Pentru noi Ion Ungureanu este un criteriu
Pentru tiparOnorată asistenţă, Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova, conferind titlul de doctor honoris causa marelui nostru actor, regizor şi om de cultură Ion Ungureanu, transformă ziua de astăzi într-o adevărată sărbătoare a culturii şi a echităţii. De ce... şi a echităţii? Fiindcă un alt mare om de teatru, Mihail Ulianov, de la Teatrul „Vahtangov”, încă în anii ’70, în revista „Театр” din Moscova, îl aşeza pe sărbătoritul nostru alături de cei mai mari regizori de teatru sovietici – Gheorghi Tovstonogov, Iuri Liubimov, Anatoli Efros, Oleg Efremov.
Pentru noi Ungureanu e mai mult decât un mare regizor, e un criteriu. De aceea spunem: teatrul de până la şi de după Ungureanu. Datorită politicii sale repertoriale de susţinere a dramaturgiei naţionale clasice şi contemporane şi revenirii la tradiţia teatrului românesc, „Luceafărul”, condus de dânsul, a devenit prima biserică românească din Basarabia postbelică. Aici veneam ca la împărtăşanie. Aici începea trezirea conştiinţei noastre naţionale. Aici se gândea, se vorbea, se simţea româneşte, ignorând frigul politic sovieto-rusesc dinafară.
Ungureanu merita demult să i se confere acest titlu ori să fie ales membru al Academiei. Aceasta, fireşte, dacă am fi trăit într-un regim normal, democrat. Autorităţile sovietice însă, supărate pe naţionalismul şi antisovietismul de la „Luceafărul”, l-au demis, astfel distrugând un teatru de excepţie. Paradoxal, dar acea supărare comunistă durează până în prezent. Dovadă, Ungureanu, la fel ca Firs, eroul lui Cehov din piesa Livada de vişini, a fost uitat de oficialităţi cu ocazia împlinirii vârstei sale de 50, 60 şi 70 de ani. Câţi ani ar mai trebui să trăiască Ungureanu, ca onoratele noastre oficialităţi să nu se mai prefacă a nu-l vedea?
Iată de ce, aflând de conferirea titlului respectiv, am exclamat: Vivat Academia! Târziu, la 74 de ani, dar, în sfârşit, i se face omului dreptate. Bucuria mea însă a fost înjumătăţită chiar azi-dimineaţă, când am aflat că diploma, mantia şi toca îi vor fi înmânate sărbătoritului „cu altă ocazie”. Pe motiv că dl Gheorghe Duca şi dna Mariana Şlapac, preşedintele şi, respectiv, vicepreşedintele A.Ş.M., s-ar fi îmbolnăvit. Nu, nu de gripă porcină, de o boală... diplomatică.
Ungureanu, s-o ştiţi, este imun la asemenea îmbolnăviri. Acum 38 de ani, cu jumătate de oră înainte de ridicarea cortinei, i-a fost „suspendată” premiera spectacolului său Minodora, după piesa subsemnatului, din cauza „îmbolnăvirii” unuia dintre interpreţii principali, Dumitru Caraciobanu, care, de altfel, în aceeaşi seară, apăru sănătos tun, în rolul Chiriţei, din spectacolul Chiriţa în provincie de V. Alecsandri. „Suspendarea” Minodorei s-a repetat de încă două ori, apoi, după 12 reprezentaţii, a fost „suspendată” definitiv, din motive ideologice fiind subminată şi personalitatea regizorului Ion Ungureanu.
Înţelegem că o astfel de tragicomedie se putea întâmpla în U.R.S.S., dar cum se poate întâmpla aşa ceva într-o ţară democrată, fără cenzură, cum e Republica Moldova? Cum rămâne cu decizia iniţială a Academiei?
Adevărat, Ungureanu suferă de morbul perfecţiunii şi al dreptăţii, e o persoană incomodă, atât pentru autorităţi, cât şi pentru cei cu care colaborează. Pe mine, de exemplu, m-a torturat să scriu câteva variante ale piesei Minodora, ca, până la urmă, dânsul să revină la prima variantă – varianta mea, dar cu virgulele lui regizorale, fireşte.
Minodora, alături de Radu Ştefan, întâiul şi ultimul de A. Busuioc, Steaua fără nume de M. Sebastian, montate la „Luceafărul”, mai târziu Sfânta Sfintelor, Păsările tinereţii noastre, Biserica Albă de I. Druţă, alte piese ale dramaturgilor occidentali, montate de dânsul în cele mai prestigioase teatre din Ţările Baltice şi de la Moscova, au fost considerate de specialiştii în domeniu adevărate triumfuri, adevărate evenimente teatrale.
Spectacolul său Sfânta Sfintelor, de la Teatrul Armatei din Moscova, poate fi considerat o culme de neatins în arta teatrală, cel puţin pentru faptul că a făcut să plângă tot Statul-Major al Pactului de la Varşovia. Generali cărunţi, care te orbeau cu aurul epoleţilor de pe umeri şi care nu puteau fi suspectaţi de sentimentalism, plângeau pentru soarta ciobanului nostru, când acesta muri, înconjurat de oiţele sale.
Altă dată, iarna, în 1977, mergeam spre acelaşi teatru cu un diplomat sovietic din Occident, care, şovin ca aproape toţi ruşii, nu punea mare preţ pe ceea ce urma să vadă în scenă. În holul teatrului i-am făcut cunoştinţă cu un grup de actori de la teatrul din Bălţi, aduşi de Gheorghe Cincilei să vadă Sfânta Sfintelor. Pe la sfârşitul primului act, observ că diplomatul meu lăcrimează.
În pauză, emoţionat şi roşu la faţă, ne servi cu câte o cinzeacă pe mine şi pe actorii de la Bălţi. După spectacol nu se dădea dus din teatru. Iar în drum spre casă, după o lungă tăcere, zise:
– Să plângă ruşii noştri pentru un cioban de-al vostru... Ceva de necrezut!... Dar am văzut teatre româneşti în Occident. Într-adevăr, sunteţi geniali!
Ungureanu a montat un spectacol românesc, pentru că aceeaşi piesă, pusă în scenă de Oleg Efremov la MHAT, a fost un asemenea eşec, încât autorul piesei şi-a scos numele de pe afiş.
Concluzia o poate formula oricine. Fără regia lui Ion Ungureanu Sfânta Sfintelor ar fi fost o piesă oarecare, ca de altfel şi alte piese ale lui Ion Druţă, în afară de Casa mare, montată de B. Lvov-Anohin.
Dovadă, toate piesele lui au dispărut de pe scenele sovietice odată cu destrămarea U.R.S.S. Iar ultima, cea despre Petru cel Mare, montată din ordinul puterii de la Chişinău, cu cheltuieli astronomice, s-a jucat de două ori! Dramaturgul însă nu conştientizează acest lucru nici până azi, rămânând la primitiva idee că, cică, Ungureanu „îi româniza piesele”, montate pe scenele ruseşti.
M-a nedumerit afirmaţia antevorbitorului meu, dna Ana-Maria Plămădeală, cum că Ion Ungurenu a emigrat la Moscova, la fel ca Ion Druţă, Eugen Doga, Emil Loteanu, Leonid Mursa ş.a. Doamna Plămădeală greşeşte punându-i pe toţi într-o oală. Ungureanu a „emigrat” la Moscova împreună cu familia sa, atenţie, fiind privat de dreptul de a monta spectacole în U.R.S.S. Regizorul o ducea atât de greu, încât era de acord să câştige câte 7 ruble de rol, la Studioul „Moldova-film”, drept hotel servindu-i, adeseori, apartamentul subsemnatului. Dânsul era tratat cu un total dispreţ de către conducerea comunistă de la Chişinău, de altfel, exact ca astăzi, fiind uitat la fel ca Firs din piesa lui Cehov.
Druţă, în schimb, emigrând benevol, colabora bine-mersi cu autorităţile de la Chişinău. Devenind Laureat al Premiului de Stat, a fost decorat cu cele mai importante ordine şi medalii din U.R.S.S., i s-au publicat cărţile, era şi este predat mai mult ca Eminescu în şcoli. Actuala conducere comunistă din Republica Moldova execută toate fantasmagoriile lui. Druţă, la 80 de ani (mulţi înainte!) a fost sărbătorit de comunişti ca un idol oriental, fiind şi decorat, odată cu I. I. Bodiul, cu Ordinul Republicii şi acordându-i-se cel de al doilea Premiu de Stat, recompensat cu un milion de lei, luaţi de la cea mai săracă ţară din Europa – Republica Moldova.
„Emigrantul” Em. Loteanu într-adevăr a avut unele neplăceri: nu i s-a permis să însoţească filmele sale la diverse festivaluri cinematografice şi să intre în posesia premiilor câştigate. S-a supărat (pe drept) şi a plecat, încadrându-se în altă cultură.
Dar Eugen Doga nu are nici în clin, nici în mânecă cu emigrarea. Niciodată nu a avut probleme cu nimeni. Dânsul declară deschis: „La Moscova sunt rus, în Moldova – moldovan, în România – român”. Suge, cum se zice, de la trei oi odată. Compune muzică pentru diverse neamuri, dar de plătit o plătim noi: cu ordine şi medalii, cu bani grei, cu case în formă de cetate în centrul Chişinăului.
Nu e rău să fii „emigrant” la Moscova, ce ziceţi, dnă Plămădeală? Sunteţi savant, doamnă, şi ştiinţa nu admite aproximaţii în formulări, nu? Iată dl Leonid Mursa, într-adevăr, a fost o mare pierdere pentru cinematografia noastră. Demiterea lui din fruntea Studioului „Moldova-film” a însemnat sfârşitul veacului de aur al cinematografiei noastre, precum demiterea lui Ion Ungureanu din fruntea Teatrului „Luceafărul” a însemnat pierderea unei comori naţionale ce nu va mai fi găsită, poate, niciodată. Obscurantismul sovietic „moldavscogo razliva” a biruit.
Ion Ungureanu, la prima chemare, a revenit acasă şi, în calitate de ministru al Culturii, s-a identificat cu însăşi noţiunea de luptător pentru deşteptarea naţională, şi aşa a rămas până azi, când a devenit pensionar. Demnitatea nu-i permite să cerşească titluri academice, distincţii de stat sau milioane de lei pentru marile sale merite din trecut, cum procedează unii „emigranţi”. Doamnă Plămădeală, dacă e să vorbim de problema emigraţiei, n-ar strica să studiaţi şi fenomenul emigraţiei din însuşi cadrul A.Ş.M. Avem academicieni ce se dau drept eroi naţionali, dar care emigrează din tabăra democraţilor în cea a comuniştilor, din adevărata Uniune a Scriitorilor în falsa Uniune a Scriitorilor de alternativă, emigrează de la indubitabilul adevăr că limba noastră e română la falsul adevăr că aceasta e „moldovenească”, motivând că de vină ar fi „presiunea străzii”, care i-a forţat să se conformeze momentului etc.
În opinia noastră, conferirea titlului de doctor honoris causa este un câştig atât pentru Ion Ungureanu, cât şi pentru Academie. Personal, mă consider un om norocos, fiindcă destinul mi l-a scos în cale pe acest om deosebit, care mi-a predat, poate, cea mai strălucită lecţie de teatru şi m-a lansat ca dramaturg.
Îi rămân profund recunoscător pentru aportul său la cultura românească din Basarabia. Îl respect, îl preţuiesc cu sau fără titlul care i se conferă astăzi. Regret că dânsul, om de mare talent, din cauza unor probleme familiale, se află în imposibilitatea de a împărtăşi tinerelor generaţii din bogata sa cultură şi experienţă profesională, acumulate de-a lungul anilor. Sper s-o facă într-o carte.
Felicitări, dragă prietene, pentru înaltul titlu conferit de A.Ş.M.
La mulţi ani!
P.S. Domnului Vladimir Dergaciov, director al Institutului Patrimoniu al A.Ş.M., care, cu destulă lipsă de tact, i-a reproşat sărbătoritului că „nu e cazul să critice trecutul, deoarece toate succesele şi le-a obţinut în perioada sovietică”, doresc să-i amintesc un vechi adevăr: cultura s-a făcut şi se va face în pofida constrângerilor puterii.
Şi încă o noutate. Domnule Dergaciov, suntem în plină primăvară! Anotimpul primenirilor!
Din discursul rostit cu ocazia conferirii titlului de doctor honoris causa al Academiei de Ştiinţe a Moldovei actorului, regizorului şi omului de cultură Ion Ungureanu.