Carul limbii române
Pentru tiparPrimul cuvânt din titlu nu mai exprimă, ca la începuturi, doar acel obiect concret necesar agricultorului în activitatea sa cotidiană. Azi nu ştiu de-l mai găsim prin curţile sătenilor. Dar, iată, că în curtea limbii îl găsim cu diferite nuanţe ce exprimă acţiuni din diferite epoci. Devenind, într-un fel, chiar buchie din letopiseţul vieţii cotidiene a oamenilor simpli, făuritori nu numai de istorie a neamului, ci şi de grai în împrospătare permanentă. Zic asta cu gândul la cuvântul în cauză care mi-a răsărit pe neaşteptate în titlu: citez doar câteva expresii dintre cele ce l-au păstrat cu sens simbolic, uneori cu totul diferit. Să ne amintim de carul cu două proţapuri dispărut demult, ca obiect, dar rămas ca argument al isteţimii cugetului îndepărtaţilor noştri strămoşi de a se salva din capcanele duşmanului năvălitor, dar şi pentru a-l ataca prin surprindere şi astfel apărându-şi casa, neamul, ţara. Şi altă aşijderi veche expresie, dar cu sens total diferit. Şi tot de la străbunii noştri, care au rostit expresia, lăsând-o urmaşilor ca pe o prevenire: atenţie! Aveţi grijă în ce care urcaţi, „în carul cu proşti” sau în cel din minunatul, dulcele vers din cunoscuta romanţă „Car frumos cu patru boi”.
Nu, dragă cititor, nu întâmplător m-am oprit la câteva expresii la care voi reveni neapărat, însă după cele câteva gânduri pe care aş vrea să le aştern cu ocazia scurgerii a două decenii de la recunoaşterea oficială a legiferării sufletului nostru ca neam, ca popor, suflet care este limba noastră cea română, chiar dacă i s-a atârnat la gât pseudonimul defăimător (moldovenească) apărat şi azi de către unii indivizi, sau certaţi cu ştiinţa, sau analfabeţi. Realitate, desigur, cât se poate de tristă. Căci, din păcate, mai trăim în timpul când ignoranţa domină situaţia. Mă miră nu atât faptul că s-a întâmplat acest trist lucru (pentru nimeni nu e secret că la noi se poate întâmpla absolut orice!), mă miră longevitatea, adică veşnicia lui. De parcă în ţărişoara aceasta, aşa mică precum este, n-ar exista cadre lingvistice calificate, capabile să rostească adevărul ştiinţific.
Ba da! Avem oameni învăţaţi care au rostit adevărul, adevăr argumentat ştiinţific în repetate rânduri la cele mai prestigioase foruri. Dar... Rezultatul îl cunoaştem cu toţii. Şi el, acest trist rezultat, va continua să rămână neschimbat atâta timp cât se vor afla în anumite fotolii analfabeţii. Întristează şi chiar revoltă alt fapt: preocupaţi de problema denumirii corecte a limbii noastre, lăsăm baltă chestiuni ale vieţii, nerezolvarea cărora ne târâie mereu în hău. Astfel, entuziasmul firesc, logic şi de mare preţ acum două decenii, azi a devenit aproape ridicol. Doar câteva exemple, pentru a nu fi declarativ. În ce măsură s-a îmbunătăţit starea limbii noastre, fie şi tăinuită sub pseudonim încă, de la 1989 încoace? Să luăm, bunăoară, chioşcurile de ziare şi reviste, tarabele de cărţi. În cei douăzeci de ani numărul tipăriturilor a sporit considerabil, fapt, ce ar părea, îmbucurător, nu? Zic, ar părea, deoarece aceste chioşcuri şi tarabe ne sunt aproape străine şi chiar vrăjmaşe limbii noastre. Din simplul motiv că la dispoziţia cetăţeanului nostru este pusă producţie periodică şi editorială aproape exclusiv într-o singură limbă – nu, nu în cea română, adică DE STAT, cum ar fi, de altfel, logic să se întâmple, ci în rusă. N-am nimic – dar absolut nimic! – împotriva acestei limbi, a poporului rus, limbă în care sunt scrise minunate opere artistice, limbă în care sunt traduse şi opere ale scriitorilor noştri clasici şi contemporani. Dar pentru noi cea mai sublimă limbă din câte există pe glob e limba română, fiind limba casei. Căci ea este sufletul neamului nostru, însă limba română e spulberată prea des de viforniţele străinismului vandal ca cenuşa din vatră. Limba română la aceste chioşcuri şi tarabe, dacă apare pe ici-pe colo, este ignorată şi umilită de parcă ar fi o străină vinovată de cine ştie ce crimă. Îl conduceam într-o dimineaţă la tren pe un prieten care a vrut să procure de la chioşcul de la gară ziarele proaspete. Fiindcă în română nu se vedea niciunul, a întrebat mirat: „S-au vândut deja?!”. Răspunsul vânzătoarei l-a lăsat mut pe musafir: „Nu primim ziare şi reviste în limba moldovenească”. O întreb de ce, care e cauza? Îmi răspunde – tot în rusă, ca şi prietenului meu – probabil pentru că nu s-ar vinde. Doar le avem pe cele în rusă. Nu-i la fel?
În marile, dar şi în micile magazine aproape că nu vezi inscripţii în română. Aici este neglijată făţiş limba de stat. Dacă te adresezi omului de la tejghea în limba „mioriticului şi ospitalierului” nostru popor, vezi, de regulă, o grimasă, de parcă în faţa tipului (tipesei) s-ar afla un extraterestru. Dar ce să ne mire aceste fapte dacă în legislativul republicii parlamentare aşa-zişii deputaţi ai poporului îşi pun căştile la urechi atunci când se vorbeşte (slava Domnului!) în limba de stat. Starea de lucru în acest domeniu, sper, a accentuat-o însuşi preşedintele republicii, chiar în dimineaţa zilei de cinci aprilie 2009, ieşind de la sectorul de alegeri. Răspunzând la întrebarea unei ziariste, şeful statului, zâmbăreţ, şi-a început tirada, ca să vedeţi, în... rusă. De o asemenea discriminare naţională a poporului în fruntea căruia s-a aflat atâţia ani, n-ar fi fost în stare, sunt sigur, niciun şef de stat din lume. Nu mai vorbesc de replica tuflită ciobăneşte elegantei corespondente care l-a rugat să răspundă pentru telespectatori şi în română: „Eu nu vorbesc în română! Eu grăiesc moldovineşti”.
Asta-i realitatea. Vreau să zic – aceasta-i realitatea care ne-a ţinut în „şah”, altfel zis, ne-a legat la ochi şi ne-a întunecat mintea două decenii la rând! Fiindcă, preocupaţi de problema denumirii corecte a limbii noastre, care, de fapt, demult nu mai e o problemă, pe marginea ei s-au expus clar şi categoric savanţii noştri, specialişti în domeniu, precum şi cele mai mari personalităţi ale ştiinţei filologice din lume, voiam să zic – din cauza acestei probleme care nu mai e problemă, am lăsat de izbelişte chestiunile cardinale ale existenţei noastre: economia, ştiinţa, învăţământul, cultura. Ne părăsesc cele mai bune cadre. Pleacă masiv peste hotare tineretul nostru. Şcolile rămân fără elevi, fără învăţători. Satele devin tot mai pustii. Tot mai mulţi copii şi tineri, părinţii cărora se află în străinătate, devin copii ai străzii, un explozibil cu efect întârziat al societăţii noastre, în care societate se stabilesc şi o dirijează tot mai mulţi alogeni ca să nu le zic venetici. Şi care, bineînţeles, nici gând să respecte nu limba română, ci nici pe cea „moldovenească”. Ei îşi impun propria lor limbă, şi dacă se găseşte cumva vreun „curajos” care să le amintească de limba oficială de stat, i se replică în mod categoric: „Не нравится, уходи!”. Şi omul tace, iar noi continuăm să insistăm a convinge analfabeţii că limba noastră se numeşte aşa şi nu altfel.
Cândva, asta s-a întâmplat pe la finele anilor şasezeci ai secolului trecut, Pavel Boţu, Preşedinte al Uniunii Scriitorilor, aflându-se la Moscova, a fost întrebat de către nişte demnitari de partid de rang înalt, există, într-adevăr, două limbi – româna şi moldoveneasca – şi dacă da, prin ce se deosebesc. Pavel Boţu, acest foarte original poet şi prozator care aproape că e dat uitării (nu întâmplător, credem), fiind un sincer şi adevărat fiu al acestui popor, îşi dădea seama că întrebarea e o provocare. Dar nici să fie fals cu sine n-a vrut. Şi a răspuns în semiglumă: „Înţelegeţi, dumneavoastră, cum e situaţia...?! Limba română e limba noastră literară pe care o cunoaştem bine. Limba moldovenească e tot a noastră, dar pe care n-o prea cunoaştem”... A râs el, au râs şi cei prezenţi, dar gluma, probabil, nu s-a mistuit acolo fără urmă...
Mă întreb însă şi vă întreb şi pe domniile voastre, cititorii acestor rânduri: cine e vinovatul principal al deplorabilei – ca să nu zic tragicei – situaţii? Personal cred – ba chiar sunt absolut convins! – că în primul şi primul rând noi înşine, băştinaşii acestui meleag străbun, responsabilii (unicii!) întru păstrarea zestrei naţionale făurită, apărată din veac în veac şi încredinţată nouă de către strămoşi spre păstrare şi dezvoltare, zestre care are la temelie sfânta treime a neamului, a existenţei lui: Limba, Istoria, Credinţa. Ne-am obişnuit să dăm mereu vina pe alţii, să găsim ţapi ispăşitori (care, de altfel, există şi-s destul de cornoraţi). Dar unde suntem noi, cei care nu rareori ne încumetăm să ne socotim urmaşi – şi încă vrednici! – ai Sfântului nostru Domnitor Ştefan cel Mare? Dacă s-ar trezi azi din veşnicu-i somn şi ar vedea realităţile, oare n-ar scoate sabia din teacă pentru a o învârti deasupra capetelor noastre, urmaşi care ştim doar să scâncim, să ne văietăm, să fim laşi şi linguşitori...
De la un timp – iertată fie-mi sinceritatea – mi se face ruşine când apelăm pentru argumente la baltici. Cităm din experienţa lor şi atât. Parcă am aştepta (de fapt, chiar aşteptăm!) să vină cineva dinafară, poate chiar înşişi balticii, să facă şi la noi ordine. Îmi permit să aduc doar câteva exemple dintre cele mai simple. În toamna lui ’73, pe când lucram la oficiosul „Moldova socialistă”, m-a vizitat un coleg de la un ziar republican din Lituania. Îşi luase şi fecioraşul cu sine, să vadă şi el „Moldova înfloritoare”. În mijlocul unei imense podgorii, văzându-l impresionat pe copil, l-am întrebat banal dacă-i place Moldova. Desigur, în ruseşte l-am întrebat. M-a privit cam surprins şi i-a vorbit ceva tatălui. A urmat un scurt dialog între ei în lituaniană, bineînţeles, după care colegul mi-a tradus impresia băiatului. „Nu cunoaşte rusa?”, m-am mirat cam netacticos. „Umblă la şcoală?”. Răspunsul m-a surprins. Dar mai târziu m-a pus şi pe gânduri. Iar azi nu mă mir că acolo, la ei e aşa cum e, şi că la noi e altfel şi nici nu poate fi ca la ei! Am aflat că fiul învaţă în clasa a cincea şi la ei, ca şi în Moldova, rusa se predă din clasele primare. Dar părinţii îi interzic s-o înveţe. Mai întâi, preciza colegul, trebuie însuşită bine limba maternă. Iar rusa, dacă va avea cândva neapărată nevoie, o va învăţa.
În iarna lui ’81, aflându-mă la o casă de creaţie din Letonia, am intrat într-un magazin. Secţia de haine, spre deosebire de magazinele noastre, era surprinzător de bogată, mai cu seamă în costume tricotate de damă, producţie naţională. Mă apropii de cele două vânzătoare de la tejghea care conversau liniştit şi le rog, bineînţeles, în rusă, să-mi arate un costum. Una dintre femei mi-a aruncat o privire fugitivă, după care continuă conversaţia fără să-mi acorde atenţie. Cu aceeaşi atitudine am fost înfruntat şi după repetarea rugăminţii. Între timp, a intrat un bărbat, le-a salutat, a schimbat câteva vorbe cu cele două tinere, care s-au dovedit a fi serviabile, căci bărbatul foarte curând a şi plecat cu marfa procurată. Intervin iarăşi. Nicio reacţie. M-am mai adresat o dată, dar în română. Parcă au tresărit ambele şi cu scuze mă întrebară de unde sunt. Aflând, au exclamat (în rusă, desigur), cu un fel de entuziasm sincer, specific balticilor: „Moldova, ţara soarelui, vinului şi a bunilor gospodari. Poftim, ce doriţi? Intraţi după tejghea”.
Am zăbovit acolo vreo două ore, antrenat într-o discuţie amicală, m-au ajutat să aleg marfa şi, fiindcă n-aveam suma respectivă, le-am rugat să-mi păstreze coletul până trag o fugă la casa de creaţie. Am rămas surprins când au insistat să iau marfa, zicând că au încredere în moldoveni...
În ’96, aflându-mă în componenţa unei delegaţii oficiale în Republica Estonă, într-un dialog cu omologul meu, ministrul culturii Iaak Alik, am rostit, nu fără o anumită invidie, că lor, balticilor, le vine mult mai uşor să rezolve problemele cu caracter naţional, inclusiv cele economice, sociale, deoarece totdeauna sunt uniţi, nu-s invidioşi şi certăreţi. Mi-a zâmbit oarecum ironic şi ceea ce mi-a mărturisit m-a surprins uşor. Zice, luptele politice, cele pentru fotolii, pentru anumite interese de grup, de clan, invidia, carierismul, pretutindeni există. Estonia nu este o excepţie. Dacă ai vedea ce tensiune ating adesea discuţiile dintre noi, estonienii! Ba se mai întâmplă să ne luăm şi de piept. Dar cu o singură excepţie. Atunci când e vorba de interesele noastre naţionale, uităm de orice supărări, conflicte, devenind cu toţii laolaltă zid peste care nu se trece! Altminteri demult am fi fost înghiţiţi.
Asta-i realitatea. Am indicat intenţionat anii ca argument că balticii nu s-au trezit şi nu s-au deşteptat doar la finele anilor optzeci. Spre deosebire de noi, ei n-au dormitat niciodată. Şi nici nu-i paşte pericolul acestei maladii care mereu dă năvală peste noi. Un alt exemplu concludent: după august 1991 balticii, care erau inundaţi ca şi noi, dar poate şi mai şi, de reprezentanţi ai altor naţii şi etnii, nu s-au grăbit să le acorde cetăţenie de-a valma, numai pentru că momentul i-a prins pe alogeni acolo cu traiul. Li s-au pus tuturor condiţii anume, proprii (şi absolut necesare!) oricărui stat care îşi respectă calitatea de stat suveran şi independent. Cunoaşterea limbii poporului băştinaş, a istoriei, obiceiurilor, datinilor – au fost şi sunt condiţii stricte... Iată deci diferenţa dintre ei şi noi. Exemplul republicilor baltice e însă oarecum inadecvat, dacă stăm să analizăm (dar să analizăm suntem obligaţi!) cum au evoluat ei şi cum am stagnat noi după destrămarea imperiului sovietic. Mai corect ar fi să ne întrebăm cum sunt (au fost) ei şi cum suntem (am fost) noi...
Invocam la începutul acestor sporadice note cuvântul car devenit simbolic şi înveşnicit în unele expresii. Salvatorul car cu două proţapuri... Carul cu proşti care, din păcate, cam des s-a răsturnat pe meleagul nostru... Carul frumos cu patru boi mândri şi cu stăpânul lor, bun gospodar „îngropat până la brâu” în preţiosul rod al muncii sale... Şi iată, în continuare, încă un car. Carul cu zestrea cea mai de preţ a neamului nostru – limba română. Când, oare, şi pe unde şi-a pierdut al doilea proţap cel salvator? De ce stăpânul lui nu mai e „îngropat până la brâu”, ba chiar până peste creştet, cum s-ar fi cuvenit în acea supremă bogăţie a neamului, în lipsa căreia el, neamul, nu mai este entitate naţională... Să fi rămas în Republica Moldova doar „carul cu proşti”?!
Sireaca limbă bogată! Ce soi de purtători şi apărători are, aici între Prut şi Nistru...
14 aprilie 2009
Autorul a scris rândurile de mai sus în condiţii neobişnuite. Ochii, cu regret, nu-l mai servesc ca înainte pe cunoscutul scriitor şi publicist Mihail Gh. Cibotaru, iată de ce, pentru a aşterne pe hârtie gândurile, sentimentele, Domnia Sa foloseşte o tablă cu un şanţ special pentru rândurile ce urmează a fi scrise, meşterită de feciorul său Dorin. Cuvintele curg şi se leagă unul de altul, ca la vechii cronicari, dar gândul e senin şi optimist „pentru că, afirmă prietenul revistei noastre, nu pot să-mi închei ziua lăsată de Cel de Sus fără a zăbovi în faţa hârtiei. E o deprindere de care nu pot scăpa şi fără de care nu pot să-mi concep existenţa, în special acum, când mă aflu la strâmtoare...”.
Stimate domnule Mihail Gh. Cibotaru, vă admirăm pentru această îndărătnicie de a rămâne om al cuvântului, vă dorim putere de rezistenţă, să treceţi învingător şi peste această încercare, rămânând în continuare drept, neînduplecat, cu dragoste neţărmurită pentru viaţă. La mulţi ani şi vise împlinite!
Vă îmbrăţişează cu respect
echipa revistei „Limba Română”