Rob şi stăpân al limbii române
Pentru tipar*
Între mine şi limba română există mai mult decât un flux de simţire reciprocă. E o simbioză binecuvântată care-mi dăruie împlinirea unui sens major al fiinţării. Sunt un rob fericit al limbii, dar în acelaşi timp un stăpân statornic şi neiertător al ei. Cred că poezia, cea care-şi merită numele şi-şi împlineşte rostul, reprezintă inima şi duhul fiecărei limbi. Ce înfăţişare şi ce puls sonor ar avea, de pildă, franceza fără Ronsard şi Baudelaire, italiana fără Petrarca şi Dante, româna fără Eminescu şi Ion Barbu?
*
Pentru mine cea mai apropiată de perfecţiune este limba română. Acest simţământ profund subiectiv nu umbreşte preţuirea celorlalte limbi. Limba noastră este încă relativ tânără, are rădăcini adânci, dar şi ramuri pe cale de înmugurire şi virtuale înfloriri. Viguroasă, fără înnodări anchilozante, statornicită, dar păstrându-şi minunate deschideri mişcătoare, sonorităţi neaşteptate şi miezuri stârnitoare de noi înţelesuri, „mult e dulce şi frumoasă” limba ce ne călătoreşte prin trecerea acestei lumi. Nu uit că de vreo jumătate de veac limba română a fost rănită prin infiltrarea unei ideologii nefaste cu ţăndări de lemn şi încercări de schilodiri nemernice. Fenomen întristător a cărui stingere va cere un răstimp destul de lung. Toată vremea i s-a opus însă şi continuă să-l înfrunte existenţa limbii româneşti curate şi nevătămate. Fără a fi singurii, poeţii au fost şi rămân garanţi de frunte pentru creşterea luminoasă a limbii române. Şi mă bucur foarte că majoritatea poeţilor din Basarabia, atâţi cât mi-a fost dăruit să-i citesc, se arată vrednici şi uneori străluciţi mânuitori ai limbii menite dăinuirii biruitoare.