Legile şi fărădelegile despre limbi
Pentru tiparLa început au fost legile. Avem în vedere cele trei legi adoptate în 1989: „Cu privire la statutul limbii de stat a R.S.S. Moldoveneşti”, „Cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti” şi „Cu privire la revenirea limbii moldoveneşti la grafia latină”.
Imperiul sovietic (U.R.S.S.) încă funcţiona, partidul comunist (P.C.U.S.) nu dădea semne de moarte (dimpotrivă, după „restructurarea” şi „transparenţa” declarate de tânărul pe atunci Mihail Gorbaciov, strecurat ca prin minune între mastodonţii din conducerea de vârf a statului şi partidului, alimenta speranţe de revigorare şi evoluţie), Vladimir Lenin continua să fie numai pe ici-acolo criticat (dar nu şi aruncat din mentalitatea şi comportamentul social al maselor), şi într-un atare context social-politic Sovietul Suprem al R.S.S. Moldoveneşti adoptă hotărâri de neimaginat până la acea vreme: „A trece scrisul limbii moldoveneşti la grafia latină” şi, îndeosebi, „A abroga Legea R.S.S. Moldoveneşti din 10 februarie 1941 «Cu privire la trecerea scrisului moldovenesc de la alfabetul latin la alfabetul rus»”.
Faptul că în toate textele se scria „limba moldovenească” nu e cazul să ne mire. După 1812 Rusia, care luase fără vreun temei juridic Basarabia, a avut grijă întâi să tolereze glotonimul limba română, apoi să-l înlocuiască treptat cu „limba moldovenească”, pentru ca, de pe la 1871, să stopeze procesul de predare în limba acestui pământ, trecând oficial la limba rusă pe întreg teritoriul imperiului (mai concret şi mai detaliat în privinţa aceasta a se vedea: Lidia Colesnic-Codreanca, Limba română în Basarabia (1812-1918), Chişinău, Editura Museum, 2003).
Ştafeta „limbii moldoveneşti”, deosebită de limba română, necesară ţarismului pentru a edifica o naţiune „moldovenească”, alta decât cea română, a fost preluată de imperiul sovietic, astfel încât decenii la rând conaţionalii noştri de până la 1989 (iar unii – şi după acest an) afirmă – în opinia lor, justificat – că bunicii şi părinţii lor au fost „moldoveni” şi au vorbit „limba moldovenească”. Din păcate, aşa a fost, însă e regretabil că numiţii concetăţeni nu se interesează cine şi în ce scop i-au transformat în... „moldoveni” vorbitori de „limba moldovenească”.
Abia după declararea „restructurării” şi „transparenţei” gorbacioviste ni s-a permis să ne aducem aminte că am fost şi suntem români şi că vorbim limba română. Zicem „ni s-a permis” şi ne gândim la nişte discuţii furtunoase, cu participarea unor iluştri savanţi ruşi şi ucraineni, între care Vladimir Şişmariov, Ruben Budagov, Samuel Bernştein, Dmitri Mihalci, Rajmund Piotrowski, Stanislav Semcinski ş.a., în cadrul cărora se afirma argumentat că limba „moldovenească” este, în temei, limba română, împestriţată însă cu rusisme şi scrisă cu alfabet rusesc. Pe urmele dezvăluirilor făcute publice de tot mai mulţi scriitori, ziarişti, istorici, jurişti şi, nu în ultimul rând, savanţi filologi, se trezeau conaţionalii noştri, care înţelegeau tot mai limpede că e timpul să ne salvăm de teroarea limbii ruse, iar româna să fie declarată în republica noastră drept limbă oficială. Regimul comunist, încă în vigoare, acceptă formarea unei ample Comisii interdepartamentale pentru studierea istoriei şi problemelor dezvoltării limbii moldoveneşti. Da, „moldoveneşti”, pentru că stereotipul nu putea fi depăşit repede, uşor şi definitiv.
Nu minimalizăm câtuşi de puţin contribuţia vreunui membru al pomenitei Comisii, a cărei sarcină principală era pregătirea unei Legislaţii lingvistice, dar evidenţiem activitatea – în cadrul acelei Comisii – a lui Ion Dumeniuk, Nicolae Mătcaş şi Ion Borşevici, care, prin sutele de articole, dialoguri radiofonice şi televizate, cuvântări întru susţinerea ideii de declarare a limbii poporului băştinaş majoritar drept limbă oficială, au apropiat ziua convocării Marii Adunări Naţionale din 27 august 1989, la care au participat aproximativ un milion de cetăţeni, exprimându-şi voinţa fermă de a adopta Declaraţia de Independenţă, în care limba oficială a statului nostru a fost numită corect – română –, şi legile despre limbi, discutate între timp cu un entuziasm nemaiîntâlnit până atunci. Cartea lui Ion Dumeniuk şi Nicolae Mătcaş Coloana infinită a verbului matern (Chişinău, Editura Hyperion, 1990) şi tratativele deloc ordinare şi uşoare ale lui Ion Borşevici în cadrul Comisiei, apoi şi în cel al Sesiunii a treisprezecea a Sovietului Suprem al R.S.S. Moldoveneşti (desigur, şi alte articole, studii, luări de cuvânt ale altor autori) ne pot crea o imagine veridică a drumului extrem de complicat şi anevoios până să fie aprobate prin lege deziderate ca „În scopul lichidării deformărilor survenite în construcţia lingvistică din R.S.S. Moldovenească, al luării sub protecţia statului a limbii moldoveneşti – una dintre premisele fundamentale ale existenţei naţiunii moldoveneşti în cadrul formaţiei sale naţional-statale suverane, al asigurării funcţionării ei în toate sferele pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti şi al reglementării relaţiilor lingvo-naţionale în republică, Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti hotărăşte:
„A completa Constituţia (Legea Fundamentală) a R.S.S. Moldoveneşti cu articolul 701 având următorul conţinut:
Articolul 701: Limba de stat a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti este limba moldovenească. Limba de stat este folosită în viaţa politică, economică, socială şi culturală şi funcţionează pe baza grafiei latine” sau „...ţinând cont de identitatea lingvistică moldo-română realmente existentă...”.
Legile despre limbi, din care am citat, au fost echivalente cu o răzbunare a românilor din Republica Moldova pentru veacurile de oprimare naţională şi culturală de după 1812. Cu toate compromisurile făcute regimului care încă mai dăinuia, în primul rând – acceptarea denumirilor „popor moldovenesc” şi „limba moldovenească”, în al doilea rând – atitudinea blândă faţă de limba rusă şi faţă de celelalte limbi vorbite la est de Prut, legile despre limbi din 1989, obţinute în urma unor eforturi colosale din partea scriitorilor, savanţilor, întregii intelectualităţi a timpului, au avut o importanţă de-a dreptul istorică.
Afirmaţia din urmă îşi justifică valabilitatea în contextul în care aceeaşi Sesiune a Sovietului Suprem, la 1 septembrie 1989, a aprobat „în linii mari” proiectul Programului complex de stat pentru asigurarea funcţionării limbilor vorbite pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti şi a dat Consiliului de miniştri însărcinarea să perfecţioneze Programul menţionat cu luarea în considerare a obiecţiilor şi propunerilor făcute de deputaţi, să-l aprobe şi să asigure realizarea lui în termenul stabilit.
Imperfecte, după cum s-au dovedit curând, din cauza acceptării glotonimului promovat încă de ţarismul rus şi a nenumăratelor concesii făcute limbii ruse şi celorlalte limbi vorbite în teritoriu, cele trei legi despre limbi, adoptate în 1989, au generat tot atunci o mişcare largă şi o activitate prodigioasă în întreaga societate. La 30 august 1991 preşedintele republicii Mircea Snegur a semnat un decret cu privire la înfiinţarea Departamentului de stat al limbilor, menit să poarte răspundere pentru realizarea Programului complex de stat pentru asigurarea funcţionării limbilor. Au început să se desfăşoare acţiuni de nivel republican cu referate şi comunicări în limba română, glotonimul limba română a început să fie utilizat liber în domeniul învăţământului de toate gradele; în instituţii, întreprinderi şi organizaţii de toate profilurile au fost formate curând circa două mii de cursuri, cercuri, grupe de învăţare a limbii române (chiar dacă acesteia i se spunea şi „moldovenească” ori „de stat”). În colectivele de muncă de toate profilurile erau numite persoane concrete menite să supravegheze respectarea Legislaţiei lingvistice. Au fost instituite comisii pentru supravegherea respectării Legislaţiei lingvistice în colective, raioane şi o comisie de rang republican, subordonată direct Guvernului.
Se părea că veacurile de umilinţă erau lăsate pentru totdeauna în urmă. Putem înmulţi considerabil exemplele concrete de reînviere a limbii strămoşeşti în anii 1989-1993. Din păcate, pot fi numite şi fapte de împotrivire camuflată şi chiar făţişă Legislaţiei lingvistice adoptate în 1989. Or, începând cu acestea, vorbim nu atât despre legile istorice (totuşi) despre limbi, cât despre adevărate fărădelegi în acest domeniu.
Deşi mai democratice în comparaţie cu legile despre limbi adoptate în Ucraina şi în celelalte ex-republici unionale sovietice, actele noastre lingvistice au fost considerate de liderii ruşilor de la Tiraspol şi de la Tighina (Bender) o încălcare a drepturilor cetăţenilor alolingvi şi, ca urmare, ei au chemat lumea în stradă, la grevă împotriva legilor noastre, echilibrate şi paşnice în esenţă. Curând Federanţia Rusă a pus la cale şi a desfăşurat un război fratricid la Nistru, având drept pretext lezarea demnităţii etnicilor ruşi. Conducerea statului şi parlamentul chişinăuian s-au arătat oarecum înfricoşate, au devenit refractare imperativelor fixate deja în legislaţia din 1989.
Că nu susţineau în toate şi întru totul Departamentul specializat, înfiinţat între timp (a se vedea articolul Cine trage sforile la Guvern? de Alexandru Bantoş, în săptămânalul „Literatura şi Arta” din 14 martie 1993), e una. Că Guvernul n-a acceptat niciunul dintre proiectele de variante revăzute ale legii despre funcţionarea limbilor în republică, cu fixarea la locul cuvenit a glotonimului limba română, unul întocmit şi publicat în presă de Institutul de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe, condus la acel timp de regretatul academician Silviu Berejan, şi găzduit în cotidianul „Moldova suverană” de inimosul jurnalist Tudor Ţopa (cu riscul demiterii din funcţie!), altul – întocmit şi prezentat la Guvern de colectivul Departamentului de stat al limbilor (acesta a fost discutat, parţial redactat, până la urmă acceptat în cadrul Secţiei Probleme sociale a executivului), dar... în loc să dea curs variantei într-un fel definitivate a proiectului (cu precizarea denumirii corecte a limbii vorbite la est de Prut), executivul şi-a văzut misiunea în a... desfiinţa unicul organism statal chemat prin definiţie să supravegheze respectarea Legislaţiei lingvistice, – e o altă acţiune / inacţiune prin care statul Republica Moldova s-a dovedit ostil limbii sale de... stat.
De altfel, Departamentul limbilor a fost ignorat şi mai abitir la nivel de parlament. Încă pe când trăia Ion Dumeniuk (decedat la 3 noiembrie 1992), Departamentul prezentase Guvernului o completare a Codului contravenţional, prin care propunea fixarea de amenzi conducătorilor de toate rangurile, care îngăduiau / tolerau comiterea de încălcări ale legilor despre limbi; propunerea Departamentului a fost discutată şi acceptată de executiv, dar lăsată fără atenţie de legislativ.
Guvernul Sangheli a renunţat categoric la atestarea cadrelor de conducere şi a funcţionarilor din sfera socială sub aspectul cunoaşterii limbii zise „de stat”, după ce emisese câteva hotărâri ca cea „Despre organizarea şi desfăşurarea atestării cadrelor privind nivelul de cunoaştere a limbii de stat” (28 decembrie 1993, nr. 805) şi aprobase tot atunci „Programa de atestare a cadrelor privind nivelul de cunoaştere a limbii de stat pentru exercitarea obligaţiunilor de serviciu”, iar departamentul specializat înfăptuise o muncă serioasă în vederea pregătirii de acest eveniment care ar fi dat un impuls puternic învăţării limbii române de către mase întregi de funcţionari, e încă una dintre multele dovezi neîndoielnice ale lipsei de voinţă politică în rezolvarea problemei revenirii la normalitate în sfera vieţii spirituale a poporului român de la est de Prut.
Fixarea în Constituţia din 29 iulie 1994 a glotonimului „limba moldovenească”, după ce denumirea limba română devenise între timp o achiziţie a intelectualităţii şi a altor pături ale populaţiei din republică, a fost un alt act de surzenie a elitei conducătoare la vocea savanţilor competenţi şi oneşti locali şi de peste hotare, care încă înainte de 1989 argumentau că limba „moldovenească” e aceeaşi limbă română, atât că pe atunci ea se scria cu alfabet rusesc. Ba chiar după adoptarea Constituţiei parlamentul chişinăuian s-a dovedit nu doar reticent, ci totalmente ostil hotărârii Prezidiului Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova din 9 septembrie 1994, apoi şi hotărârii Adunării Generale Anuale a aceluiaşi for ştiinţific din 28 februarie 1996, care răspundea, de altfel, unei solicitări a legislativului: „...denumirea corectă a limbii de stat (oficiale) a Republicii Moldova este limba română”. În condiţiile aflării la putere a Partidului Democrat Agrar, a socialiştilor şi interfrontiştilor, la 27 aprilie 1995 n-a fost luat în considerare nici mesajul, ce-i drept – niţel întârziat, al preşedintelui de atunci al statului, Mircea Snegur, cu titlul „Limba română este numele corect al limbii noastre”. La un moment dat a încetat să fie vehiculată denumirea republicii noastre ca „cel de-al doilea stat românesc”, s-a început un adevărat război – de data aceasta declarat nu de ruşii de la Tiraspol şi Tighina, ci de conducerea „noastră” – limbii române şi istoriei românilor ca discipline de studiu în şcolile de toate gradele.
Un atac fără precedent împotriva spiritualităţii noastre naţionale româneşti a pornit, după 27 februarie 2001, Partidul Comuniştilor din Republica Moldova. Cuceririle noastre istorice (totuşi) din 1989 sunt nu doar minimalizate, ci anihilate în temei. Răzbunarea secolelor de asuprire naţională şi culturală a românilor est-pruteni de către regimurile ţarist şi sovietic e amânată. Mase întregi de elevi, liceeni, studenţi şi reprezentanţi ai altor pături sociale au participat la o serie de mitinguri de protest împotriva declarării limbii ruse în calitatea unei a doua limbi oficiale a republicii, promisă de guvernanţi „fraţilor mai mari” din imperiul rusesc. Forţată de ieşirea în piaţă a zeci şi sute de manifestanţi fără gând de cedare presiunii din partea Moscovei, conducerea românofobă a statului nostru a găsit modalităţi oarecum ingenioase – şi perfide! – pentru a deschide larg uşile şi chiar porţile republicii în faţa limbii ruse, prin adoptarea unei antinaţionale „Legi a publicităţii”, prin redactarea altor documente privind politica naţională, menite să astâmpere setea de supremaţie cu orice preţ a limbii ruse la est de Prut. Între altele, în 2009 problema declarării limbii ruse ca a doua limbă oficială a Republicii Moldova a fost abordată din nou de ambasadorul rus la o întâlnire oficială desfăşurată la Ministerul de Externe chişinăuian.
Nu mărim în chip abuziv numărul exemplelor concrete din care se înţelege dureros de limpede că legile despre limbi, adoptate în 1989 şi care alimentau speranţe adunate de aproape două veacuri, au fost transformate de regimul politic comunist antinaţional în adevărate fărădelegi pentru românii din Republica Moldova, îndemnaţi azi din nou să aleagă cuvintele „moldoveneşti” de cele... româneşti şi să studieze numai operele scriitorilor „moldoveni”, nu şi ale celor... români, ca şi cum Bogdan-Petriceicu Hasdeu ori Alecu Russo n-ar exemplifica întru totul unitatea nedezmembrabilă a literaturii naţionale româneşti, atât de bine „prinsă” şi de marele preot şi poet basarabean Alexei Mateevici încă în 1917. Or, toate au o limită, şi adevărul nu va fi înfrânt, mai cu seamă când avem testamentele lăsate nouă de Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Alexei Mateevici, Eugeniu Coşeriu, Nicolae Corlăteanu, Silviu Berejan, Ion Dumeniuk, Grigore Vieru şi de alţi înaintaşi care ne insuflă tărie de caracter şi credinţă în victoria jinduită.