Despre noţiunile ştiinţifice de limbă literară şi română literară
Pentru tiparMoto:
Cine vorbeşte într-un dialect sau grai,
neştiind o limbă literară, acela, fireşte, se află la un nivel
de cultură limitată şi provincială. O mare cultură
poate fi tradusă numai într-o altă limbă de cultură
a unei mari culturi, dar nicidecum într-un dialect sau grai.
Cine vorbeşte într-un dialect sau grai,
neştiind o limbă literară, acela, fireşte, se află la un nivel
de cultură limitată şi provincială. O mare cultură
poate fi tradusă numai într-o altă limbă de cultură
a unei mari culturi, dar nicidecum într-un dialect sau grai.
Antonio Gramsci
Problema timpului în care au apărut primele monumente de limbă literară ale oricărei limbi nu poate fi tratată independent, deoarece aceasta nu este numai una strict istorică, dar şi tipologică, ceea ce ne face să credem, pe bună dreptate, că cercetarea de facto a oricărui aspect privind limba literară începe de la tratarea propriu-zisă a noţiunii teoretice de limbă literară. Aşadar, este arhicunoscut faptul că o limbă literară constituie forma îngrijită, normată şi cultivată a unei limbi naţionale. Limba literară formează o supravariantă a limbii naţionale, caracterizată printr-un sistem de norme fixate în scris, care îi asigură o anumită unitate şi stabilitate, precum şi caracterul ei cultivat. Limba literară are o sferă largă de funcţionare, cuprinzând producţiile şi manifestările culturale în sensul larg al cuvântului. Limba literară este limba scrierilor ştiinţifice, filozofice, beletristice, este limba presei şi a vieţii politice, precum şi limba folosită în diferite instituţii: administraţie, şcoală, teatru, biserică etc. Această ramificare a limbii literare, în funcţie de distribuţia ei într-o anumită sferă de activitate socială, dă naştere aşa-numitor stiluri (ştiinţific, literar-artistic, administrativ şi publicistic), obiect de studiu al stilisticii, disciplină consacrată a lingvisticii.
Notă 1. Contextul politic actual din Republica Moldova, din păcate, ne face să reexplicăm unele lucruri ce ţin de teoria limbilor literare, ştiute şi răsştiute nu numai de lingvişti şi sociolingvişti, dar şi de întreaga lume modernă. Vorba e că la noi nu se vrea înţeles faptul că orice limbă de cultură a unui stat (numită limbă literară) funcţionează în paralel cu graiurile ei înrudite şi cu limba populară vie, de care se deosebeşte mai mult sau mai puţin. Din această cauză se cere, fără niciun temei ştiinţific, să se renunţe la glotonimul de limbă literară română (care reprezintă limba de cultură, limba istorică a poporului băştinaş), în favoarea sintagmei limba moldovenească, care exprimă o cauză politică a unor demnitari de partid şi de stat. Astfel, în Republica Moldova se face a nu se înţelege că limba populară este aceeaşi limbă, dar vorbită la voia întâmplării de fiecare vorbitor, după bunul său plac şi simţ şi că acest grai popular nu poate fi identificat cu textele de limbă literară scrisă, cu textele documentelor de stat, cu textele literar-artistice şi publicistice. Pentru scrierea în domeniile respective, în Republica Moldova, ca în orice stat modern, civilizat, este utilizat un alt aspect al limbii, numit limba literară, iar numele acestei limbi este unul ştiinţific şi istoric – limba română – şi nu unul împrumutat sau inventat. Numele de limbă română literară este legat de începutul ei istoric (aşa a fost numită din capul locului, în secolul al XVI-lea)1. Noţiunea de limbă română literară constituie expresia istorică a culturii noastre, a literaturii şi a credinţei noastre creştin-ortodoxe. De aceea, schimbarea numelui tradiţional al limbii literare este cu neputinţă: aceasta ar însemna să renunţăm la trecutul nostru cultural, ar însemna o trădare în faţa propriei noastre conştiinţe (tot din aceste considerente nici austriecii nu se dezic de numele istoric al limbii lor literare (limba germană), nici cubanezii şi mexicanii nu se lasă de limba spaniolă literară, nici brazilienii – de limba literară portugheză etc.).
Limba literară este o formă elaborată de existenţă a limbii comune naţionale, ea constituie expresia ei cea mai desăvârşită, în sensul că reprezintă o sinteză a dezvoltării şi a posibilităţilor limbii întregului popor. Ca expresie a tradiţiei, ea este mai conservatoare decât limba populară, mai convenţională, dar, pe de altă parte, se află, spre deosebire de aceasta, în continuă evoluţie prin inovaţiile impuse de dezvoltarea economiei, a ştiinţelor şi a tehnicii. Limba literară este, totodată, un produs al vieţii şi al evoluţiei culturale a unui popor, ale cărui manifestări culturale (spirituale) le exprimă în formele scrisului şi le transmite de la o generaţie la alta, din aceste considerente fiind numită şi „limbă comună”, „limbă de cultură” (langue de civilisation, Kultursprache în germană)2.
Reprezentând aspectul cultural al unei limbi naţionale, limba literară constituie, în raport cu graiurile şi dialectele, în raport cu graiul popular, obiectul de studiu a două ramuri ale lingvisticii, sau chiar a două lingvistici, având principii şi metode aparte. De aceea, orice studiu asupra unei limbi literare ne demonstrează că, din punct de vedere istoric, limba literară se dezvoltă în timp numai după apariţia ei într-o epocă, prin lansarea şi impunerea unui dialect sau grai, datorită unor factor culturali, politici sau economici. Totodată, pe parcursul dezvoltării sale istorice, limba literară traversează un proces continuu, neîntrerupt, interacţionând atât cu dialectele şi graiurile înrudite de la baza originii ei, cât şi cu limba populară vie. Numai cel mai puternic dialect sau grai a putut să devină bază a unei limbi literare, iar aceasta deloc nu înseamnă că pot exista în realitate „graiuri şi dialecte literare” sau „limbi dialectale”3. Limbile literare pot avea numai la originea lor un dialect sau grai, care, învingând limitele locale, printr-un lung şi complex proces de evoluţie, se transformă într-o limbă comună de cultură, într-o limbă literară.
Notă 2. În Republica Moldova unii politicieni insistă, fără temei ştiinţific, asupra reformulării glotonimului limba română literară. Astfel, se vrea ca din graiul moldovenesc, din limba populară vorbită aici să se fabrice, mai întâi, glotonimul limba moldovenească, apoi, respectiv, şi noţiunea de limba moldovenească literară, ceea ce, în condiţiile actuale, fenomenul acesta este iluzoriu şi chiar absurd. În sociolingvistica mondială se ştie deja foarte bine că procesul de formare a limbilor literare s-a încheiat încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea (în tot secolul al XX-lea a fost renăscută, revigorată, cu foarte mari cheltuieli, numai o singură limbă literară – limba ebraică). Cauzele imposibilităţii de a mai apărea noi limbi literare sunt obiective, deoarece ţin de progresul tehnico-ştiinţific actual, care generează anual sute şi mii de termeni specializaţi. Astăzi, terminologiile, metalimbajele terminologice profesionale alcătuiesc, în raport cu uzul general, cu fondul principal lexical, mai mult de jumătate din vocabularul oricărei limbi literare. De aceea, în actualele condiţii de dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii, orice tărăgănare, în scopul reformării sau recreării unei limbi, ar putea fi mai mult decât fatală (anume aşa s-a întâmplat în ţările ex-sovietice ale Asiei Centrale, unde, din cauza tergiversării procesului de „plămădire” a limbilor literare, limba rusă s-a impus agresiv, îndeplinind astăzi, şi în aceste ţări, funcţia de limbă oficială, de limbă literară, de limbă de cultură). Prin urmare, trebuie să se ştie că metalimbajele terminologice speciale sunt, la momentul actual, atât de dezvoltate, încât fac imposibilă nu numai crearea sau recrearea unei limbi literare, dar şi reformarea ei. De aceea, în actualele condiţii, glotonimul limba moldovenească este absurd şi fără sorţi de izbândă.
Pentru a fixa cu exactitate perioada în care a apărut o limbă literară, e necesar să se ţină cont de mai mulţi factori. În primul rând, trebuie să se ştie când a apărut primul document de limbă scrisă, apoi să se determine dacă structura lingvistică a acestui text încadrează tipajele, formele-model corespunzătoare ale limbii literare şi numai după aceea se poate vorbi despre începutul dezvoltării propriu-zise a unei limbi literare (de la aceasta trebuie să înceapă şi cercetarea propriu-zisă a unei limbi literare, a unei limbi de cultură).
Cât despre fenomenul apariţiei sau lansării unei limbi literare, el se produce cu mult mai înainte de perioada conştientizării acestui fenomen, cu mult mai înaintea trezirii interesului special faţă de această limbă literară; acest fenomen are loc anterior scrierii operelor lingvistice, literare. Bineînţeles că primii autori ai textelor de limbă literară nu puteau să se gândească numai la ceea ce scriu, dar şi cum scriu, iar aceasta se întâmpla în pofida faptului că în epoca respectivă nu era scris niciun tratat individual de gramatică şi nicio lucrare consacrată limbii literare. În epocile istorice ale începuturilor de limbi literare, teoriile gramaticale privind studierea lor, de asemenea, se aflau într-o stare latentă. Din punct de vedere istoric, se creează o situaţie oarecum specifică: operele literare (primele documente de limbă literară) sunt bine atestate cu trei, patru sau cinci secole înaintea preocupărilor propriu-zise de gramatica acestor texte4.
Notă 3. Pentru a ne convinge de acest decalaj social-lingvistic şi cultural, în continuare vom relata unele dintre cele mai importante momente din istoria limbii române literare (cu referiri speciale la româna literară din Republica Moldova) şi din istoria altor limbi literare (franceza, italiana, spaniola). Invocăm cele mai specifice aspecte istorice ale acestor limbi de cultură, pentru a reţine şi conştientiza că limba română literară îndeplineşte, în acest sens, toţi parametrii istorici şi tipologici inerenţi procesului de apariţie şi dezvoltare a unei limbi literare moderne. Româna literară a apărut şi a evoluat istoric la fel ca franceza literară, italiana literară, spaniola literară şi alte limbi literare europene de mare cultură.
Limba română literară îndeplineşte toate condiţiile teoretice şi aplicative ale unei limbi de cultură, parcurgând, de la origini şi până în prezent, aceeaşi cale istorică, aceleaşi etape (bineînţeles, cu diferenţe cronologice) şi fiind supusă aceloraşi rigori teoretice, asemeni tuturor limbilor de cultură din Europa şi din întreaga lume.
Cât despre româna literară dintre Prut şi Nistru, ea s-a format simultan cu româna literară din toate regiunile vorbitoare ale acestei limbi. Trebuie să se ştie, ab initio, că româna literară, pe teritoriul Republicii Moldova, are, cu certitudine, o motivare istorică şi ştiinţifică binedeterminată şi binemeritată. Apariţia şi dezvoltarea limbii române literare în spaţiul dintre Prut şi Nistru s-a produs simultan cu toate regiunile vorbitoare ale acestei limbi. Drumul ei istoric este acelaşi, este unul lung, anevoios şi foarte complicat, caracterizat nu numai prin salturi semnificative, dar şi prin mici poticneli. De aceea, referitor la baza românei literare, sunt exprimate mai multe teorii, susţinute în perioade diferite5. Dar, indiferent de varietatea acestora, toate conţin o teză comună – despre baza muntenească a limbii române literare, pe care o are, evident, şi româna literară din Republica Moldova.
Această teorie este cea mai veche şi cea mai credibilă şi mai răspândită până acum. Ea a fost formulată în anul 1879, de către B.-P. Hasdeu (1836-1907). Marele lingvist afirma, pe bună dreptate, că începuturile limbii noastre literare trebuie căutate în tipăriturile diaconului Coresi de la Braşov. Referindu-se la înfăţişarea lingvistică a celei dintâi tipărituri coresiene (Întrebare creştinească, 1559), B.-P. Hasdeu observă că, deşi „vechi de peste trei secoli, acest catehism este scris într-o limbă care se apropie foarte mult şi s-ar putea zice chiar că nu diferă de graiul actual al sătenilor din Ţara Românească şi din regiunile învecinate ale Transilvaniei”. B.-P. Hasdeu mai remarca despre textele diaconului Coresi că ele „ne prezintă, fără comparaţiune, mai puţine dificultăţi fonetice, morfologice, lexicale şi sintactice faţă de limba literară, în comparaţie cu alte graiuri dacoromâne”6.
Şi academicianul Ion Coteanu, pentru a demonstra că la baza limbii noastre literare stă demult şi a fost tot timpul graiul muntenesc, susţine că e necesar numai să comparăm principalele trăsături ale structurii limbii literare (între care cele mai importante aparţin sistemului fonologic) cu elementele corespunzătoare din principalele subdialecte dacoromâne. Rezultatele acestei comparaţii sunt cele mai concludente, de vreme ce „limba literară are ca şi graiul muntean un sistem fonetic bine echilibrat, constituit din şapte vocale. Graiul din Muntenia şi sudul Transilvaniei, având o structură mai clară şi mai simplă, a dobândit încă din veacul al XVI-lea o situaţie privilegiată, întrucât pe el s-a întemeiat limba tipăriturilor coresiene, iar cu timpul, datorită unor împrejurări extralingvistice prielnice, s-a impus ca bază a limbii române literare moderne”7.
Prin urmare, limba noastră de cultură (româna literară) a fost lansată în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, prin tipăriturile diaconului Coresi de la Braşov. Prima carte coresiană (Întrebare creştinească, 1559, Braşov), care formează şi primul document de limbă română literară scrisă, are la bază graiul muntenesc, graiul popular dintre Târgovişte şi Braşov. Cele 11 cărţi, tipărite de Coresi între anii 1559-1581, au jucat un rol primordial la fixarea normelor literare ale limbii noastre şi la dezvoltarea ei ulterioară, iar caracterul lor bisericesc, religios a făcut ca ele să fie răspândite în foarte scurt timp pretutindeni, unde se vorbea româneşte, în vechea Dacie.
Textele religioase ale diaconului Coresi, care sunt nişte traduceri biblice din slavonă şi greaca medievală, au fost răspândite şi pe teritoriul dintre Prut şi Nistru (teritoriul actual al Republicii Moldova), care în Epoca Medievală făcea parte din Principatele Române, ceea ce ne face să afirmăm, cu certitudine, că de cele unsprezece tipărituri, cărţi bisericeşti, traduse, elaborate şi tipărite de diaconul Coresi, între anii 1559-1581, au beneficiat şi strămoşii actualului popor istoric din Republica Moldova. De atunci, din acel an al lansării limbii române literare (1559), între Prut şi Nistru sunt pronunţate intact rugăciunile în limba română literară, dar nicidecum în grai moldovenesc. Din acel moment istoric, în toate textele bisericeşti de la noi sunt respectate sută la sută (ortoepic şi ortografic) cele şapte vocale specifice limbii române literare, fenomen pe care nu-l avem şi nici nu l-am avut în graiul moldovenesc. Aceste şapte vocale, folosite în limba română literară de la Chişinău, constituie o particularitate a graiului muntenesc, pe care Coresi, fiind vorbitor din Muntenia, l-a utilizat la scrierea cărţilor sale bisericeşti.
Mai târziu, graiul muntenesc, prin interacţiune cu celelalte graiuri, datorită colaborării bisericilor şi a cărturarilor din toate provinciile istorice române, a evoluat în limba literară română; de atunci şi până în prezent, româna literară din Republica Moldova parcurge, de rând cu toate regiunile vorbitoare ale acestei limbi, acelaşi drum istoric al evoluţiei şi dezvoltării, căci cărturarii de mai târziu, începând cu vestitul mitropolit Varlaam de la Iaşi, s-au orientat, în activitatea lor, după aceste tipărituri. Moştenirea lăsată de Coresi este mai departe îmbogăţită prin contribuţii care vin din toate provinciile istorice româneşti. În aşa fel, în Epoca Medievală, alături de mitropoliţii Moldovei (Varlaam şi Dosoftei), îşi aduc contribuţia la răspândirea limbii române ca limbă de cultură şi Simion Ştefan, mitropolitul Ardealului, şi Radu Greceanu, unul dintre traducătorii Bibliei de la Bucureşti, 1688 (Biblia de la Bucureşti constituie cel mai mare document de limbă română scrisă din Epoca Medievală), şi Antim Ivireanul, autorul Didahiilor, 1708 (această carte îl consacră pe autor drept ctitorul limbii liturgice româneşti), şi episcopii de la Râmnic (Chesarie, Filaret şi Damaschin) cu traducerea Mineielor, 1776-1780 ş.a.
În Epoca Medievală, în paralel cu literatura religioasă în limba română, apare şi o serie de opere lingvistice cronicăreşti în toate provinciile. Astfel, în vreme ce în Moldova şi Muntenia se creează o literatură istorică şi juridică, în Ardeal se face prima traducere românească a Alexandriei (1620), iar traducerile efectuate în Transilvania în scurt timp se răspândesc în Moldova şi în Muntenia. Colaborarea culturală şi lingvistică de la sf. sec. al XVII-lea a făcut ca limba cronicarilor munteni să conţină destule ardelenisme şi moldovenisme, ceea ce ne face să constatăm că, în acea perioadă, deşi existau nişte graniţe între Principatele Româneşti, „cărţile în limba română treceau fără întrerupere şi fără oprelişte dintr-o parte şi alta a Carpaţilor, consolidând legăturile culturale şi de limbă”8.
Dar factorul cel mai important, care a facilitat răspândirea limbii române literare în toate timpurile şi mai ales în secolul al XVIII-lea, a fost unitatea religioasă a vorbitorilor aceleiaşi limbi, adepţi constanţi ai cultului creştin-ortodox. Dogma creştină fiind aceeaşi, şi cărţile de ritual trebuiau să fie identice din punctul de vedere al conţinutului. Mai mult decât atât, pentru noi factorul religios, biblic, a fost decisiv nu numai în faza răspândirii limbii noastre de cultură, dar şi în ceea ce priveşte unitatea limbii pentru toate regiunile vorbitoare de limbă română. Astfel, factorul religios a făcut ca vorbitorii dialectului dacoromân să aibă aceeaşi limbă literară, aceeaşi limbă de cultură – limba română.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea începe procesul deliberat al unificării variantelor literare româneşti, având la bază gramaticalizarea propriu-zisă a limbii române. Reprezentanţilor Şcolii Ardelene – Petru Maior (1760-1806), Samuil Micu (1745-1806), Gheorghe Şincai (1754-1816) şi Ion Budai-Deleanu (1759-1820) – le revine meritul de a fi cei dintâi care s-au gândit la alcătuirea de gramatici şi dicţionare. Ei au fost foarte perseverenţi în această direcţie, stimulând cercetările filologice româneşti. Şcoala Ardeleană, prin activitatea sa foarte susţinută, a trezit interesul pentru studiul gramaticii şi al lexicologiei limbii române literare, influenţând, vreme de aproape o sută de ani, pe toţi cei care s-au lăsat atraşi de aceste preocupări. Deschizătorul de drumuri în ale gramaticii limbii române literare este totuşi Samuil Micu, autorul primei gramatici româneşti tipărite şi fondatorul ortografiei româneşti. Scrisă latineşte (Elementa linquae daco-romanae sive valahicae), gramatica lui Samuil Micu a fost publicată la Viena, în anul 1780, cu o prefaţă de Gheorghe Şincai şi a avut meritul de a fi scos în evidenţă originea latină a limbii noastre, origine contestată, pe atunci, de către o serie de istorici şi lingvişti străini. Prin gramatica lui Samuil Micu, limba română literară devine una normată, unitară şi stabilă, intrând în faza modernă de dezvoltare.
Iniţiativa modernizării limbii române literare a fost continuată în tot veacul al XIX-lea, prin contribuţia celor mai reprezentativi cărturari, dar, cel mai mult, datorită activităţii lui Ion Heliade Rădulescu (1802-1872) şi Titu Maiorescu (1840-1917). Acestea au fost personalităţile care au influenţat decisiv procesul de culturalizare şi modernizare a limbii române. Criteriile după care s-au călăuzit în selectarea normelor limbii române literare moderne au fost: latinitatea, gramaticalitatea, răspândirea geografică şi eufonia limbii române.
În secolul al XIX-lea, contribuţia celorlalte graiuri româneşti la constituirea şi perfecţionarea structurii gramaticale a limbii române literare a fost decisivă, deşi în tot acest zbuciumat secol aproape întreaga viaţă social-politică şi spirituală suferă o puternică influenţă occidentală, iar franceza devine limba de cultură cea mai cunoscută. Acum limba română literară intră pe deplin în faza optimă de modernizare, iar în anul 1881, odată cu apariţia Scrisorilor lui Mihai Eminescu, a Amintirilor din copilărie de Ion Creangă şi a Novelelor din popor de Ioan Slavici, limba română literară atinge culmile înfloririi şi modernizării. Acest pisc, decisiv, a fost atins în mod firesc, întrucât normele unice ale exprimării şi scrierii culte în limba română s-au dovedit a fi, în cea mai mare parte, rodul unei munci comune, atât a cărturarilor munteni, cât şi a celor ardeleni şi moldoveni. Acest efort s-a făcut prin contribuţia nemijlocită а celor mai reprezentativi scriitori din toate provinciile româneşti: Mihai Eminescu, Ion Creangă, Vasile Alecsandri, Alexandru Vlăhuţă, Ioan Slavici, Ioan Luca Caragiale, George Coşbuc, Titu Maiorescu, Mihail Kogălniceanu, Gheorghe Asachi ş.a.
Limba franceză literară (face parte din familia de limbi romanice, grupul galo-romanic)
Prin aceleaşi faze de evoluţie şi dezvoltare a trecut şi limba literară franceză. Pentru a ne convinge, invocăm pe scurt doar câteva momente decisive din istoricul acestei limbi de cultură din Europa. Limba franceză literară are la bază dialectul francien, din Île-de-France, vorbit în regiunea Parisului. Fiind cel mai important centru economic, politic şi cultural la începutul mileniului al II-lea, Parisul a făcut să crească şi autoritatea idiomului vorbit şi scris în această regiune, extinzându-se mai târziu şi asupra celorlalte provincii ale ţării. Important e să menţionăm că şi în Franţa, ca şi peste tot, deşi operele lingvistice literare sunt bine cunoscute cu multe secole mai înainte (cele în limba franceză încă din secolul al XI-lea), totuşi teoria gramaticală a limbii franceze se alcătuieşte abia în secolul al XVI-lea, aproximativ cu cinci secole mai târziu, când cărturarul francez Jacques (Joachim) Du Bellay (1522-1560) publică în anul 1549 tratatul său de limbă Despre protecţia şi promovarea limbii franceze (Défense et illustrations de la langue française).
Primul document de limbă franceză scrisă datează din anul 842 şi se intitulează Jurământul din Strasburg (Les serments de Strasbourg), unde fiii regelui Ludovic cel Bun (778-840) au dat jurământul în faţa armatei în mod neobişnuit, nu în limba latină, unul în limba germană şi altul în limba franceză, o limbă care mai târziu a devenit limba literară franceză, denumită la început lingua romana. Pe la sfârşitul secolului al XI-lea, au fost atestate şi alte texte de limbă franceză timpurie. Printre acestea se înscriu bine cunoscutele opere: Cântecul lui Roland (La Chanson de Roland) şi Viaţa sfântului Alexei (La Vie de Saint-Alexis).
Secolul al XVI-lea constituie pentru istoria limbii franceze literare, dar şi pentru istoria culturii franceze, o epocă foarte semnificativă, deoarece anume atunci începe adevărata ocrotire şi răspândire a limbii franceze. În secolul al XVI-lea se tipăresc primele cărţi de gramatică a limbii literare franceze. Acum limba franceză literară intră în luptă deschisă cu limba latină, înlăturând-o din toate sferele ştiinţei, culturii şi din domeniile economic şi oficial-administrativ. Ordonanţa ministrului Villers-Cotterêts, emisă în anul 1539, declară limba franceză „unica limbă de stat pentru toată Franţa”. Gramaticienii de atunci (Louis Meigret şi Pierre de Ronsard ş.a.), elogiind limba maternă, tindeau spre îmbogăţirea ei, voiau să-i sporească expresivitatea, astfel încât oamenii epocii să-şi poată exprima liber şi uşor varietatea de gânduri şi simţăminte. Secolul al XVI-lea a fost decisiv pentru fixarea normelor ortografice ale limbii franceze literare.
Nu încetează lupta pentru valorificarea limbii franceze literare nici în secolul al XVII-lea, când apar cu totul alte probleme ale francezei literare. Dacă în secolul al XVI-lea era pus accentul pe promovarea limbii franceze, ca limbă de cultură, în locul limbii latine, cărturarii, scriitorii, lexicografii din secolul al XVII-lea vorbesc şi îşi pun sarcina de ordonare gramaticală a limbii franceze, de normare a ei (regler la langue). Acest deziderat este pe deplin susţinut şi de Academia Franceză, fondată în anul 1635 (din iniţiativa acestui for a fost elaborat, în anul 1694, Dicţionarul Academiei Franceze). Numai după o lungă confruntare cu latina, aceasta din urmă cedează, iar limba franceză cultă este recunoscută drept limbă oficială, de stat, fiind, drept urmare, nu numai o limbă pentru comunicarea uzuală, dar şi o limbă a ştiinţei, a literaturii, a documentelor oficiale, a actelor juridice etc. Astfel, după secolul al XVII-lea, problemele limbii franceze literare devin cele ale cercetărilor ei mai profunde, proces începând din secolul al XVIII-lea şi până în prezent. Limba franceză literară cuprinde trei epoci istorice de dezvoltare: 1) din secolul al IX-lea şi până în secolul al XIV-lea – franceza veche (ancien français), 2) din secolul al XIV-lea şi până în secolul al XVI-lea – franceza medie (moien français), 3) din secolul al XVIII-lea şi până în prezent – franceza modernă (cu perioada clasică şi postclasică).
Limba italiană literară (face parte din familia limbilor romanice, grupul italo-romanic)
Limba literară italiană înregistrează cel mai mare decalaj dintre practica şi teoria ei gramaticală. La sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea apar primele lucrări consacrate de limbă italiană, scrise de Dante Alighieri, Francesco Petrarca şi Giovanni Boccaccio, originari din Florenţa. Marii renascentişti italieni au scris în dialectul florentin, cântând viaţa şi cultura Florenţei (specificul florentin al limbii literare italiene a fost cauza principală a controversei asupra aşa-zisei „probleme a limbii» (questione della lingua). Gloria acestui oraş se menţine până la mijlocul secolului al XVI-lea, perioadă în care Florenţa este cel mai mare centru de cultură italiană. Pe urmele celor trei mari renascentişti ai Italiei, cunoscători ai limbii dialectale florentine, în Florenţa vin mai târziu alţi oameni de cultură, ca Machiavelli şi Guiceardini, pictorii Leonardo da Vinci, Michelangelo, Botticelli, Giotto, Vazori ş.a.
Primul document de italiană scrisă datează încă din anul 960 şi se numeşte Testamentul din Capuana (Carta Capuana).
Evoluţia dialectului toscano-florentin i-a atribuit Florenţei remarcabile calificative cultural-istorice. Până în secolul al XVI-lea oraşul concurează cultural şi politic cu Roma, Neapole, Genova, Palermo, ajungând să depăşească valoarea culturală a acestora din urmă. Dar, deoarece Florenţaîn acea perioadă era numai centru de cultură, prestigiul ei se diminuează din secolul al XVI-lea. Florenţa nu a avut atâtea privilegii, în raport cu Parisul, care, veacuri de-a rândul, a fost nu numai centru cultural şi lingvistic, dar a deţinut, pe deasupra, monopolul politic şi economic al ţării. Devenind capitală încă din secolul al XIII-lea, nu şi-a împărţit nici până în prezent funcţia de capitală cu alte oraşe ale Franţei. În cazul Italiei, Florenţa, din păcate, n-a fost capitală politică, decât abia în secolul al XIX-lea, la trei ani după proclamarea Independenţei Italiei, şi numai pe durata a şase ani (din 1864 până în 1870).
Faptul că Florenţa n-a avut statutul de centru politic şi economic a creat un impact negativ asupra întregului proces de evoluţie şi dezvoltare a limbii literare italiene. Anume din această cauză preocupările de gramatică a limbii literare italiene se manifestă abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Un militant de seamă pentru o limbă comună de cultură şi comunicare în Italia a fost marele scriitor, poet, dramaturg şi lingvist, Alessandro Manzoni (1785-1873). Alessandro Manzoni publică în anul 1827 romanul Logodiţii (I promessi spozi), având ca idee de bază unificarea şi centralizarea lingvistică a Italiei. Deşi acţiunea are loc în secolul al XVII-lea, problemele îşi păstrează actualitatea şi în secolul al XIX-lea. Eroii principali sunt Renzo şi Lucia, ambii născuţi în Lombardia, locul de naştere a autorului. Acest roman al lui Alessandro Manzoni reprezintă opţiunea autorului pentru dialectul lombardian ca bază a limbii literare italiene (în pofida faptului că dialectul florentin îndeplinea demult funcţia de limbă literară). Puţin mai târziu, Alessandro Manzoni îşi dă seama de rătăcirile sale şi militează în continuare pentru dialectul florentin, dar cade într-o altă extremă şi anume cea a absolutizării acestui dialect, ignorând contribuţia firească a celorlalte. În polemica sa cu Isaia Graziadia Ascoli (1829-1907), un mare lingvist din secolul al XIX-lea, Alessandro Manzoni susţine mult timp numai rolul dialectului florentin la formarea limbii literare italiene. Abia pe la mijlocul anilor ’70 ai sec. XIX a fost pus capăt polemicii care durase aproape 600 de ani: de la Dante până la Manzoni şi Ascoli. Astfel, încercarea de а confrunta drumul dezvoltării limbii literare italiene cu „modelul francez», în baza unui singur dialect (strict), a eşuat. Meritul primordial îi revine lui I. Ascoli, care a demonstrat cu lux de argumente că limba italiană literară s-a dezvoltat graţie interacţiunii tuturor dialectelor. Acum, după definiţiile lui I. Ascoli, se ştie bine că în procesul unei atari corelaţii, în diferite epoci s-au manifestat mai multe dialecte, printre care dialectului florentin i-a revenit primatul, acesta a constituit temelia originii limbii literare italiene, fiind „lansat” încă din prima jumătate a mileniului II, de la Dante, Boccaccio şi Petrarca.
Limba literară spaniolă (face parte din familia limbilor romanice, grupul ibero-romanic)
Fenomenul interacţiunii limbii literare spaniole cu dialectele ei s-a produs într-un alt mod. Limba literară spaniolă s-a format în perioada războaielor reunite sub genericul Reconquista, când spaniolii luptă câteva secole pentru recâştigarea teritoriilor din Peninsula Iberică, cotropite de arabi. Reconquista începe în secolul al X-lea şi se încheie definitiv în anul 1492, când a fost recăpătat ultimul bastion – Granada.
Simultan cu procesul coeziunii teritoriilor spaniole are loc şi fenomenul constituirii nu numai a dialectelor, dar şi a limbii spaniole ca atare. Nicăieri în Europa, ca în Spania, procesul consolidării lingvistice nu a fost atât de strâns legat de procesul consolidării teritoriale a statului, deoarece unificarea teritorială a Spaniei se produce în paralel cu înaintarea politică a Castiliei – regiune din centrul Spaniei – începând cu veacul al XI-lea.
Lansarea propriu-zisă a dialectului castilian (castellano), ca bază a viitoarei limbi literare spaniole, se aseamănă totuşi cu procesul înaintării dialectului francien, ca bază a limbii literare franceze (dialectul francien era vorbit în centrul Franţei, în împrejurimile oraşului Paris, tot aşa cum şi dialectul castilian era vorbit în centrul Spaniei, în împrejurimile oraşului Madrid). În Spania însă procesul unificării lingvistice a decurs mult mai lent, în comparaţie cu Franţa, deoarece Parisul devenise capitala statului mult mai devreme decât Madridul, iar monumentele lingvistice castiliene sunt popularizate mult mai târziu decât cele franciene. Primul monument de limbă franceză scrisă datează din anul 842 (Les serments de Strasbourg), iar primul document de limbă spaniolă scrisă datează cu trei secole mai târziu, din anul 1140, şi se intitulează Cântarea Cidului (El Cantar de myo Cid). Cert însă rămâne faptul că limba literară spaniolă are la bază dialectul central, fenomen identic cu cel al limbii literare franceze, iar procesul constituirii ei este unul mult mai anevoios, pe fundalul unei lupte aprige. Bazele normelor lingvistice ale spaniolei literare se pun pe vremea regelui Alfons al X-lea, care încurajează, la curtea sa, activităţile literar-artistice. În această epocă dialectele aragonez şi leonez mai erau utilizate încă în scrierile literare, dar, de la sfârşitul sec. al XV-lea, dialectul castilian devine singurul instrument de scriere a operelor literar-artistice spaniole.
Limba literara spaniolă cuprinde trei perioade istorice de evoluţie şi dezvoltare: 1) perioada preclasică (sec. X-XV); 2) perioada clasică (sec. XVI-XVII); 3) perioada modernă (din anul 1680 şi până în prezent).
În această sumară prezentare am invocat variate tipuri de corelaţii ale limbilor literare (română, franceză, italiană, spaniolă) cu dialectele şi graiurile lor, ceea ce ne face să constatăm că acest proces, în diferite limbi, s-a produs în mod diferit. Deosebirile au fost determinate de specificul politic, economic şi cultural al fiecărei ţări în parte. Cert rămâne însă faptul că soarta fiecărei limbi literare este direct legată de istoria şi cultura poporului său, în toate epocile şi perioadele, de la apariţie şi până în prezent.
Pe drumul istoric de formare a limbilor literare, deşi atestăm multe deosebiri, nepotriviri, totuşi au existat şi multe lucruri asemănătoare. În primul rând, toate limbile literare au la baza apariţiei lor un dialect sau grai, care, la un anumit moment istoric, s-a impus din punct de vedere cultural, politic sau economic, devenind formă comună de exprimare lingvistică a unui popor, iar celelalte graiuri sau dialecte, conformându-se acestuia, interacţionează secole la rând întru desăvârşirea lui. În al doilea rând, toate limbile literare dispun de vechimi seculare, de la apariţia şi până la lansarea lor, până a ajunge în faza optimă de modernizare. Astăzi, superdezvoltarea terminologiilor profesionale a făcut ca niciun dialect sau grai, din orice limbă, să nu-şi mai poată croi un drum istoric al evoluţiei lui într-o limbă literară. Acest destin fatal îl poate avea, cu siguranţă, şi glotonimul „limba moldovenească”, care denumeşte un grai şi nu o limbă.
Toate limbile literare, indiferent de modul cum s-au format, mai devreme sau mai târziu, mai repede sau mai încet, întotdeauna au interacţionat cu dialectele şi graiurile lor. Graniţele interacţiunii limbilor literare cu dialectele şi graiurile lor nu sunt nicicând închise, ceea ce face ca problema corelaţiei limbă literară – dialect sau grai să nu-şi piardă niciodată actualitatea, rămânând un aspect important al teoriei şi istoriei limbilor.
Fenomenul apariţiei sau lansării istorice a unei limbi literare se produce cu mult mai devreme decât timpul conştientizării ei, cu mult mai înaintea trezirii interesului special faţă de această limbă şi cu mult mai înainte de scrierea operelor lingvistice (literar-artistice) consacrate. Tot un decalaj constituie şi faptul că în ştiinţa limbii interesul faţă de norma literară a apărut relativ târziu, cu toate că în conştiinţa unor cărturari ai uneia sau a altei culturi naţionale acest interes a apărut cu mult mai înainte de consolidarea naţiunii. Altfel, înaintea sec. al XIX-lea, au vorbit şi au scris despre norma limbii literare Dante şi Boccaccio în Italia, Martin Luther în Germania, Cervantes şi Lope de Vega în Spania, Mihail Lomonosov în Rusia, Dimitrie Cantemir în Ţările Române.
Deşi din punct de vedere cronologic drumurile limbilor literare diferă între ele, procedura „tehnică”, mecanismul propriu-zis de formare a limbilor literare este aproape identic şi constă, după părerea noastră, din următoarele realităţi: 1) toate limbile literare au avut la bază un dialect sau grai, care s-a impus în trecutul istoric; 2) toate dialectele sau graiurile lansate au trecut la început prin fazele promovării, popularizării şi răspândirii lor; 3) toate limbile literare şi-au început modernizarea prin procesul de gramaticalizare; 4) orice gramaticalizare a unei limbi literare constă din elaborarea şi scrierea cărţilor şi a tratatelor de gramatică; 5) faza optimă de modernizare a unei limbi literare este semnalată de apariţia celor mai consacrate opere literar-artistice ale celor mai distinşi scriitori naţionali şi de funcţionarea oficială a limbii literare în toate domeniile şi sferele vieţii sociale ale unei ţări.
Deşi limbile literare funcţionează de secole, noţiunea ştiinţifică (teoretică) de limbă literară a fost validată de ştiinţa limbii abia la începutul secolului al XX-lea. La baza acestei întârzieri au stat mai multe cauze obiective, provenite din mersul firesc al istoriei şi dezvoltării statelor naţionale şi din realitatea istorică a lingvisticii ca ştiinţă a limbii, ceea ce poate fi explicat în felul următor:
a) Se ştie că noţiunea de limbă literară constituie numai un aspect al noţiunii de limbă naţională (aspectul elevat, cult, normat, îngrijit etc.), iar aceasta, după părerea noastră, înseamnă că noţiunea teoretică de limbă literară n-a putut să apară înaintea noţiunii ştiinţifice de limbă naţională (din care provine limba literară), tot aşa cum nici noţiunea teoretică de limbă naţională n-a putut să preexiste noţiunii de stat naţional. Noţiunea ştiinţifică de stat naţional a fost ratificată social-politic şi istoric abia pe la mijlocul secolului al XIX-lea, deşi statele naţionale existau de mai bine de o mie de ani. Fenomenul validării, confirmării statelor naţionale a fost posibil numai după războaiele lui Napoleon al III-lea şi după Revoluţia burgheză din Franţa de la sfârşitul sec. al XVIII-lea. Anume aceste două evenimente, trezind cu adevărat interesul de stat naţional în Europa şi în întreaga lume, au generat, drept consecinţă, declararea oficială a statelor naţionale. După aceste două evenimente de anvergură, apare, stringent, şi necesitatea unei culturi naţionale, ceea ce este de neconceput fără o limbă naţională de cultură, adică fără o limbă literară. Prin urmare, toate aceste noţiuni (stat naţional, limbă naţională şi limbă literară) nu sunt nişte apariţii anacronice, ci au fost generate, succesiv, de funcţionarea unui sistem coerent şi consecvent: mai întâi noţiunea de stat naţional, apoi noţiunea de limbă naţională şi numai după aceasta se confirmă şi noţiunea de limbă literară;
b) Nici din punct de vedere lingvistic (al ştiinţei limbii) noţiunea teoretică de limbă literară n-a putut fi definită mai devreme de începutul sec. al XX-lea. Cauzele acestei întârzieri trebuie căutate în concepţiile care au dominat lingvistica veacului al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea. Este ştiut că lingvistica, ştiinţă a limbii, a apărut abia în prima jumătate a sec. al XIX-lea (anul 1816), având însă la început ca obiect studiul istoric şi comparativ al limbilor indo-europene, iar lingvistica din a doua jumătate a veacului al XIX-lea era influenţată de principiile istoriste ale curentului neogramatist. Potrivit concepţiilor lingvistice ale neogramaticienilor, limba literară era considerată un aspect artificial în raport cu limba populară. De aceea, neogramatienii plasau limba literară în afara preocupărilor ştiinţei limbii. Noţiunea ştiinţifică de limbă literară intră în laboratorul cercetărilor lingvistice abia după apariţia dihotomiilor lui Ferdinand de Saussure (1840-1913), mai bine zis, după apariţia renumitului Cours de linguistique générale (1916). Susţinând două importante exigenţe privind organizarea ştiinţei limbii (lingvistica trebuie să ajungă a-şi delimita obiectul cercetării şi să clarifice despre ce fel de entităţi vorbeşte), Ferdinand de Saussure a demonstrat autonomia epistemologică a lingvisticii în teoria cunoaşterii ştiinţifice, prin care a fost recunoscută în calitatea sa de ştiinţă аunui gen anumit de valori. Numai după această descoperire a marelui lingvist genevez noţiunea de limbă literară devine aspectul cel mai fortificat al lingvisticii.
Toate acestea ne fac să conchidem că nicio noţiune n-a putut să apară înainte de a i se crea o bază obiectivă reală şi motivată: noţiunea ştiinţifică de limbă literară n-a putut să apară înaintea lingvisticii ca ştiinţă a limbii, iar lingvistica a trebuit să parcurgă un anumititinerar până când noţiunea de limbă literară a putut să intre în sfera preocupărilor sale.
Toate limbile şi-au decis statutul lor de limbi literare, de limbi de cultură nu numai prin interacţiunea lor cu dialectele şi graiurile înrudite, dar şi printr-o aprigă luptă cu o altă limbă precursoare, considerată, în Epoca Medievală, limbă de cultură şi chiar limbă sfântă. Astfel, limba română, pentru a-şi asigura dreptul firesc, a trebuit să lupte împotriva slavonei, tot aşa cum franceza, germana ş.a. au luptat împotriva latinei etc. Aceasta ne face să conchidem faptul că funcţionarea a două limbi de cultură, oficial, într-un stat naţional, este imposibilă încă din epoca premodernă, darămite în condiţiile actuale. Astăzi, într-un stat naţional, suveran şi independent, nu pot funcţiona în paralel, simultan, două limbi literare, două limbi de cultură. În ultimii ’60-’70 de ani progresul tehnico-ştiinţific a devenit atât de performant, încât orice limbă literară (în cazul în care într-un stat s-ar cere funcţionarea oficială a două limbi) poate deveni avantajoasă, prioritară şi profitabilă, dacă, bineînţeles, deţine supremaţie în mecanismul comunicativ-informaţional al statului. În ultimele sferturi de secol nu câştigă întâietate limba literară care antrenează, numeric, majoritatea vorbitorilor, dar limba care dispune de o bază materială mult mai mare şi care monopolizează presa şi sistemul audiovizualului.
Dacă într-un stat naţional, suveran şi independent, ar fi decretate două limbi oficiale, statul respectiv ar fi pus în dificultatea de a promova două politici naţionale de stat, ceea ce este ireal, absurd chiar: aceasta ar însemna două culturi naţionale într-un singur stat naţional, fenomen ce ar submina verticalitatea statală şi centralizarea democratică a ţării. Din aceste motive, considerăm că este mai mult decât periculos a se decreta limba rusă a doua limbă oficială în Republica Moldova. Astăzi, deşi cu referire la limba rusă există doar un amendament în Legislaţia lingvistică a ţării noastre, aceasta funcţionează, din păcate, la parametri mult mai largi decât limba oficială, limba română, care reprezintă limba poporului istoric, băştinaş, limba poporului-întemeietor al acestui stat. Limba rusă a acaparat astăzi aproape optzeci la sută din presa, radioul şi televiziunea Republicii Moldova, ceea ce contravine normelor internaţionale, şi demonstrează că avem un stat subminat, nu numai lingvistic, dar şi cultural, şi politic, şi economic.
Note
1 Istoria limbii române literare. Epoca veche (1532-1780), coordonator: Ion Gheţie, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1997, p. 78.
2 Ştefan Munteanu, Vasile Ţâra, Istoria limbii române literare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p. 17.
3 R. A. Budagov, Литературные языки и языковые стили, Moscova, 1967, p. 375.
4 R. A. Budagov, ibidem, p. 375.
5 Ştefan Munteanu, Vasile Ţâra, ibidem, p. 31.
6 B. P. Hasdeu, Apud: Ştefan Munteanu, Vasile Ţâra, ibidem, p. 31.
7 Ion Coteanu, Româna literară şi problemele ei actuale, Bucureşti, 1961, p. 49.
8 Gavriil Istrati, Limba română literară, Bucureşti, 1970, p. 44.
9 Marius Sala, Ioana Vintilă-Rădulescu, Limbile lumii, Mica enciclopedie, Chişinău, 1994.
10 Marius Sala..., ibidem.
11 Marius Sala..., ibidem.
12 Istoria Europei, Coordonatori: Jean Carpentir, Fr. Lebrun ş.a. (traducere din limba franceză), Bucureşti, 1997.
13 История лингвистических учений, Moscova, 1975, p. 35.
14 Emil Ionescu, Manual de lingvistică generală, ediţia a III-a, Bucureşti, 2001, p. 62.