Odiseea limbii române (trei cruciaţi: Alexei Mateevici, Eugeniu Coşeriu, Grigore Vieru)
Pentru tiparVrem să fim liberi în limba română
Arcadie Suceveanu
Fenomenul miraculos al regenerării românismului în Basarabia, izbucnit pentru a stinge ceea ce s-a numit, îndreptăţit, o „ruptură ontologică”1, obligă la un efort integrator, ambivalent, recuperând o literatură care păstrează, prin memoria etnică, rădăcinile arheale româneşti dar care, sub „teroarea Istoriei” e bântuită de o „conştiinţă sfâşiată”, căutându-şi specificitatea. Pericolul rusificării, criza dedublării, comandamentul sincronizărilor întreţin, pe de o parte, sentimentele de marginalitate şi înstrăinare, chiar reacţii retractile; pe de altă parte, alimentează „complexul Ithaka” (cf. M. Cimpoi), Basarabia fiind – s-a spus – „o ţară în exil”. Şi dacă suntem de acord că o geografie literară românească nu poate ignora spaţiul basarabean (cunoscând o schizoidie benignă care, în timp, a alimentat un modus vivendi), sarcina urgentă ar fi, după noi, dovedind realism politic, edificarea unui spaţiu cultural comun2. Ideea unionistă nu mai e populară, atractivitatea economică întârzie, dilema identitară se prelungeşte. A fost reactivată o fantomă lingvistică: limba moldovenească. În acest context ne putem întreba dacă Basarabia, trecând „proba exilului”, mai e o provincie românească şi în ce măsură literatura ei (care nu poate fi doar românească) are, prin des-ţărare, conştiinţa acestei apartenenţe.
Românismul basarabean a fost „sentinela latinităţii” (Zamfir C. Arbure), iar fenomenul basarabean este un fenomen românesc in extremis3. Ca regiune de frontieră (border-land), Basarabia şi-a prelungit protostatalitatea, independenta Republică Moldova zbătându-se între securizare şi federalizare. În vreme ce ruşii au încurajat identitatea moldovenească, lipsa unui proiect panromânesc la Bucureşti4, incoerenţa decizională sau gafele diplomatice n-au făcut decât să amplifice dezinteresul5 şi să blocheze replierea identitară. Cum limba, marele personaj tragic al Istoriei basarabene, a fost exilată6, glotonimul limba moldovenească (norodnică) a făcut o fulminantă carieră, recunoscându-i-se chiar slavismul. Iar scrisul, pentru cei credincioşi românismului, a devenit un act existenţial, hrănind o literatură rizomică. Şi pregătind, conspirativ, o fabuloasă renaştere, obstrucţionată ori deturnată acum de pe calea reîntregirii.
Dacă poeţii sunt conştiinţa morală a naţiunii (cf. E. Coşeriu), cruciada pentru limbă, istorie şi neam s-a purtat, se ştie, sub stindard eminescian de către o mână de scriitori, repudiind „estetica de partid” (Marian Popa), şi exemplul lui Homo sovieticus, încurajând mancurtizarea – veritabil genocid etno-cultural. Presiunea slavizării a trezit o conştiinţă îndurerată şi a obligat la apărarea identităţii şi a specificităţii. Dar acţiunea „moldovenistă” sovietică a avut un scop politic şi, sub masca afirmării identităţii, a urmărit brutala separare de unitatea sa etnică, atentând la memoria istorică. Stegarii moldovenismului agită o fantomă lingvistică. A promova limba moldovenească înseamnă a dovedi o crasă ignoranţă ori a comite o fraudă ştiinţifică, sub un întreit aspect (lingvistic, istoric, politic), nota Eugeniu Coşeriu; fiindcă român şi moldovean „nu sunt termeni de acelaşi rang semantic”. Dincolo de absurditatea existenţei a două state româneşti şi a unei limbi care circulă sub o dublă denumire, chiar acceptând o identitate culturală „suplă”, condiţionată de „logica metisajului” (Jean-Loup Amselle, 1990), vom spune, fără echivoc, că acel „naţionalism sănătos”, cerut de E. Coşeriu în contextul bilingvismului, înseamnă, negreşit, raportarea la cultura „de origine”, invocând un necesar etnocentrism. Datoria de a-şi apăra specificitatea nu înseamnă, în cazul literaturii basarabene, o reactivare a complexelor provincialismului (regionalismului), în numele duiosului spiritus loci. După cum reapropierea de cultura română, depăşind un dispreţ păgubos, n-ar trebui să încurajeze „puseurile localiste”, protejând, chipurile, un specific regional, populat de valori precare, cocoţate pe soclul „marilor clasici”. „Examenul integrării” (ca să preluăm formula lui Mihai Cimpoi) va fi necesarmente dur, respectând amprenta unei provincii culturale dar şi imperativul sincronizărilor interioare printr-o nemiloasă „reducere la scară”.
*
Tu-ţi eşti înaltul tău judeţ
Un profet: Alexei Mateevici
Reactualizat spectaculos, meteoricul Alexei (Alexie) Mateevici (1888-1917) n-a avut norocul longevităţii; altminteri, îndrăznea o profeţie G. Călinescu, „ar fi fost un poet mare”. S-a stins la 29 de ani, înainte de întregirea hotarelor, aşteptând încrezător „soarele renaşterii” (cum se mărturisea într-o scrisoare expediată din Zaim, din „inima Buceagului”, către Ioan G. Pelivan, în octombrie 1906; şi iscălită Alexeiu Matveeviciu). Creaţia sa poetică este de mică întindere, „cântăreţul basarabean” având „multă dragoste” pentru poporul părinţilor, încercând a-i descătuşa „puterile minţii şi ale inimii” (v. Ce ne trebuie nouă?, 1906). S-a născut la 16 martie 1888, la Căinari, în fostul judeţ al Benderului, în familia preotului Mihail, fiind primul copil. Va urma seminarul teologic din Chişinău (1902-1910) şi Academia Kieveană (cu întreţinere sinodală); firesc, va debuta (sub pseudonim) „atacând” Chestia preoţească în gazeta „Basarabia” (tot în 1906). Interesat de viaţa religioasă şi tipăriturile bisericeşti, va risipi numeroase articole; exegezele teologice nu puteau lipsi din aria preocupărilor sale, dar Alexei Mateevici se va afirma şi ca traducător ori culegător de folclor, cu cercetări etnologice. Îşi ia licenţa în G. T. Fechner (1914), devine preot militar un an mai târziu, pleacă pe frontul galiţian, apoi pe cel românesc unde va contracta fatala febră tifoidă. Moare la 13 august 1917, la Chişinău, lăsând neamului o vibrantă odă închinată limbii, o poezie-manifest, un veritabil discurs identitar (cum am spune azi). Acea „serie de definiţii” (observase G. Călinescu), evident metaforice, funcţionează ca o reacţie nucleară (cf. M. Cimpoi). Iar postumitatea lui Mateevici stă sub „mirajul unei poezii” (Ion Nuţă).
Pe când „studenţea” la Kiev, era interesat, în cadrul societăţii Deşteptarea, de „folklorul românilor noştri”; cu privirile „îndreptate la deşteptare”, aştepta mărturisitor „venirea zorilor”, înţelegând că românimea basarabeană află în cei de dincolo de Prut „fraţi de luptă”. Şi că nu e vorba de „două viţe cu totul deosebite”. Încât, veghind „la straja intereselor naţionale”, şi-a asumat, cu versificări îndemânatice şi suflu profetic, greul unui grai sperând în învierea lui, anunţând un nou început. Veneticii „ne-au încălecăt”, s-au vărsat „mări de sânge”, iar păstrarea limbii pare un miracol. Preotul Mateevici va cunoaşte (şi recunoaşte) o „foamete de cărţi în limba mumă”. Şi după o prelungă pauză lirică (1914-1917), confiscat – bănuim – de experienţa frontului, va dovedi, tot pe front fiind (zona Tecuci – Mărăşeşti), o teribilă febrilitate creatoare, răscumpărându-şi tăcerea.
Este de admirat vizionarismul său social, nimbat de un creştinism cosmic. Vara, fiind „mai slobod”, lucra „din răsputeri” (aflăm dintr-o epistolă) pentru cei ce ţin ţara (v. Eu cânt). Ascultând Glasul vieţii, el nădăjduia, oracular, în înfrângerea robiei „bietului plugar” şi, desigur, proorocea „înviorarea ţării”. De altminteri, prima poezie (publicată) era intitulată Ţăranii. Acest Homo christianus, adevărată figură apostolică, credea în valoarea religioasă a vieţii. Ca poet „mărturisitor”, pledând înflăcărat pentru drepturile naţionale, recunoscând „sfinţirea cu sudori” a gliei prin truda robilor pământului, va sugera chiar o „împământenire”: natura divină se răsfrânge binefăcător, caută „răsunetul” comuniunii, află o existenţă concretă în omenire (fie şi ca „împărăţie căzută”). Christos, aşadar, e o măsură vie, în simbolismul luminii desluşim urme tolstoiene (marele rus fiind frecventat asiduu), memoria, individuală sau colectivă, poartă aceste însemne (valori) morale. Poetul desfăşoară un discurs liturgic, în cheia predicilor (cf. Ana Bantoş), încât scoaterea din uitare a liricii religioase într-un timp ateu, dezvrăjit, ne-ar oferi un Mateevici integral, recuperat cu întreaga „roadă” a gândurilor sale.
Sensibilizând colectivitatea (trezită din letargicul somn al nepăsării), vizionarul Mateevici vrea, de fapt, recuperarea memoriei, veritabil patrimoniu. Or, echivalenţa memorie / grai coboară în vremea „vechilor cazanii”, îndepărtând colbul, slimul, mucegaiul etc. „În adâncuri înfundată”, limba trebuie să-şi recapete „zgomotul de slavă” şi să conducă la unire: „Jale mi-i că moldovenii / Încă nu s-au înfrăţit” (v. Frunza nucului). Cântecul şi plânsul neamului află în limbă adăpostul Fiinţei (în limbaj heideggerian). Dar acest testamentar poem imnic, având destinul capodoperei, se cuvine analizat în complementaritate cu poemul lui A. Mureşanu şi, negreşit, într-o subtilă continuitate cu Eminescu, cum demonstra temeinic Dumitru Irimia. Să reamintim apoi că, aflat la Chişinău, preotul Mateevici va citi Limba noastră la şedinţa festivă a cursurilor pentru învăţătorii moldoveni (18 iunie 1917), fiind întâmpinat cu o „ploaie de aplauze”, cum mărturisea Elena Alistar, directoarea Liceului Eparhial de fete; capodopera sa a fost publicată imediat în gazeta „Cuvânt moldovenesc” (nr. 49/21 iunie 1917), încetăţenindu-se ideea că ar fi autorul unei poezii doar. Tonul mobilizator al odei închinată Limbii pune în discuţie, cu patos şi militantism, destinul fiinţei naţionale. Poetul-preot denunţă o stare de fapt, invocă „vechi izvoade” şi înţelege că limba, reînviată, „trebuie mult să ne îmbărbăteze”; altminteri, ştergerea urmelor („ce-a mai fost pe-aici şi nu-i”, spunea cu un alt prilej) înseamnă un atentat la identitate.
Examinând, pe urmele altora, soarta capodoperei, vom recunoaşte că, în timp, foarfecele cenzurii a intervenit, izbindu-ne, şi în acest caz, de „blestemul croşetelor” (strofa a VII-a fiind cea vizată de vigilenţa „bodiuliştilor”); s-a pledat, îndreptăţit, pentru un Mateevici integral, recuperându-se poezia ecleziastică. Mateevici a înţeles că miracolul rezistenţei limbii, în absenţa mişcării de emancipare, nu ajunge. Avertismentul lansat în poema Basarabenilor (Mărăşeşti, 10 iulie 1917) nu îngăduie echivocul; pătrunsă de fior mistic, poezia cere imperativ-salvator apariţia unui proroc: „Să ştiţi: de nu veţi ridica / Din sânul vostru un proroc, În voi viaţa va seca, / Zadarnic soarta veţi ruga, / Căci scoşi veţi fi atunci din joc / Şi-ţi rămânea făr’ de noroc”.
Ca spaţiu periferic sau, mai exact, ca răscruce interculturală, Basarabia e condamnată la martiraj, la un „destin hristic”; revenirea spectaculoasă la românitate e chiar salvarea, ieşirea din înstrăinare, lichidând grava polarizare moldovenism / românism. Mateevici era ferm: „N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut”. Vorbele lui, învederând o adevărată religie a limbii, n-au temperat zelul strategic al ficţionarilor, inventând moldoviniaska. Lupta cu aceşti „rătăciţi”, ignorând Istoria şi atentând la memoria neamului, continuă. O lectură în paralel pe filiaţia Mateevici – Vieru, explorată de Ana Bantoş, pune în evidenţă tocmai tranziţia de la memorie la Istorie [v. Limba română, nr. 1-4 (163-166) / 2009, p. 94-103] şi grija de căpătâi pentru graiul matern, chezaş al fiinţării şi rezistenţei într-o vreme care aruncă identitatea în criză. Prin vocea lui Mateevici, Basarabia, confruntată cu vitregiile Istoriei, îşi strigă, dureros, înstrăinarea. Oda poetului-preot rămâne o bornă axiologică şi un semnal de alarmă (actual, din păcate), nicidecum o curiozitate regională sau un text îmbătrânit, cercetat cu pioşenie muzeală.
*
Totuşi să observăm că poemul clasicizat Limba noastră, desfăşurând o pletoră de argumente lirice, indică apartenenţa fără a numi, explicit, limba română. Extirparea cuvântului român înseamnă, de fapt, „privarea de patria culturală adevărată”, nota M. Cimpoi. Or, artizanii sovietici ai identităţii moldoveneşti au cultivat o furibundă românofobie, limba fiind expediată la bucătărie. Motiv de a combate această tristă şi gravă moştenire, reactivată de stalinismul reşapat şi reflexele rusificării, nu doar printr-un independentism separatist, un provincialism păgubitor / regionalism cultural ori o „eliberare locală” (cum ar spune Marian Popa), ci prin recuperarea conştiinţei româneşti. Era nevoie de solide argumente ştiinţifice (ignorate voit de cohortele analiştilor) şi ele au fost oferite de un alt poet (la începuturi), o personalitate de calibrul lui Eugeniu Coşeriu, expertizând şi blamând această inginerie socială, conducând la deriva postsovietică a Basarabiei. Şi continuând lupta pentru o identitate proscrisă.
*
Cânt însă trist şi rănit ca o carte cu filele rupte
Un elegiac: Eugeniu Coşeriu
Deşi a trăit mereu acasă (cum, deseori, mărturisea), Eugeniu Coşeriu – devenit simbol pentru spaţiul basarabean – a avut norocul de a fi plecat în lume (la îndemnul tatălui), purtând cu sine un eticism „răsădit de-acasă”. Congenerii săi trăiau febril, la îndemnul lui Eliade, „depăşirea momentului universitar”, căutând limbajul „trăirist”, colorat, de prospeţimi magnetice, vânând autenticismul, fără interes pentru zonele aride, de uscăciune didacticistă. Trecut pe la şcoli înalte (Iaşi, cu Iorgu Iordan şi Petru Caraman; Roma, Padova şi Milano), luându-şi un doctorat în litere (Roma, 1944), apoi şi în filozofie (Milano, 1949), cel ivit în lume la Mihăileni – Bălţi într-o familie de învăţători (n. 27 iulie 1921) a devenit „un gigant al lingvisticii” (Hans Helmuth Christemann), părintele lingvisticii integrale. La 31 de ani publica Sistema, norma y habla, apoi, în 1958, Sincronie, diacronie şi istorie (tipărită în româneşte abia în 1997!), predând cursuri de lingvistică generală şi de romanistică la Universităţile din Montevideo (1951-1963) şi Tübingen, unde a şi sfârşit (m. 7 septembrie 2002), prezent ca profesor invitat în multe locuri de pe glob, întemeind prestigioasa şcoală coşeriană, iscând un discipolat de larg ecou.
Revenit la matcă, regăsindu-şi „fraţii” în 1991, la Chişinău, şi mai apoi, cu prilejul unui colocviu bălţean (Filologia secolului al XXI-lea), provocat de „necruţătorii” N. Leahu, Gh. Popa şi Maria Şleahtiţchi, care l-au antrenat într-un lung dialog (un interviu în două reprize: 1998, 2001) din care s-a născut o carte densă (v. Universul din scoică, Editura Ştiinţa, 2004), iscoditorul lingvist, cercetând soarta limbii române, supusă anomaliilor în spaţiul transprutean (cu o aberantă polarizare între moldovenism şi românism) şi în faţa Occidentului, atrăgea atenţia că limbajul nu e ergon („lucru împietrit”). Iubea şi profesa raţionalismul critic, ştia că ideile nu se pierd când se împart, ştiinţa fiind o binefăcătoare împărtăşanie. Încât, în acele Elegii de la Bălţi (cf. N. Leahu), rememorând anii de început cu învăţătorul Roman Mândâcanu, recunoştea că a scris şi „ceva literatură”. Şi Călinescu remarcase „turbulenţa” junelui colaborator de la „Jurnalul literar”, o promisiune lesne orientabilă – scria divinul critic – „în toate ramurile culturii”. Iar „muza de la Bălţi” (Irina Stavschi) îi înstrunase coarda lirică.
Cum exegeza mai nouă îl aşezase, contagios, sub semnul lui Blaga, profesorul s-a simţit dator să protesteze, respingând ferm ipoteza. El îl ştia „pe de rost” pe Barbu, coincidenţele blagiene nu pot fi considerate influenţe iar, în proză se manifestase kafkian. Încât, taxat drept „precursor al absurdului” (cf. M. Cimpoi), prozatorul Coşeriu, în ale sale „povestiri şi glume” (vezi, de pildă, volumul de la Tübingen, 1988, apoi în versiune românească Anotimpul ploilor, Cluj-Napoca, 1992) se dezvăluie ca un spirit mucalit, pe linie crengistă (filtrată livresc), regizând disoluţia sensului prin manevre eliadeşti (credem), cu ciudate dispariţii (v. Cinematograful). Şi fiind, de fapt, refugiat sub platoşa academismului, un elegiac râvnind „târzii mângâieri”, cu gândul „obosit de umblet”, copleşit, împresurat de „vorbe de iască”. Încât poetul va mărturisi spăşit: „E greu să ne creştem viaţa din călimări” (v. Voia Ta).
Să reamintim că în perioada liceului bălţean (1931-1939), coleg acolo cu Sergiu Grossu, elevul Coşeriu, „uns” preşedinte al societăţii de lectură „B.-P. Hasdeu”, debuta în revista „Crenguţa” (septembrie-decembrie 1937). Acolo publica mici proze (Suflet de vultur, Sinceritate) şi o conferinţă despre cronicari, posibile nuclee epice pentru ceea ce va urma în perioada italică („Corriere Lombarde”, „L’Europeo”, între 1946-1950, cu o scriitură periată, austeră). Dar poetul, încumetându-se şi la traduceri (din Flaccus, în „Crenguţa”, nr. 2/1938), respecta cu sfinţenie convenţiile estetizante, tiparele clasiciste, preocupat grijuliu de armonie şi disciplină (cf. Alina Ciobanu), tributar impulsurilor romantice ale vârstei, precum în Vers de noapte (în metru antic) unde, decupând un vers, citim: „Ape s-azvârl în prăpăstii sărind peste stânci furtunoase” etc. Ciudat, în conflict cu astfel de predispoziţii, înrolându-se tendinţelor reformatoare, cu ecouri dadaiste, tânărul Eugeniu Coşeriu va scrie penetrant despre Dadaismul poporan („Jurnalul literar”, nr. 49/1939), lansând, la 18 ani, observaţii de mare fineţe analitică. Vorbeşte, astfel, despre „dadaismul” copiilor şi, mai ales, producând „mostre folclorice” despre cuvintele inventate, bufoneriile şi sonorităţile unor formule „magice”, vidându-şi sensul şi pendulând între jovialitate şi obscenitate. Încât metafora şi injuria coabitează în astfel de producţiuni, producând conexiuni şi iluminaţii în zona ludicului, vizitat de hazard şi absurd. Dar nu uită a sublinia importanţa „hainei etice”, de regulă tratată superficial-periferic de cohorta analiştilor.
Un mare român ignorat, lingvistul „mihăilenar” a revăzut Basarabia după cinci decenii! S-a declarat, repetat, „un moldovenist în cadrul românismului” şi a apărat baricadele limbii, desfăşurând argumente infailibile, „uitate” azi de voronienii de serviciu. Calm, decomplexat, vervos, cu o memorie fabuloasă, gigantul de la Tübingen lasă o moştenire ştiinţifică care s-ar cuveni adusă, grabnic şi integral, acasă. Evident, poetul Coşeriu, chiar „strivit” de această zestre (care, inevitabil, eclipsează oferta lirică), ţine să ne avertizeze asupra unei Istorii vitrege, devenită – nota M. Cimpoi – metaforă existenţială (v. Rătăcesc moldovenii): „la nord de cercul polar”, înduioşându-se de cei rătăciţi pe-acolo, salvându-i de la o moarte „de frig” „lupii miloşi din Carelia” sunt gata să-i sfâşie, condamnându-i la o alta. Soarta Basarabiei, supusă tăvălugului deznaţionalizării / mancurtizării poate fi citită aici în filigran, în erupţiile elegiace ale unui spirit înalt, lingvist de talie mondială, mereu cu gândul acasă, devenit – accepta, cu modestie şi bonomie – „un fel de simbol”. Cel care a răzbit în lume înfrângând vitregiile sorţii s-a simţit dator să pledeze pentru „adevărul ştiinţific şi istoric”, condamnând moldovenismul imoral, recunoscând însă un moldovenism sănătos şi cinstind eroismul basarabean, păstrându-şi limba în pofida tuturor intemperiilor.
*
Sub faldurile latinităţii orientale, făcând din Eminescu o „Biblie lucrătoare” (cf. M. Cimpoi), cruciada românismului a cunoscut un exploziv moment de efervescenţă naţională (1988-1989), încununată cu declararea independenţei (27 august 1991) şi legiferarea limbii române ca limbă de stat. Din păcate, marile victorii au fost compromise rapid prin paseism literar şi versatilitate politică (vezi Vitalie Ciobanu, Anatomia unui faliment geopolitic). Mersul „şontâcâit”, destinul „fără adresă” al Basarabiei se explică şi prin „inadecvarea la realitate” a intelectualităţii, scria acuzator V. Gârneţ (vezi Intelectualul ca diversiune. Fragmente tragicomice de inadecvare la realitate). Vinovăţia elitelor intelectuale e reală. Dar, în acelaşi timp, nu putem ignora sau minimaliza aportul scriitorimii în bătălia pentru limbă, istorie şi neam, vârful de lance fiind, desigur, Grigore Vieru. Cel care l-a descoperit întâmplător şi abia la facultate pe Eminescu, citindu-l „prin crăpătura băncii”; cel care, aflat în Ţară, citea tăbliţele interdictive din parcuri „ca nişte poeme frumoase”; cel care, de fapt, descoperise Ţara prin Eminescu şi venerând „lacrima limbii noastre” a risipit versuri memorabile Pentru Ea (adică „limba mamei”).
Scriind, parc-aş ara cu o cruce
Grigore Vieru
Grigore Vieru – „biblioteca de rouă”
De la Steaua de vineri (Editura Junimea, 1978), manuscris strecurat de M. R. Iacoban, la „alte lucrări” şi până la Taina care mă apără (Princeps Edit, 2008), un „volum-lespede” (scria acelaşi M. R. Iacoban), ivit prin osârdia lui Daniel Corbu tot în „dulcele târg”, traiectoria lirică a lui Grigore Vieru, adus astfel acasă, nu suportă prefaceri spectaculoase. Poetul se întorcea la izvoare, redescoperindu-şi rădăcinile; crescut în „înstrăinare”, el absolvea şcoala din Lipcani fără a fi auzit de Eminescu. Încât revelaţia din 1957 şi, mai apoi, în 1988, vizita la „baştina Măriei-Sale” a cetăţeanului sovietic Grigore Vieru i-au îngăduit să se considere „o lacrimă de-a lui Eminescu”, încercând a dezlega taina limbii din care a răsărit. Cel alcătuit „din mai mulţi oameni” a slujit cu har templul Limbii Române şi a pătruns, merituos, prin verbul agitatoric şi dragostea pentru Ţară, fortificându-i curajul de a rezista, în galeria marilor poeţi naţionalişti. Devenit o legendă vie, Vieru a îmbrăţişat o carieră misionară, fiind – observa M. Ungheanu – „purtător de lacrimă colectivă”. A suportat, aşadar, blamul, arbitrajul postmoderniştilor şi insolenţa junilor, inclusiv reproşul că a rămas „tot la Eminescu”, inclus, aşadar, pe lista basarabenilor „defazaţi”. Venind dintr-o „copilărie desculţă”, purtând amintirea grea a „anilor chirilici” (asuprind limba strămoşească), poetul – un suflet vulnerat – s-a încăpăţânat să rămână un slujitor cinstit al poeziei româneşti.
Cel care, ca sol al Basarabiei victimizate, murea „în fiecare clipă”, hărţuit, istovit, deziluzionat de vicleniile Istoriei, vulnerat sufleteşte, înfruntând dihonia poate fi numit, fără a greşi, un poet al neamului. Oricum, cel mai popular, foarte iubit, având numeroşi cititori, aflând în limba română un adăpost al fiinţei. Oferind „bijuterii cantabile” (cf. Constantin Cubleşan), Grigore Vieru, cu figura-i plăpândă, iradiind bunătate şi-a crescut cititorii. Fiindcă poezia sa porneşte din propria-i copilărie (cinstind mama, graiul, numele, plaiul) şi poartă, cu sinceritate, durerea înstrăinării, căutându-şi – racordat la temperatura contextului – matca (tabuizată). El rămâne, indiscutabil, stegarul celei „mai eminesciene generaţii” (M. Ungheanu), ştiind prea bine că „la Eminescu abia dacă se ajunge”. Şi aducând, în spaţiul cultural românesc, energia „marginilor”.
Ivit într-o „casă văduvă şi tristă / De la margine de Prut”, cântând „crinii latiniei”, Grigore Vieru a devenit figura tutelară a Basarabiei. Versurile sale, de un teribil impact, riscă anonimizarea, intrând în circuitul folcloric. Ce şi-ar putea dori mai mult un poet? Sunt stihuri antologice, vădind o suferitoare dualitate, cum observa recent, într-o cronică îndurerată, Gh. Grigurcu: pe de o parte, o poezie cantabilă, duioasă, eliberând melosul reveriei, izvorând dintr-o moralitate arhaică, pe de altă parte, o poezie mesianică, luptătoare, purtând zgomotul luptelor pe care acest „herald al românismului basarabean”, un om fragil, bolnăvicios, cerând ocrotire le-a purtat cu bărbăţie, în chip de „conducător de oşti”. Incisivul Grig, altminteri un ins cald, „suferind” de cumsecădenie şi modestie, „un om atât de frumos” (Alex. Ştefănescu) a fost, aşadar, firav şi puternic, iubit şi urât, stegar şi „terorist”. Dar mai presus de toate este un uriaş poet, noi având obligaţia de a-l descoperi şi preţui măcar în timpul morţii. Mârşăvia de a-i ignora poezia nu poate fi iertată. Expediat sub etichete infamante, de un cinism incredibil, schimbând mefienţa în grosolănie, ignorat ori taxat pentru „opţiunile politice”, „fratele lui Eminescu” a intrat în eternitate (m. 18 ianuarie 2009). Dar vom afla mult mai târziu – avertiza N. Dabija – ce-a însemnat Grigore Vieru pentru noi toţi. Românitatea îi rămâne datoare.
*
Evident, bătălia pentru limbă continuă chiar dacă noua conjunctură geopolitică nu e favorabilă. Frontiera euro-atlantică s-a mutat pe Prut, dar discursul moldovenist proclamă triumfător ruperea de românitate prin voinţa de autoidentificare (alegerea etnonimului într-un stat „polietnic şi multicultural”). Un remarcabil exeget precum Dan Dungaciu (vezi, printre altele, Moldova ante portas, 2005; Cine suntem noi? Cronici de la Est de Vest, 2009) spunea cu temei că şi soarta limbii române trebuie citită prin grila geopolitică (inducând un şir de motivaţii, consecinţe, evoluţii). Lirismul unionist, spectaculos şi contagios-emoţional, trebuie fortificat prin pragmatism politic şi diplomaţie inteligentă.
Note
1 Theodor Codreanu, Basarabia sau drama sfâşierii, Editura Flux, Tipografia Prag-3, Chişinău, 2003, p. 184.
2 Adrian Dinu Rachieru, Bătălia pentru Basarabia, ediţia a II-a, Editura Augusta, 2002.
3 Mihai Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2002, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, p. 327.
4 Iulian Fruntaşu, O istorie etnopolitică a Basarabiei (1812-2002), Editura Cartier, 2002, p. 412.
5 Idem, p. 522.
6 M. Cimpoi, lucr. cit., p. 49.