şi morală erau unanim recunoscute. În jurul lui plutea o aureolă vecină cu mitul. [...] Parcă-l aud şi acum vorbind la curs, în sala V. Pârvan, într-un stil ales, cald, captivant, convingător. [...] Spirit creator complex, poet, scriitor, critic literar, memorialist, Sextil Puşcariu a fost, mai întâi de toate, un lingvist român de vocaţie europeană” [v. culeg.: 160 de ani de la înfiinţarea primei biblioteci publice la Braşov. 1935-1995, Braşov, 1996, p. 161-162].
Cei din generaţiile de azi, din care face parte şi autorul acestor rânduri, îi pot urmări captivantele-i prelegeri de fonetică citind volumul Rostirea, despre care acad. Em. Petrovici, în Prefaţa la prima ediţie din 1959, spunea că este „un manual de fonetică a limbii române” [Em. Petrovici, 5], iar Andrei Avram, în Cuvîntul înainte la ediţia a doua din 1994, susţine că Rostirea lui S. Puşcariu este„cea mai importantă dintre lucrările româneşti din domeniul ştiinţelor fonetice” [A. Avram, 1, p. 3]. Rostirea lui S. Puşcariu, am spune noi, este o adevărată enciclopedie de fonetică şi fonologie românească unde fenomenele sunt privite atât în sincronie, cât şi în diacronie, atât sub aspectul limbii literare, cât şi în diversitatea lor spaţială, dar şi o veritabilă enciclopedie de fonetică şi fonologie generală. Rostirea e un manual-tratat de fonetică cu o bogată informaţie ştiinţifică expusă într-un stil accesibil, atrăgător, chiar fascinant, şi susţinută de un bogat material documentar, cu argumente probante, cu exemple variate şi edificatoare, aduse din abundenţă din fişierul pe care l-a adunat o viaţă [S. Puşcariu, 7, p. 10].
Investigaţiile de ordin fonetic, după cum reiese din volumul Rostirea şi după cum recunoaşte însuşi Puşcariu [S. Puşcariu, 8, p. 391], au ocupat în activitatea ştiinţifică a savantului clujean un loc deosebit de important. Faptul e explicabil, dacă ne gândim că viitorul savant şi-a făcut ucenicia la şcoala neogramaticienilor, care erau interesaţi de descoperirea şi formularea legilor fonetice. Mai apoi devine foarte receptiv la metodele noi de cercetare în lingvistică, cum este geografia lingvistică în studierea graiurilor. Apreciind metoda lui J. Gilliéron, încă student fiind, completează ancheta dialectală pe teren după chestionarul fonetic al lui Gustav Weigand. Cel mai mult însă, după cum susţin acad. Iorgu Iordan şi acad. Em. Petrovici, l-au atras pe S. Puşcariu preocupările reprezentanţilor şcolii fonologice de la Praga, în special cele ale lui N. Trubetzkoy, rezultatul acestui contact de idei fiind elaborarea şi publicarea următoarelor lucrări: Morfonemul şi economia limbii (DR, VI, 1931, p. 211-243) şi Consideraţiuni asupra sistemului fonetic şi fonologic al limbii române (DR, VII, 1934, p. 154) [I. Iordan, 2, p. 154-155; Em. Petrovici, 5].
„Fonetica, – în viziunea lui S. Puşcariu, – este o ştiinţă nouă, al cărei studiu se ocupă cu cercetarea obiectivă a sunetelor aşa cum le rosteşte gura, le percepe urechea şi le fixează memoria” [S. Puşcariu, 7, p. 60]. Această disciplină, care studiază mecanismul rostirii, – susţine în altă parte savantul, – formează un capitol important al lingvisticii [S. Puşcariu, 8, p. 45]. Se recunoaşte deci autonomia foneticii ca ramură aparte a lingvisticii care, după cum se ştie, până nu demult era încadrată la morfologie ca parte a gramaticii. Fonetica, după S. Puşcariu, este o disciplină indispensabilă pentru lingvistică, el o compară cu tabla de înmulţire, „fără care nu se pot face operaţiuni complicate de calcul” [S. Puşcariu, 7, p. 60]. Un lingvist însă trebuie să fie şi fonetist, căci „cu cât un lingvist are cunoştinţe fonetice mai ample, cu atât e mai bine înarmat” [S. Puşcariu, 7, p. 60].
Care sunt premisele apariţiei foneticii ca ştiinţă aparte? După Puşcariu, fonetica ia naştere atunci (I) când marile invenţii tehnice au apropiat popoarele, silindu-le să-şi înveţe reciproc limbile; (2) când neogramaticii erau stăpâniţi în cercetările lor de istorism, de legile fonetice; (3) când apar primele cercetări dialectale pe teren, acestea pornind tot de la fonetică [S. Puşcariu, 8, p. 45]. Deci dacă lingvistica apare ca ştiinţă de sine stătătoare în primul pătrar al sec.al XIX-lea, apoi fonetica se individualizează ca disciplină a lingvisticii în a doua jumătate a sec. al XIX-lea. Tot acum ia naştere fonetica experimentală, care vine să înregistreze cele mai subtile nuanţe ale sunetelor, a căror cantitate nu poate fi calculată. În legătură cu acest eveniment s-a ajuns treptat la slăbirea deprinderilor de a confunda sunetul cu litera, întrucât s-a recunoscut că litera nu edecât o imagine aproximativă a sunetului [S. Puşcariu, 7, p. 60]. S. Puşcariu explică această confuzie prin faptul că, până la constituirea lingvisticii ca ştiinţă aparte, cercetările filologilor erau concentrate asupra textelor vechi, în care erau urmărite „schimbările de litere”. Se vorbea astfel, în cazul rotacismului latin, de prefacerile „literei” s în r în poziţie intervocalică [S. Puşcariu, 7, p. 60]. Astfel, deşi distincţia dintre sunet şi literă au făcut-o încă gramaticii arabi, aceste două noţiuni au continuat să fie confundate secole la rând. Wilhelm von Humboldt (1765-1835) susţinea, spre exemplu, că cercetarea formei limbii porneşte de la alfabet, iar Ion Heliade Rădulescu vorbea despre „pronunţia literelor”, nemaivorbind de toţi cărturarii Şcolii ardelene, pentru care sunetul şi litera erau una şi aceeaşi noţiune.
Ceva mai târziu, la începutul sec. al XX-lea, pe fundalul noianului de sunete, căpătate ca rezultat al înregistrărilor la aparatele de precizie, apare, de asemenea, necesitatea delimitării noţiunilor de sunet şi fonem şi, prin urmare, ia naştere, în cadrul Cercului Lingvistic de la Praga, fonologia, orientare nouă în ştiinţa despre limbă, pe care S. Puşcariu o îmbrăţişează şi o propagă, publicând o serie de articole deja nominalizate. Iată cât de simplu, cât de accesibil ne prezintă savantul clujean deosebirea dintre sunet şi fonem: „Cât timp sunetul articulat cu aparatul fonator produce numai o impresie acustică, ne găsim pe terenul foneticii, adică a ştiinţei care ne face cunoscut mecanismul vorbirii. În momentul când această impresie acustică este prelucrată de mintea noastră, care-i dă valoarea unui semn deosebitor, am părăsit hotarele foneticii şi am intrat pe tărâmul fonologiei” [S. Puşcariu, 7, p. 73].
La descrierea vocalelor şi a consoanelor însă, S. Puşcariu nu ne orientează spre un sistem fonologic al limbii române literare, ci, fiind un bun fonetist, un cunoscător de excepţie al istoriei limbii, al foneticii istorice şi supunând unei analize minuţioase hărţile atlasului lingvistic, savantul clujean ne-a pus la dispoziţie un tablou al întregii diversităţi diatopice, cu diferitele nuanţe ale vocalelor şi ale consoanelor de pe întregul teritoriu lingvistic, inclusiv dialectele sud-dunărene, nuanţe care uneori amintesc păstrarea unor faze evolutive arhaice în arii izolate şi marginale, alteori semnalează apariţia unor inovaţii în rostire, mai ales în ariile limitrofe. Astfel, în tabelul vocalelor [S. Puşcariu, 8, p. 80] sunt incluse 19 nuanţe: 7 vocale fundamentale, restul – regionale, iar în tabelul consoanelor [S. Puşcariu, 8, p. 72] numărăm 63 de nuanţe consonantice, fără a se specifica de data aceasta care dintre ele sunt fundamentale. Totuşi când vorbeşte despre cele 7 vocale fundamentale dintre „toate vocalele româneşti cunoscute” [S. Puşcariu, 8, p. 80] devine limpede că savantul le are în vedere pe cele 7 foneme vocale ale limbii române literare recunoscute de toţi.
Cât priveşte numărul de foneme consonante în limba română, S. Puşcariu nu ne dă o informaţie precisă în această privinţă, care să-i aparţină. Atunci însă când îl citează pe D. Macrea cu o lucrare, în care acesta inventariază 22 de consoane (inclusiv mediopalatalele ḱşi ǵ),S. Puşcariu pare să accepte, în mod tacit, inventarul de 22 de foneme consonantice în limba română literară [S. Puşcariu, 7, p. 84].
La examinarea fenomenelor limbii, după cum am mai menţionat, S. Puşcariu recurge la diferite comparaţii, uneori deosebit de captivante şi, prin urmare, neasemuit de instructive. Altfel spus, când e vorba mai ales de fenomene fonetice puţin sesizabile, imperceptibile, profesorul Puşcariu le pune faţă în faţă cu fenomene asemănătoare din natură, accesibile, simple prin esenţa lor. Rostirea sunetului vibrant r, spre exemplu, se compară cu „vibraţiile unor aripi de albine” [S. Puşcariu, 8, p. 60], fie că vibrează vârful limbii în cazul unui r apical (alveolar), fie uvula la un r uvular sau graseiat cum e cel din franceză, fie că vibrează buzele la un r pe care-l emite vizitiul la oprirea cailor (astfel sunt prezentate sunetele în Rostirea). Alt exemplu. Vorbind despre silabă, Puşcariu recunoaşte, alături de alţi savanţi, inclusiv fonetişti-experimentalişti, că „silabisirea, adică dezmembrarea în silabe cu hotar limitat net, este un procedeu artificial şi excepţional în graiul obişnuit” [S. Puşcariu, 8, p. 174]. Şi aici, urmându-l pe Otto Jespersen, susţine şi el că „graniţa între două silabe e adesea tot atât de greu de găsit ca, într-o vale [din natură], linia despărţitoare dintre două dealuri” [S. Puşcariu, 8, p. 174].
S. Puşcariu a fost un iscusit şi pasionat observator al fenomenelor de limbă. O viaţă întreagă a păstrat cu nepotolit devotament, cum spune el însuşi [S. Puşcariu, 7, p. 10], această pasiune pentru culegerea de material faptic bogat, variat, edificator. Acest interes de observator al limbii profesorul S. Puşcariu căuta să-l trezească şi la elevii săi, iar prin cărţile sale – cititorilor. Pentru că, spune el, la temelia oricărei descoperiri stă observarea atentă şi îndelungată asupra fenomenelor de limbă, şi nu numai în ipostaza lor dinamică, ci şi în cea statică. Şi aici recurge la exemple din natură: „Vulturul, rotindu-se în aer, îşi zăreşte prada în momentul când aceasta face o mişcare” (ipostaza dinamică), dar şi: „privind lanul galben de grâu, ne atrage atenţia floarea roşie de mac” (ipostaza statică) [S. Puşcariu, 7, p. 6].
Sunetele reprezintă nişte combinaţii de mişcări pe care le fac anumite organe ale aparatului de articulaţie. Urmărind aceste mişcări, noi putem contura sunetul rostit, îl putem caracteriza sau compara cu alt sunet pentru a le scoate în evidenţă trăsăturile lor diferenţiale şi integrale. Profesorul S. Puşcariu ne îndeamnă la experienţe, la observări, la analiza rezultatelor. În acest scop putem folosi oglinda, palatograma ş. a., iar când acestea nu ne pot sluji în cazul concret, profesorul ne sugerează „să ne ascultăm limba”. Iată cum ar arăta o secvenţă din prelegerile la fonetică ale profesorului Puşcariu: „după ce-am rostit papa, pronunţ înaintea oglinzii baba şi mama, văd că mişcarea buzelor rămâne absolut aceeaşi”. Concluzia? „Consoanele p, b, şi m se articulează la fel” [S. Puşcariu, 8, p. 49]. Dar consoanele discutate se şi deosebesc între ele. Aici, continuă profesorul, „va trebui să cercetăm cauzele ce determină deosebirea între ele, pe care n-o observă ochiul, dar o distinge urechea” [S. Puşcariu, 8, p. 49]. Urechea însă fixează aici deosebiri de durată şi de timbru: m,e un sunet continuu (durativ), b şi p sunt sunete momentane (nondurative); m e nazal, b şi p sunt orale, b e sonor, iar p e surd. Mai departe profesorul generalizează şi motivează rezultatele analizei: „auzirea este tot atât de importantă ca şi rostirea, căci omul învaţă să vorbească reproducând sunetele auzite – un surd din naştere este şi mut” [S. Puşcariu, 8, p. 45]. Desigur, articulaţia sunetelor (rostirea) şi percepţia lor (audiţia, auzirea) sunt componente indispensabile în procesul vorbirii. S. Puşcariu ca profesor însă continuă să familiarizeze pe elevii săi şi cu alţi factori, complementari, dar necesari. Aşadar, „şi văzul contribuie la o mai bună înţelegere a vorbirii, care, în mod normal, se realizează, prin dialog. Copiii mici, când învaţă limba, „se uită în gura” celor ce vorbesc. Dintre toate sunetele, cele produse mai întâi de copii sunt labialele (mama, papa), căci mişcarea buzelor e prinsă mai întâi cu ochii. Oamenii care aud greu ghicesc vorbele după forma pe care o ia gura celui care vorbeşte... În întunerec înţelegi cu mult mai greu ceea ce ţi se spune, decât la lumină [S. Puşcariu, 8, p. 49]. „În sfârşit, – susţine pe bună dreptate S. Puşcariu, – nu trebuie uitat nici gestul, care, prin semnificaţia convenţională ce i se dă, devine un auxiliar al rostirii [S. Puşcariu, 8, p. 49].
În concluzie, s-ar putea spune că Sextil Puşcariu a fost şi rămâne a fi un mare lingvist şi fonetist, volumele lui, inclusiv Rostirea, la care ne-am referit mai mult, sunt solicitate şi căutate de specialişti în lingvistică în general şi de către specialişti în fonetica în special, astfel încât afirmaţia pe care o rostea cu multă mândrie şi satisfacţie încă în timpul vieţii: „Mă mângâi însă cu gândul că cel puţin acest volum, pe care-l port cu mine de o jumătate de veac, a putut fi încheiat în 1943, în deplinătatea puterilor mele fizice şi intelectuale. El tratează un subiect care nu mai ispiteşte pe lingviştii de azi şi care nu poate fi aşteptat decât de la cineva care cunoaşte şi geografia lingvistică, dar a apucat şi epoca neogramaticilor. Celelalte volume pot fi scrise mai bine de lingviştii din generaţia actuală sau viitoare” [S. Puşcariu, 8, p. 391], rămâne justificată şi după mai bine de o jumătate de secol de la moartea lingvistului român.
Referinţe bibliografice
1. A. Avram, Sextil Puşcariu şi ştiinţele fonetice, Prefaţă la Sextil Puşcariu, Limba română, vol. II, Rostirea, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1994, p. 13-34.
2. I. Iordan, Sextil Puşcariu, în Cercetări de lingvistică, Cluj, XI, 1966, nr. 2, p. 151-159.
3. G. Istrate, Prefaţă la Sextil Puşcariu, Limba română, vol. I, Privire generală, Bucureşti, Editura Minerva, 1976, p. V-XXII.
4. D. Macrea, Sextil Puşcariu, în idem, Contribuţii la istoria lingvisticii şi filologiei româneşti, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, p. 269-308.
5. Em. Petrovici, Sextil Puşcariu şi problemele de fonologie, Prefaţă la Sextil Puşcariu, Limba română, vol. II, Rostirea, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1959.
6. Sextil Puşcariu, Biobibliografie de Elizaveta Faiciuc, Cluj-Napoca, Editura Muzeul Limbii Române şi Editura Clusium, 1998, 388 p.
7. Sextil Puşcariu, Limba română, vol. I, Privire generală, Bucureşti, Editura Minerva, 1976, 540 p.
8. Sextil Puşcariu, Limba română, vol. II, Rostirea, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1994, 476 p.