Las vouă moştenire...
Pentru tiparDupă vremea faptelor, a căutărilor şi a efortului creator, vine în viaţa omului o vreme a liniştii, a retrospecţiei şi a spovedaniei: port în sufletul meu experienţa amăruie a peste şaptezeci de ani de muncă ştiinţifică şi pedagogică şi voi să mă adresez – foştilor elevi şi studenţi, celor care cunosc lucrările şi activitatea mea, tineretului studios, tuturor oamenilor de bună credinţă – cu vorbele înţeleptului strămoş Marcus Tullius Cicero: Ego plus quam feci, facere non possum, adică „Mai mult decât am făcut, n-am putut să fac”.
Am recunoscut, în anii din urmă, că eu, fiind constrâns de regimul sovietic, am vorbit şi am scris despre „limba moldovenească”, deşi aveam în inimă (o ştiau mulţi dintre voi!) şi Ţara, şi limba, şi istoria întregului neam românesc. Eram, dragii mei, „supt vremi”, sub crunte vremi, eram – mai ales filologii – copiii nedoriţi ai unei realităţi istorice vitrege şi nu aveam voie să rostim răspicat întregul adevăr.
Astăzi timpurile s-au mai schimbat, trec anii... şi eu îmi amintesc tot mai des de versurile mântuitoare ale lui Ienăchiţă Văcărescu:
„Las vouă moştenire
Creşterea limbii româneşti
Şi-a patriei cinstire”.
Le doresc învăţăceilor mei, cărora m-am străduit să le menţin trează conştiinţa de neam şi care muncesc acum în aşezămintele ştiinţifice, de învăţământ, de cultură, în justiţie şi în instituţiile statului, să contribuie permanent la extinderea şi consolidarea adevărului că limba noastră literară, limba exemplară pe care o folosim şi o vor folosi şi generaţiile viitoare, limba lucrărilor literare şi ştiinţifice, limba din documentele administrative etc. este, precum susţine şi Academia de Ştiinţe a Moldovei, una singură şi se numeşte Limba Română, aceeaşi pentru toţi românii (moldoveni, munteni, ardeleni, bucovineni, transnistrieni, cei din Banatul sârbesc, din Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Rusia, SUA etc.).
Sunt la o vârstă înaintată şi mulţumesc Celui de Sus că mă are în pază şi că mă pot bucura de lumina Lui. Sunt recunoscător destinului că am ajuns a fi contemporanul ideii de integrare europeană a Republicii Moldova, ţară ai cărei reprezentanţi oficiali beneficiază, în cadrul lucrărilor Consiliului Europei, ale altor foruri internaţionale, de traduceri nu în pretinsa (de art. 13 al Constituţiei) limbă „moldovenească”, ci în limba literară română, limbă aptă să exprime în chip civilizat această opţiune strategică, creând premise optime de comunicare dintre diferite naţiuni şi culturi.
Cred că în condiţiile actuale se impune, mai mult decât oricând în istoria Basarabiei, concilierea (inclusiv a partidelor politice) în problema denumirii limbii. Istoria însăşi reclamă acest obiectiv. Cei din fruntea ţării sunt chemaţi să repare greşelile trecutului, de aceea mă adresez lor: fiţi mai înţelepţi, renunţaţi la vechile precepte, oficializaţi adevărul, faceţi să dispară dintre noi, pentru totdeauna, „mărul discordiei”! Numai astfel vom redobândi demnitatea de cetăţeni ai unui stat realmente liber, independent şi suveran. Ţineţi minte! – v-o spun în calitate de încercat drumeţ pe întortocheatele căi ale basarabenilor – limba română este numele corect şi adevărat al limbii noastre şi ea trebuie să ne unească, să devină un izvor de bucurii pentru contemporani şi pentru cei ce vor veni după noi.
Eu cred, cred sincer în izbânda limbii române şi a neamului românesc!
Dixi et salvavi animam meam!
„Limba Română”, nr. 4 (118), 2005, p. 5-6