Fructul regimului sovietic
Pentru tiparDouăzeci de ani? Dar a trecut o groază de vreme! Mă gândesc şi... parcă-mi pare că a fost ieri... Şi totuşi s-au scurs de atunci două decenii. Şi atâtea s-au întâmplat între timp!
E destul doar să ne gândim la... ceea ce se cheamă Imnul de stat. Că doar despre Limba de stat vorbim, nu? Imn de stat, Limbă de stat... La început „Deşteaptă-te, române”, după aceea „Limba noastră-i o comoară”... Şi dacă era „Deşteaptă-te, române”, şi limba părea să fie româna, dar imediat ce s-a adoptat „Limba noastră” ca Imn de stat nu s-a mai ştiut nimic clar... (În treacăt fie zis, limba de stat a devenit limba de... Stati. Cu istoriile şi dicţionarul respective.)
S-a dat o maaare bătălie pentru limbă, alfabet la sfârşitul anilor ’80. Mii, sute de mii de oameni s-au încins în acea luptă îndârjită, printre care m-am numărat şi eu. E destul să amintesc discursurile ţinând de această problemă pe care le-am prezentat în acei ani la plenarele Uniunii Scriitorilor. Şi cine alţii au fost în aşa-zisul detaşament de şoc din acel dur război cu regimul dacă nu intelectualitatea, în frunte cu scriitorii? Muuulte ar fi de spus despre ceea ce au visat minţile noastre cele mai luminate să realizeze, şi... ce s-a ales până la urmă... Deşi câte ceva tot s-a ales: Alfabetul. Da, Alfabetul Românesc, pe care nici dracul însuşi nu ni-l mai poate lua de aici încolo (Dar mai ştii? Actualilor diriguitori le stă în gât ca un os, iar marele mahăr semnează actele oficiale tot cu buchii ruseşti şi nimeni nu are curajul să-l cheme la tribunal pentru încălcarea flagrantă a Legii supreme în... acest stat care e mai degrabă... Statu-palmă-barbă-cot!”).
Dar ştiaţi că, atunci când se dădea acea bătălie pentru limbă şi alfabet, mai marele R.S.S.M.-ului la acea vreme cloci într-însul şi veni cu ideea ca... fie şi latin alfabetul, dar să nu semene cu cel Românesc, ci să fie unul curat... moldovenesc! Ha-ha! Un fel de esperanto...
Acum, că am luat-o pe unda amintirilor şi confesiunilor, să vă înşir colea câteva pătărănii amuzante legate anume de acest subiect, lucruri pe care nu o să le găsiţi în niciun fel de tratate şi studii academice şi care, dacă nu vi le împărtăşesc eu la moment, pot pleca odată cu mine, în neagra uitare.
Nu ştiu cum se făcea că mai totdeauna, când se întâmpla vreo daravelă prin părţile noastre, mă pomeneam şi eu fără să ştiu cum implicat. De cele mai multe ori... cu bătăi şi păruieli, din care ieşeam greu şi bine şifonat. Şi nu aş afirma că sunt o fire belicoasă, nu, dar pesemne e nevoie şi de nişte tipi ca mine, care pe urmă să fie arătaţi cu degetul şi... blamaţi. Aşa a fost când s-a răsturnat... covata la „Chipăruş” în 1959, aşa a fost cu pacostea de deputăţie în ’89-’90... Aşa mi-a fost dat, să fiu martor şi chiar participant la elaborarea textului Legislaţiei lingvistice adoptată în 1989...
Or, în urma presiunilor opiniei publice şi a amplelor mişcări de masă ale populaţiei, oficialităţile comuniste formează expres o comisie pentru a redacta un document care să fie prezentat Sovietului Suprem al R.S.S.M. pentru aprobare. (Ţin să remarc aici că aşa-numita Legislaţie lingvistică a fost un rezultat şi un fruct al regimului sovietic, lucru care e uitat, de unde multe încurcături şi aberaţii care au fost stipulate în Constituţia Republicii Moldova adoptată de criptocomuniştii agrarieni. Chiar mă întreb dacă mai face să marcăm această dată, de douăzeci de ani de la acea întâmplare ori mai bine ar fi să tăcem... ruşinaţi?) Cum se putea fără mine? Preşedintele comisiei care nu altul era (cum nici nu putea să fie!) decât domnul (pe atunci tovarăşul) profesor Ion Borşevici, nu are ce face şi mă include şi pe mine în componenţa ei. Nu de la început chiar, cam de pe la mijloc, dar asta nu-mi scade din păcate câtuşi de puţin! Erau acolo lingvişti cu experienţă, pe care nu am să-i numesc, ei şi-au făcut datoria în mod onorabil. Ceea ce vreau să amintesc în aceste scurte note este anume procedura de lucru care m-a impresionat şi care mi s-a imprimat în memorie.
Aşadar, ne întrunim noi, membrii comisiei, într-un birou (unde în altă parte decât în somptuosul sediu al CC al PCM, care are configuraţia arhitectonică de pagodă chinezească), noi lucrăm în sudoarea frunţii la următorul alineat al istoricului şi arhivajnicului text al Legislaţiei lingvistice, iar domnul (pe atunci tovarăşul) preşedinte se plimbă plin de importanţa misiunii sale prin faţa uşii biroului, ca să ne asigure liniştea şi condiţiile optime de lucru. Dânsul nu participă activ, direct, ca nu cumva să se işte bănuiala că ar influenţa activitatea comisiei. Bun. Dar să vedeţi ce am aflat mai târziu, şi nu în momentul scrierii împreună cu ceilalţi: imediat ce alineatul a fost gata, domnul (pe atunci tovarăşul) preşedinte îl luase ca să facă cunoştinţă cu el de visu. Era, desigur, un lucru firesc, dumnealui purta toată răspunderea, noi nu eram decât nişte executanţi, nişte negri. Dar ceea ce am aflat, tot pe urmă, de la camarazii mei mai vechi în ale activităţii comisiei, Emil Mândâcanu, Viorel I. Ciubotaru este că fiecare alineat formulat era prezentat de domnul preşedinte consilierului juridic al secretariatului CC al PCM, care îl prezenta, la rândul lui, secretarului doi, care, de fapt şi dintotdeauna, a fost secretarul întâi, numai că din umbră. Iar ceea ce am mai aflat, tot mai pe urmă, este că acel consilier juridic de atunci nu era altul decât colegul meu de parlament de mai târziu, omul politic şi lider de partid în anii următori domnul Nicolae Andronic. Iar secretarul de resort la care mergea domnul consilier juridic ca să obţină aprobarea cutărui sau cutărui alineat al elaboratei în sudoarea frunţii, celebrei şi istoricei Legislaţii lingvistice a R.S.S.M. se numea V. Pşenicinicov, care, bineînţeles, nu ne cunoştea limba, aşa că respectivul consilier urma să-i traducă. (Dacă nu cumva chiar noi traduceam, ar fi cazul să se afle de la chiar Emil Mândâcanu, fiul marelui luptător pentru limbă şi alfabet românesc Valentin Mândâcanu.) Or, ceea ce avem azi ne-a fost oferit cu muuultă generozitate de acel secretar doi al CC al PCM, care nici nu ne cunoştea limba. Ha-Ha! Şi noi marcăm douăzeci de ani de la magnificul eveniment! (Da, a avut loc o Mare Adunare Naţională, dar şi aceea a fost furată, ca atâtea revoluţii, la bieţii noştri de români...)
Dar să vedeţi cum a fost votată Legislaţia lingvistică de către comisia special constituită din deputaţi ai Sovietului Suprem al R.S.S.M. Am asistat şi noi, membrii echipei, pentru elaborarea textului, printre care şi eu. Era, se pare, în sala de conferinţe a guvernului. Deputaţi, deputaţi, mai mult ruşi, dar şi vreo câţiva dintre ai noştri, printre care şi domnul (pe atunci încă tovarăşul) Ion Borşevici. Parcă-l văd şi acuma, şezând pe un scaun cam îngust pentru Domnia Sa, dar nu ştiu cum aşezat pe după o coloană care era în sală... Eu eram nu ştiu de ce cu ochii pe el, mă tot uitam să văd cum şi ce face... Şi iată, când după expunerea ritualică a problemei veni vremea să se procedeze la votare, noi, negrii care eram prezenţi acolo, aşteptam cu sufletul la gură: oare să voteze deputaţii? Oare munca noastră va să fie recunoscută şi apreciată? N-am să uit, câte zile voi avea de trăit de aici încolo, felul cum au votat atunci deputaţii aceia sovietici, mai mult ruşi decât de ai noştri... Dar mai ales cum s-a manifestat în cadrul acelui moment preşedintele comisiei pentru elaborarea Legislaţiei lingvistice, dl deputat sovietic, profesor şi doctor în filozofie marxist-leninistă, rector timp de zeci de ani al universităţilor din Bălţi şi Ion Creangă din Chişinău (pe atunci institute). Cum a votat? Iac-aşa, abia dacă a ridicat mâna, îndreptând-o din cot. Nu, nu a ridicat-o în sus, ca să se vadă, ci mai degrabă să nu se prea vadă. Mai ales că şedea acoperit pe jumătate de respectiva coloană... Am trăit atunci un sentiment straniu, foarte straniu... De ce să se fi ferit oare, nu pot să pricep nici astăzi... Dar aşa a fost, exact cum vă spun. Poate că dumnealui nici nu şi-a dat seama de propriu-i gest-comportament? Sau poate că era foarte conştient de respectiva faptă şi de eventualele consecinţe ce-l aşteaptă? Nu vom şti niciodată.
Enigma aceasta m-a urmărit mulţi ani. Nu, nu am discutat cu Domnia Sa, e pentru prima dată când consemnez acest detaliu foarte curios şi elocvent. Dar tot acuma mi-am amintit că totuşi am încercat o dată să mă dumeresc: dar ce-i cu această MAAARE NEDUMERIRE CARE ESTE LEGISLAŢIA LINGVISTICĂ A REPUBLICII MOLDOVA ŞI ULTERIOR SĂRBĂTOAREA NAŢIONALĂ ZIUA LIMBII?
Ocazia a apărut la o masă de comemorare a prietenului meu de universitate, doctorul în ştiinţe fizico-matematice profesorul Ion Ciubotaru. Era, fireşte, şi fiul acestuia, Viorel, soţia Maria, era şi dl Borşevici. Atunci, amintindu-mi că am activat împreună cu Viorel Ciubotaru în cadrul acelei comisii, în cuvântul meu, în continuarea unei idei precedente, amintite de lingvistul şi filologul Vlad Pohilă, am spus următoarele: „Acea legislaţie lingvistică, adoptată de puterea sovietică şi dăruită nouă ca o pomană, de mult trebuia anulată şi adoptată o nouă LEGE, care să fie una adevărată şi să reflecte starea şi necesităţile reale ale societăţii noastre”.
Ca să vedeţi că nu l-am vizat anume pe dl Ion Borşevici, dar d-lui a ţinut să-mi adreseze replica următoare (nu numai mie, ci tuturor celor prezenţi la acea masă de pomenire). A zis literalmente aşa (dar cu multă siguranţă şi chiar cu un pic de aplomb):
– Asta-i şi alta nicicând nu o veţi avea!
P.S. No comment.
17 iunie 2009