Gheorghe Marin – translatorul memoriei
Pentru tiparDespre Gheorghe Marin este uşor de scris şi în acelaşi timp este incomensurabil de greu. Pentru că inevitabil vei ajunge pe culmile unei disperări, vorba lui Emil Cioran, de pe care nu există întoarcere...
Am zăbovit mai multă vreme asupra paginilor scrise dens şi rar încredinţate luminii tiparului de către distinsul cărturar şi publicist Gheorghe Marin. Fie că semnează un crochiu, o relatare sau o evocare, o schiţă de portret sau o nuvelă istorică – în toate se simte stilul elaborat, competent şi metodic al autorului care are în spate o bună şcoală publicistică, o mare experienţă de viaţă, o nesecată pasiune pentru literatură şi o imensă dragoste pentru limba română şi pentru tot ceea ce ţine de trecutul zbuciumat, de istoria şi cultura acestui neam din care facem parte. Toate aceste calităţi le-am regăsit şi în consistentul volum de proză documentară semnat de scriitorul Gheorghe Marin Închinare memoriei (F.E.-P., Tipografia Centrală, 2006), despre care am vorbit şi în cadrul unei calde lansări, fiindu-i moderator.
Şi cu toate acestea, încercând să-mi aştern pe hârtie gândurile, intuiam că rămâne ceva neexprimat, dincolo de puterea cuvântului, într-o sferă închisă şi cicatrizată, care seamănă foarte mult cu o inimă nerostită, în care mai multe inimi se aud. Şi cred că oricine i-ar cunoaşte durerea neogoită, ar împărtăşi, la lectura cărţilor dumisale, aceeaşi senzaţie – a unor ecouri de cântec liturgic, însoţind cu intensităţi diferite, mai grave sau mai lirice, în surdină, fiecare pagină scoasă la lumină din noaptea tăcerii. În această tonalitate a interpretării înţeleg scrisul lui Gheorghe Marin ca pe o refulare a suferinţei, ca un leac împotriva uitării şi ca pe o răzbunare în numele celor, ale căror voci astăzi doar prin cântec răzbat către noi.
Ca un imperios adagio, dedicaţia volumului Închinare memoriei – „Celebrului cuplu – Doina şi Ion” – conferă ansamblului tocmai emoţia difuză cu funcţii liturgice şi cathartice, prin care se face posibilă o declanşare a fragilului mecanism mnemotic: simplu eveniment statistic al memoriei, printr-o miraculoasă interiorizare a evocării, memoria capătă reperele unui spaţiu de refugiere spirituală, devenind Memorie.
Pentru cititorul mai puţin avizat un „Cuvânt despre autor”, doct şi vibrant semnat de scriitorul Tudor Ţopa, prefaţează acest volum de Închinare memoriei, care se dovedeşte a fi, precum bine subliniază prefaţatorul, „fructul unei osârdii zbuciumate şi îndelungate pe ogorul publicisticii noastre naţionale”. Relatările confratelui de generaţie, ale publicistului Tudor Ţopa, preţioase mai ales prin verva lor nedisimulată, pun în valoare, în principal, două laturi ale acestei biografii merituoase – competenţa şi riscul. Este unanim recunoscut faptul că pentru a doua jumătate a secolului XX basarabean, anii ’60-’70, expansiunea benefică a cărţii naţionale în spaţiul nostru preponderent rural este indestructibil legată de numele lui Gheorghe Marin. „Fiind avansat în funcţia de vicepreşedinte al Comitetului de Stat pentru Edituri, Poligrafie şi Comerţul cu Cărţi, timp de 25 de ani el (Gh. Marin – I.H.) a promovat valori culturale, a pus curajos Măria Sa Cartea în capul mesei. Prin contribuţia lui în acea perioadă grea, când orice titlu de carte trebuia aprobat la Moscova, au fost deschise în republică noi edituri, s-a dezvoltat o reţea largă de tipografii, au fost construite peste 650 de librării în oraşe şi sate”, consemnează Tudor Ţopa. A doua latură, asumarea riscului, o desprindem din cele relatate despre editarea cu bucluc şi, într-un anumit fel, comedioasă, pentru modul cum s-au alertat autorităţile comuniste la tentativa „diversionistă” de a-l edita la Chişinău pe Dante Alighieri, Divina comedie,în „minunata traducere a scriitorului român Coşbuc”, carte salvată până la urmă şi cu concursul regretaţilor Pavel Boţu şi Anatol Corobceanu. „Pe muchie de cuţit s-au mai aflat abecedarul Albinuţa de Grigore Vieru şi Spiridon Vangheli, culegerea B.-P. Hasdeu de Nicolae Romanenco, placheta de versuri a poetului Ion Vatamanu şi multe altele.” Numeroşi autori confruntaţi cu cenzura din acea perioadă ar putea mărturisi cu mâna pe inimă că Gheorghe Marin a fost „omul nostru salvator”, la care apelau în momente de cumpănă.
Aşa cum se constituie în coordonatele sale esenţiale, plină de evocări şi mărturii memorialistice, amintiri, schiţe, nuvelete, portrete de personalităţi ale timpului şi ale timpurilor înzăpezite de istorie, această carte realizează o frescă impresionantă, s-ar părea eterogenă, la prima vedere, însă omogenă prin senzaţia fluxului istoric neîntrerupt, suflând „colbul de pe cronice bătrâne”, din vremea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt (Putna – Mecca noastră ortodoxă) şi Ioan Vodă cel Viteaz (Vitejie temerară) sau, mai aproape, Alexandru Ioan Cuza (Domnitorul Unirii), apoi, străbătând „Timpuri paralele” cu Nicolae Iorga (Titanul secolului XX) şi Alexe Mateevici (Alături de Eminescu) până la „Bărbaţii cu ţinuta verticală” din epoca modernă (Alexei Marinat, Gheorghe Malarciuc, Anatol Corobceanu, Eugen Grebenicov, Emil Loteanu, Gheorghe Ghimpu, Ion Ungureanu, Isai Cârmu ş.a.) şi prin cântecele neamului (Limba noastră, Trei culori, Reaprindeţi candela, Car frumos cu patru boi) până la nepotul Cristi – Cristofor Aldea-Teodorovici, cel care este marcat de pronie să preia testamentar această zestre spirituală şi să-i sporească bogăţiile. Un capitol aparte în reliefarea valorilor româneşti îi revine Cărţii naţionale şi ctitorilor de carte, editorilor, tipografilor, librarilor, bibliotecarilor etc. (Gheorghe Revenco, Boris Mihalache, Anatol Vidraşcu, Valentina Chitoroagă).
Fiind mai în albiile sale tocmai în abordarea subiectelor istorice, adeseori Gheorghe Marin, descătuşat până la absolută sinceritate, surprinde cititorul prin nişte paralele şi comentarii la zi deosebit de relevante, ca, de pildă, în acest post-scriptum la istoria lui Ioan Vodă: „Situaţia în care s-a pomenit această parte a Moldovei azi e similară celeia în care se găsea Moldova Medievală până la înscăunarea domnitorului Ioan Vodă cel Viteaz căruia i-au trebuit numai 28 de luni pentru a schimba faţa ţării, ridicând-o mândră în văzul întregii Europe şi făcând-o respectată şi temută nu numai de hrăpăreţii vecini, ci şi de Imperiul Otoman. Oare cât timp le mai trebuie demnitarilor noştri pentru a scoate această biată ţară din sfâşietoarele nevoi ?!”.
Certele calităţi de nuvelist, harul şi tactul pedagogic, invectiva satirică şi umorul bonom se manifestă în nuvelele sale alegorice „Scrobita”, Cucul de la răsărit, Cadou de la Brejnev şi Generalul ţiganilor. Nuvela La păscut albine ar putea fi nucleul unei bine-venite şi frumoase cărţi pentru copii, iar Fântâna trebuie sfinţită este o ingenioasă snoavă cu tâlc, prin personajul căreia – pseudosavantul domn Istrate, care scoate zer „moldovenesc” din strecurătoarea cu dicţionarele limbii române – lesne se citeşte conturul portretistic al autorului ruşinoasei făcături dicţionaristice „moldo-române”. Probabil, de multă forţă morală e nevoie ca să poţi sfida impostura şi mediocritatea, pentru a păstra neîntinată, după atâtea suferinţe, memoria cuplului mirific Doina şi Ion care atât de înălţător au iubit şi au cântat crinii latineşti ai limbii române.
În ansamblul ei, cartea Închinare memoriei urmează un principiu ritualic: prin pietatea şi ploconirea în faţa celor sfinte, gesturi care intensifică procedeul re-creativ, de explorare a sondei existenţiale, din perspectivă ontică, etnică şi naţională, se amplifică sentimentul înălţării întru neîntrerupta cunoaştere ontologică, paideică şi cristică a menirii noastre pe acest pământ.
Aceeaşi ţesătură de fibră ontică re-creativă de flux neîntrerupt al neîmpăcatei Memorii o regăsim şi în noul volum de proză documentară semnat de scriitorul Gheorghe Marin Misiuni şi destine. Sunt reluate în acest „compendiu istoric”, vorba autorului, motivele principale din cartea anterioară, cu unele studii de eveniment aprofundate şi cu altele noi, distinct clasificate în compartimentele de fond: Timpuri şi evenimente şi Vitregii şi cutezanţă.
Nuvela istorică Tragica pribegie a gloriosului voievod, consacrată Domnitorului Primei Întregiri Mihai Viteazul, se remarcă printr-o expunere amplă şi cursivă, printr-un stil neutru, alert şi aproape telegrafic, a legendei de fond, laitmotivul Unirii, a unităţii limbii şi istoriei, fiind, după toate cele citite, obsesia cea mare a autorului însuşi: „De menţionat că prinţul craiovean poseda o impecabilă limbă română presurată cu metafore şi comparaţii plastice. Iată doar câteva spicuiri din scrisorile Domniei Sale, adresate diverselor cancelarii: «orice va putea cunoaşte (...) câtă pagubă am făcut duşmanului şi câtă slujbă creştinismului, ostenindu-mă zi şi noapte fără a fi avut pace şi odihnă, nici vara, nici iarna, necruţând cheltuială, nici alta, nici primejdie de orice fel»”.
Eroul Secolelor şi Eroul Plevnei sunt alte două nuvele care pun în valoare calităţile de narator ale autorului. Prima, nuvelă scrisă către bicentenarul naşterii generalului Giuzeppe Garibaldi, conţine multe detalii interesante, paralele şi unele inserţii în istoria noastră, aceeaşi obsesie nobilă a reîntregirii ţării dând naştere la asemenea abateri vibrante, cu accente mironcostiniene: „Legitim ne putem pune şi o altă întrebare: unde e Pocuţia, care pe timpul domniei înţeleptului Alexandru cel Bun făcea parte din vatra Moldovei Medievale? Unde-s munţii carpatini, unde-i marea cea neagră, unde-i Dunărea cea Albastră? Unde-i salba de citadine frontiere: Cetatea Albă, Ismail, Chilia, Tighina, Hotinul?”. Prezenţa lui Lev Mecinicov, medicul lui Garibaldi şi strănepotul lui Milescu Spătaru, cât şi periplul din sudul Basarabiei, parcă ne fac şi mai apropiată această figură legendară a istoriei. Tulburătorul păienjeniş de argint al firelor de pânză istorică reproduce o secvenţă a bătăliei de la Plevna, în războiul pentru independenţa Statului Român de la 1878, dar ineditul subiectului îl constituie senzaţia de martor, trezită, ca şi în alte cazuri, de mărturiile autorului-copil, care invocă imaginea bravului oştean Gheorghe Banu, eroul Plevnei şi, precum se vede, copământeanul cahulean al autorului. Alte scene istorice, amintiri şi portrete în mişcare (Mihail Sadoveanu, Pavel Boţu, Gheorghe Vodă, Ion Josu, Tudor Ctitor sau Anatol Josan) fac deliciul acestui consistent florilegiu de opere literar-documentare prin care scriitorul Gheorghe Marin nu-i spulberă aşteptările cititorului său, punându-şi în valoare, din carte în carte, talentul de autentic prozator şi potenţial autor de ample pânze epice inspirate din bogata noastră istorie naţională.
În fine, de la venerabilii Eugenia şi Gheorghe Marin nu suntem în drept să cerem mai mult decât ne-au dăruit nouă, întregului neam românesc – o Doiniţă cântată până dincolo de moarte de un irepetabil Ion al acestui indestructibil nucleu al iubirii. Părinţi şi bunei în acelaşi timp, ei înşişi sunt o carte deschisă din care s-a înfiripat, după cotitura fatală, viaţa nepotului Cristofor. Acum, fiecare carte scrisă de Gheorghe Marin este ca un dar nesperat, ca o pâlnie simfonică, prin care răzbate către noi murmurul de voci din grădini îngereşti.
Cu adevărat, aşa precum spunea marele Nicolae Iorga, a scrie o carte înseamnă a înfăptui un act social de frumuseţe şi înţelepciune! Un act de justiţie socială, precizăm noi, este şi cunoaşterea cărţilor scrise de Gheorghe Marin.