Intelectualul şi politica
Pentru tiparSunt pătruns până în măduva oaselor de emoţia de a fi în faţa Dumneavoastră şi de a vă vorbi în limba care e sângele nostru comun. A curs şi sânge de om pentru acest sânge de cuvinte. Să dea Domnul cel sfânt să nu mai curgă niciodată, rănile să se cicatrizeze şi încercările trecutului să fie pentru noi toţi rezervoare de putere spre a înfrunta surprizele, nu întotdeauna agreabile, ale viitorului. VIITORUL, doamnelor şi domnilor, nu e un înger: e o fiară! Dacă nu suntem veşnic cu ochii în patru şi dacă nu ne încordăm toate forţele fiinţei noastre, viitorul ne calcă în picioare. Vă rog, vă îndemn!: să nu privim cu încredere VIITORUL, ci cu o lucidă mefienţă, cu un viguros scepticism, cu o bărbătească suspiciune – astfel încât să putem face noi din el ce vrem, nu să facă el din noi ce vrea!
Suntem cu toţii nişte boabe de rouă sub bolta luminoasă a sfintei Limbi Române. Contopite, aceste boabe de rouă pot fi păraie, pot fi râuri – pot fi UN FLUVIU! Dar dacă eu mă închin aici până la pământ în faţa Doamnei noastre, Limba Română, asta nu înseamnă că privesc cu răutate către alte limbi. Sunt, pe aceste meleaguri, şi oameni care vorbesc marea şi viguroasa limbă rusă. Dacă limba rusă respectă limba română, şi limba română respectă limbă rusă. Toate limbile sunt, în fond, voci ale lui Dumnezeu şi, în sine, toate sunt dulci şi cristaline. Numai oamenii le pot face să grohăie şi să rănească sau, dimpotrivă, să cânte şi să aline.
Gândurile pe care vreau să vi le împărtăşesc astăzi au ca subiect relaţia dintre intelectuali şi politică. Vreau să vă spun din capul locului că nu înţeleg prin intelectual doar, pur şi simplu, pe cel care a făcut nişte studii şi are o patalama, o diplomă. Acela e doar un titrat, un licenţiat. În optica mea, numele de intelectual îl merită cel care trăieşte PRIN şi ÎNTRU idee. Cel care pune ideea mai presus decât interesele sale, gândul mai presus de instinctele sale, raţiunea mai presus de nevoile sale. Acela e intelectual: cel căruia lecturile nu-i sunt doar floare la butonieră sau material de conversaţie spilcuită – ci ele, lecturile, i-au intrat în sânge şi s-au transformat în celule albe şi roşii care-i alimentează viaţa şi acţiunea. În acest tip de intelectual cred, acestuia mă alătur, aşa vreau să fiu eu însumi! Un astfel de intelectual nu va cădea nici în mrejele pudrate ale snobismului, nici în ispita grandomană a elitismului ţâfnos şi va fi, pe cât e omeneşte posibil, aşa cum voia Coşbuc, va fi suflet în sufletul neamului său!
Ca să mă apropii şi mai mult de terenul propriu-zis al subiectului meu (care, dintre intelectuali, bate mai mult înspre scriitori), am să vă spun că el a pornit de la o reflecţie asupra cunoscutului dramaturg şi eseist Vaclav Havel, care e şi preşedintele Republicii Cehia. Meritele sale de până în 1989, în planul corectitudinii morale şi al inteligenţei politice, nu scot totuşi situaţia sa de sub semnul senzaţionalului. Adevărul simplu e că scriitorii ajung rar şefi de state. Dacă ignorăm cazurile inverse, ale şefilor de state care au cochetat cu, sau chiar au făcut şi literatură (deci personalităţi prioritar politice, cum ar fi, de exemplu, Iulius Cezar sau, la noi – simplificând, desigur – Dimitrie Cantemir), ne ajung degetele unei singure mâini să-i socotim pe literaţii care ating sau ţintesc vârful ierarhiei. Léopold Sédar Senghor, poetul civilizaţiei negro-africane, ajuns preşedinte al Senegalului, este unul dintre cei mai celebri. Un eşec politic răsunător a suferit, cu nişte ani în urmă, romancierul de talie internaţională Mario Vargas Llosa (pe care, în calitatea mea de critic literar, vi-l şi recomand), pe care toate sondajele îl dădeau ca sigur preşedinte al statului Peru. În fine, la noi se vânturaseră, prin diferite perioade din ultimii 9 ani, numele unor scriitori ca Gabriel Liiceanu, Adrian Păunescu sau George Pruteanu drept posibili candidaţi pentru suprema învestitură.
Trebuie să deschid aici o paranteză mare pentru cazul, cu totul excepţional, al lui Dante Alighieri, titan al scrisului cu care mi-am cheltuit benefic vreo 10 ani din viaţă. Guelf pasionat şi indomptabil, de nestăpânit în lupta contra ghibelinilor, Dante este numit, în anul 1300, prior al Florenţei, adică unul dintre cei cinci bărbaţi care conduceau oraşul. Ghibelinii câştigă pe moment bătălia. Cum încă de pe atunci se practicau ticăloşiile în politică, sub forma incriminării ipocrite prin înscenarea de procese penale pentru adversarii politici, Dante e condamnat de adversarii săi pentru o aşa-zisă „delapidare” şi aşa-zise „acte duşmănoase” (observaţi, desigur, cum seamănă limbajul mişeliei dintotdeauna cu limbajul epocii staliniste). „Ogni véra storia e storia contemporanea”,spunea marele estetician Benedetto Croce („Orice istorie adevărată e istorie contemporană”). Poetul va plăti cu 19 ani de exil (19 ani!) implicarea sa cinstită în treburile Cetăţii, şi tot restul vieţii va trebui să mănânce acea pâine amară de care vorbeşte în cântul 17 al Paradisului, în versurile: „Tu proverai si come sa di sale / lo pane altrui, e соm’ e duro caile / lo scendere e’l salir per l’altrui scale!” (Tu vei vedea atunci ce pâine-amară / e pâinea-ntre străini şi cât de trist e / să urci şi să cobori pe-a altui scară!). Infernul,prima parte a Divinei comedii,poate fi citit şi ca un teribil pamflet politic, în care sublimul şi grotescul se îmbină genial. Aş aminti, în contextul strict al subiectului meu, dispreţul lui Dante pentru aşa-zişii „neutri”, cei care încearcă, din prudenţă sau laşitate, să nu aparţină nici unei tabere, să nu aibă nicio opţiune: îi socotea nişte morţi în viaţă.
În eşaloanele imediat următoare ale puterii, prezenţa scriitorilor a fost, cel puţin în vremurile moderne, remarcabilă. Dacă aruncăm o rapidă privire cu începere dintr-al optsprezecelea secol, îi vom găsi, de pildă, pe Voltaire şi pe Diderotcare, chiar dacă nu sunt incluşi în structurile ierarhice, au jucat, primul la curtea lui Frederic, în Prusia, iar celălalt la cea a Ecaterinei, în Rusia, un indeniabil rol politic, semănând germenii unor mari transformări. La noi, N. Iorgai-a fost profesor regelui Mihai şi nu se poate spune că dascălul n-a transmis nimic din înţelepciunea sa învăţăcelului. De altfel, Iorga a fost şi prim-ministru, nu prea glorios, ce-i drept, fiindcă, de pildă, pe vremea sa, profesorii nu-şi prea luau lefurile la timp (dar, Doamne iartă-mă, nu cumva vorbesc de funie în casa spânzuratului?), după cum, ca prim-ministru, nici marele poet Octavian Goganu a fost chiar ceea ce ar fi trebuit să fie. E de amintit că şi Titu Maiorescu,ctitorul criticii literare moderne româneşti şi cel care a intuit devreme geniul tutelar al lui Eminescu, şi el, după mai multe ministeriate, a ocupat doi ani, cu succes putem spune, fotoliul de premier.
Francezul Fabre d’Eglantine, poet şi dramaturg, a fost, după Revoluţia din 1789, un fel de prim-ministru, ca secretar al lui Danton. A împărtăşit soarta protectorului său, terminându-şi zilele sub cuţitul ghilotinei. Cam tot prin acele vremuri, cu doar câţiva ani mai devreme, Goetheera ministru de finanţe în ducatul de la Weimar, experienţă ce i-a lăsat un gust amar, de vreme ce, peste jumătate de veac, în 1832, îi mărturisea lui Eckermann: „Noi, cei de azi spunem ca şi Napoleon: politica înseamnă destinul modern. Să ne ferim, totuşi, a spune că politica înseamnă poezie, sau că ea ar fi un obiect ce se potriveşte poetului, scriitorului în general. (...) De îndată ce un poet vrea să se afirme pe tărâm politic, trebuie să se dăruiască unui partid. Şi, din clipa când a făcut asta, e pierdut ca poet, ca scriitor. Trebuie să zică rămas-bun spiritului său independent şi privirii sale nepărtinitoare, trăgându-şi peste urechi tichia mărginirii şi a minţii oarbe”(din J. P. Eckermann, Convorbiri cu Goethe, EPLU, 1965, trad. Lazăr Iliescu, p. 483).
O ilustrare parţială, dar, în egală măsură, şi o contrazicere a tezei lui Goethe (de al cărei adevăr absolut eu, unul, nu sunt convins: deşi am o experienţă amară în urmă, încă mai cred că un intelectual poate face bine unui partid sănătos) o reprezintă cazul lui André Malraux. După ce a luptat efectiv în China, în Spania războiului civil şi în Rezistenţa franceză (perioade în care şi-a elaborat romanele), Malraux va fi, în epoca postbelică, ministru al Culturii sub de Gaulle, dar, semnificativ, va renunţa complet la proza de imaginaţie, scriind doar eseu şi memorialistică. Contactul politic, plenar şi intens, cu realitatea blochează, se pare, nevoia de ficţiune şi apetenţa de a plăsmui, în favoarea discursului cerebral, a ţesăturilor de idei. E ceea ce observăm, de altminteri, pe o scară largă, la scriitorii (şi, cred, şi cititorii) români, de astăzi şi de oriunde s-ar afla, în marea lor majoritate dedaţi eseisticii sau publicisticii: N. Manolescu, Liviu Ioan Stoiciu, G. Adameşteanu, L. Antonesei, Ion Cristoiu, Mihai Cimpoi, C. Nistorescu, Vitalie Ciobanu şi mulţi alţii. Este, oare, aceasta o părăsire păguboasă a zonei lor de competenţă şi de excelenţă? Trădează ei oare eternul artei în favoarea trivialului cotidian? Nu m-aş grăbi să răspund nici da, nici nu. (Sper că aţi observat, dacă nu, vă spun eu, că am citat mai sus şi oameni pe care îi respect în calitatea de condeieri, dar cu ale căror poziţii politice nu sunt întotdeauna de acord, ba cu unii sunt acum în dezacord vehement.) Îmi voi aminti că Goethe însuşi ezită asupra a ce este mai înălţător pentru o fiinţă gânditoare: pasiunea sa artistică sau cea politică, atunci când tot el, în 1830, în Anale, scria: „Nu prin câteva lucrări pe care le-a lăsat, ci prin cum a trăit şi a acţionat şi prin cum i-a determinat pe alţii să trăiască şi să acţioneze, rămîne un om în istorie”.Teoria angajării politice a artistului, numită ca atare de Jean-Paul Sartre, se află aici in nuce (deşi se poate obiecta că Goethe vorbeşte mai mult de influenţare decât de conducere) şi o vom regăsi în faimoasa butadă a lui Malraux: „Ca să poţi pune capăt războiului din Algeria, unde-i mai bine să fii? În cafeneaua «Flore» sau în guvern?”. În consonanţă cu aceste fraze şi, aş zice, cu sentimentele multora dintre noi, hic et nunc, vine şi declaraţia pe care o făcea romancierul spaniol Jorge Semprun când lua în primire ministerul culturii în cabinetul Felipe Gonzales: „Am fost întotdeauna mai avid de dreptate decât de artă”.
Marele Alexandru Ioan Cuza a avut norocul unui prim-ministru de talia mult-dotatului scriitor şi istoric M. Kogălniceanu. Ministru al Propagandei în România interbelică a fost o vreme poetul Nichifor Cranic; a plătit scump acest lucru. La Arte şi Culte, în aceeaşi perioadă, era romancierul Ion Marin Sadoveanu. Trebuie notaţi şi: Ralea, ca ministru al muncii, sau memorialistul Ion Petrovici, la educaţie, deşi cel din urmă a fost precumpănitor politician, nu om de litere (îl găsim ironizat ca personaj, sub numele de Pomponescu, în romanul Bietul Ioanide al lui Călinescu). În zile mai apropiate de ale noastre, a fost ministru al culturii în România un eseist de calitate, Andrei Pleşu, acum ministru de externe, cu care nu-s de acord pe ici, pe colo, prin punctele esenţiale. De altfel, „Externele” au mai „căzut” (ca să zic aşa) pe mâna unor scriitori: Chateaubrianda deţinut acest portofoliu sub Ludovic al XVIII-lea, iar Vasile Alecsandri în Moldova postpaşoptistă şi apoi în Principatele Unite. Scriitori ca Paul Morand, Saint-John Perse, Paul Claudel sau, în spaţiul nostru, Blaga şi, mai încoace, Al. Paleologu, au fost diplomaţi de calitate. Azi, dintre scriitori, mai sunt Mihai Zamfir, Grete Tartler, Ioan Grigorescu. Un actor de talent, şi care recita bine (mai bine ca alţii) din Eminescu, Ion Caramitru, este acum, dincolo de Prut, ministru al culturii. De partea asta a Prutului, la Cultură a fost remarcabilul Ion Ungureanu. Nu se pot uita eforturile pe care le-au făcut şi le fac, spre a-şi scoate ţara la liman, oameni ca Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Dumitru Matcovschi, Valeriu Matei, Ion Hadârcă (cel care a fost şi vicepreşedinte al Parlamentului), regretatul Ion Vatamanu, ca deputat, sau Mihai Cimpoi, în aceeaşi calitate. De altminteri, viaţa parlamentară a absorbit un număr relativ mare de oameni ai scrisului (azi, dincolo de Prut, ar mai fi de amintit Laurentiu Ulici). Dacă întorc binoclul spre trecut, îl zăresc pe romancierul Benjamin Constant, care a fost deputat şi sub Ludovic al XVIII-lea şi, meşter cârmaci, sub Carol al X-lea. Victor Hugo este ales în 1849 în Adunarea Legislativă, dar, pentru că se opune vehement intenţiilor dictatoriale ale lui Napoleon al II-lea, va petrece, după 1851, 18 ani în exil. Nu mă pot stăpâni să nu citez aici finalul poemului său Ultima verba (Ultimul cuvânt). Este un poem despre cei care se împotrivesc dictaturii, despotismului, samavolniciei cu sufletul, cu mintea şi cu fapta. E un poem despre demnitatea supremă de a rămâne, chiar dacă plăteşti scump, numai în slujba adevărului. Citez: „Si l’on n’est plus que mille, eh bien: j’en suis! Si même / ils ne sont plus que cent, je brave encore Sylla! / S’il en demeure dix, je serai le dixième; / et s’il n’en reste qu’un, je serai celui-là!”(Când vor rămâne-o mie, voi fi de-al lor. Ei bine, / vor fi numai o sută? Voi fi-ntre ei mereu! / De-or mai răzbi doar zece, vor fi zece cu mine! / Iar când mai luptă unul – acela voi fi eu! – traducerea îmi aparţine). „Perpetuu deputat”, cum scrie despre el, în Istoria... sa G. Călinescu (ed. II, p. 848), Ion Pillat nu era făcut pentru această experienţă. „La urmă, politica făcută în viaţă avea să i se pară timp pierdut în deşert”,relatează fiul său, Dinu Pillat (Itinerarii istorico-literare, Editura Minerva, 1978, p. 28), deoarece, „cu timpul, intuiţia dezabuzată simte monotonia circuitului mort al realităţilor de sub orice regim” (id.). Aş putea şi eu să vă spun câte ceva, în calitatea mea de senator dezamăgit, dar mai amân puţin, nu-i locul acum – şi, întorcându-mă-n trecut, observ că nici un spirit copleşitor cum a fost cel al lui G. Călinescu nu cred că ar fi avut impresii grozave de transmis despre viaţa sa ca deputat sub comunişti, în Marea Adunare (sau Adunătură?) Naţională, activitate în care a fost obligat la triste şi ancilare concesii.
O menţiune cu totul şi cu totul aparte se cuvine acelor scriitori care nu au fost nici în structurile puterii, nici în apropierea ei, şi care totuşi, la un moment dat, au avut de spus un cuvânt hotărâtor în politica tării lor. Pe o parte, din stânga sau dreapta Prutului, i-am şi pomenit, dar mai trebuie neapărat amintite şi gesturile de mare curaj politic şi chiar curaj pur şi simplu ale unor Paul Goma, Dorin Tudoran sau Mircea Dinescu. Dar să mă uit iar în trecut: Scrisoarea deschisă către preşedintele Republicii, Felix Faure, a lui Emile Zola, apărută în ziarul „Aurore”şi intitulată J’accuse...! (Acuz), a fost gestul capital care a obligat societatea franceză să ia act de oribila eroare judiciară (cu componente antisemite) în faimosul caz Dreyfuss. Scrierile lui Soljeniţân au deschis ochii lumii contemporane asupra realelor dimensiuni ale infamiilor totalitarismului comunist. J. P. Sartre scria în 1948: „Eu îi consider pe Flaubert şi Goncourt responsabili de represiunea care a urmat Comunei, deoarece n-au scris niciun rând ca s-o împiedice”, iar în discursul de la Stockholm, Soljeniţân dezvoltă aceeaşi idee: „Un scriitor nu este judecătorul indiferent al compatrioţilor şi contemporanilor săi. El este complicele oricărui rău comis în ţara sa sau de către compatrioţii săi. (...) Ni se va spune: ce poate literatura împotriva iureşului sălbatic al violenţei? Să nu uităm însă că violenţa nu trăieşte singură (...): ea este intim unită, prin cea mai strânsă legătură naturală, cu minciuna. (...) Oricine a ales violenţa drept mijloc, trebuie inexorabil să aleagă minciuna ca regulă. (Cât sunt de potrivite aceste vorbe sângeroaselor evenimente actuale din Balcani! – G.P.) La început, violenţa acţionează pe faţă şi chiar cu orgoliu. Dar, din clipa când se consolidează (...), simte aerul rărindu-se în jur şi nu poate supravieţui fără a intra într-o pâclă de minciuni, deghizându-le sub vorbe dulcege. (...) Şi, din clipa în care minciuna va fi demascată, violenţa va apărea în goliciunea şi urâţenia sa. Şi violenţa atunci se va nărui” (apud „Interval”, nr. 1/1990).
În anii 1985-’86, când realiza, clandestin încă, convorbirile cu Karel Hvizdiala, grupate sub titlul Interogatoriu la distanţă, viitorul preşedinte al Cehoslovaciei (şi apoi, vai, doar al Cehiei), pe atunci „simplu” scriitor hărţuit de autorităţi, îi spunea interlocutorului său: „Cred că intelectualul trebuie să neliniştească; că el trebuie să depună mărturie despre mizeria din lume; că el trebuie să provoace prin independenţa sa, să se revolte împotriva oricăror forme de manipulare; cred că intelectualul trebuie să aşeze sub semnul întrebării sistemele, puterile constituite, discursul acestora, şi să scoată la iveală minciunile. De aceea intelectualul nu corespunde rolului prestabilit la care unii ar vrea să-l reducă. De aceea, el nu trebuie să corespundă niciunei Istorii scrise de învingători. Intelectualul nu trebuie să fie «cumsecade», el trebuie să deranjeze mereu, să transgreseze, trebuie să rămână inclasabil”(Interrogatoire à distance, Editions de l’Aube, 1989, p. 135). Intelectualul, mai crede Havel, seamănă cu Sisif: înfrânt dinainte de forţe mult mai mari ca ale lui, el rămâne totuşi neînvins. Câştigă chiar pierzând. Ca şi Berenger al lui Eugen Ionescu împotriva ucigaşilor fără simbrie.
Am pornit de la Vaclav Havel şi, trecând prin câteva nume importante, m-am întors la el. Nu mi-am propus să dovedesc ceva. Am încercat doar nişte spicuiri din „dosarul cauzei”, al cauzei politice a Scriitorului. Am supus judecăţii Dumneavoastră fapte şi mărturii, pro şi contra. Eu am opţiunea mea. Mi-o susţin cu francheţe, fără s-o predic. Exist, deci mă îndoiesc. N-am vrut să propovăduiesc, ci să dau de gândit. Ce e rău şi ce e bine te întreabă şi socoate.
-------------
Discurs inedit rostit la Conferinţa „Probleme actuale de cultivare a limbii şi comunicare în viziunea senatorului George Pruteanu”, organizată de către Facultatea de Litere a Universităţii de Stat din Moldova, Chişinău, 10-11 mai 1999.