„În opreliştea unei clipe din istorie, posteritatea admiră gestul semeţ de demnitate al lui Beethoven...”
Pentru tiparÎn loc de introducere, mă voi referi la câteva afirmaţii ale antevorbitorilor, care au deschis, într-un fel, dezbaterile pe marginea comunicărilor şi referirilor la evenimentul marcat astăzi.
Simptomatic şi îngrijorător acest mic incident cu îmbolnăvirea subită a mai marilor Academiei. Cred că scriitorul Andrei Strâmbeanu le-a stabilit exact diagnosticul. Să le urăm însănătoşire grabnică şi verticalitate în interpretarea problemelor spinoase ale istoriei şi culturii noastre. Nu-mi pot explica totuşi un lucru: dacă domnul academician Furdui tot ne convinge că nu e decât un regretabil incident şi că decizia privind conferirea titlului de doctor honoris causa domnului Ungureanu este deja adoptată, la ce se mai invocă atunci lipsa cvorumului? Şi de ce acelaşi mult stimat domn Furdui, ca unul din vicepreşedinţii înaltului for de ştiinţă, nu-şi asumă rolul de onoare, dar formal totuşi, de a da citire deciziei şi de a-i înmâna omagiatului diploma respectivă? Ca să nu mai menţionez că mă îngrijorează, de asemenea, absenţa multor domni academicieni, pe care mi-ar fi făcut plăcere să-i revăd şi cărora aş fi vrut să le aduc încă o dată sincere mulţumiri pentru curajul de care au dat dovadă la adoptarea istoricelor hotărâri din septembrie 1994 şi februarie 1996 privind numele corect al limbii noastre, cu toate că presiunile din partea parlamentului şi ale diriguitorilor de atunci erau la fel de mari ca şi cele de acum.
N-aş dori să mă confrunt cu Strâmbeanu, pe care îl stimez şi care mi-i chiar simpatic de multe ori prin curajul cu care spune lucrurilor pe nume, fie că se referă la vlădică sau la opincă, dar o rog totuşi pe doamna Ana-Maria Plămădeală, pe care am cunoscut-o azi şi care a încercat să stabilească destul de inteligent cauzele exilului interior şi exterior, modul în care activează şi, mai ales, cum se simte în noul mediu un om de creaţie, să nu ia aproape de inimă afirmaţiile vorbitorului că, în cazul lui Druţă, Ungureanu, Doga etc., chipurile, nu ar fi vorba despre niciun refugiu sau exil propriu-zis, ci despre o simplă schimbare a locului de trai din provincie, „unde-i viaţa mult amară”, în metropola bunăstării şi a gloriei uşor de obţinut („argumentarea” cum că actorul Ungureanu s-ar fi dus pur şi simplu la familia care locuia acolo e de-a dreptul puerilă). Crede Strâmbeanu cu adevărat că ar fi atât de lesne să te faci observat şi recunoscut într-o capitală străină şi plină de stele şi de orgolii tu, un străin venit din provincie, ba încă şi alogen? Stau oare la Paris, la Moscova sau la Bucureşti câinii cu colacii gloriei în coadă, numai vino şi-i ia? Câţi oameni de talent de la noi au devenit nişte anonimi în exil numai pentru că acolo au fost trataţi din start ca „venetici”? M-ar tenta explicaţia că autorul ţine cu tot dinadinsul să-şi îndreptăţească etimonul numelui, numind şoseaua cărare şi maşina căruţă, altminteri la ce i-ar trebui să se opună cu vehemenţă unor lucruri vizibile cu ochiul neînarmat? De ce Strâmbeanu n-a suflat un cuvânt despre atmosfera din Teatrul „Luceafărul” după demiterea lui Ungureanu şi despre atitudinea şefilor din administraţie şi din partid faţă de prim-regizorul degradat în 1971? Cum îşi explică domnul Strâmbeanu faptul că, în 1988-1989, în toiul renaşterii naţionale, Ungureanu a lăsat la Moscova şi glorie, şi familie şi s-a reîntors la Chişinău, urcând pe baricade, aventurându-se chiar a se aburca pe corabia naufragiată a Guvernului Pascari, în graba de a ne scoate din hălăciuga noastră culturală provincială şi a ne alinia la standardele culturii europene şi universale? De ce, de asemenea, n-a amintit de primul în istorie ministru-şomer cu legitimaţie Ungureanu din perioada de după aprilie 1994, odată cu venirea la putere a pretinşilor democrat-agrarieni, care l-au acuzat de românizarea culturii moldoveneşti şi de reetnizarea tinerei generaţii de învăţăcei moldoveni? (Al doilea ministru-şomer de la noi, din aceleaşi considerente, a fost subsemnatul.) Argumentul cu familia de la Moscova nu ţine, pentru că, după ministeriat, în 1994, ministrul-şomer Ungureanu nu s-a mai dus la familie sau după glorie la Moscova, ci s-a deplasat, pentru un loc de muncă oferit şi pentru o bucată de pâine, la Bucureşti. Să vă spună Stan Păţitul din mine ce înseamnă să ţi se îngrădească dreptul la profesie la Chişinău, unde, după peste 30 de ani de muncă în învăţământul superior, nicio catedră nu a mai avut curajul să mă angajeze, şi ce înseamnă exil (chiar dacă acesta e în Ţara-mamă).
Domnul academician Gheorghe Ghidirim, care îl cunoaşte de mult şi îndeaproape, are dreptate când afirmă că marele actor Ungureanu, în pofida ostracizărilor la care a fost supus, nu a îngenuncheat niciodată. Cu o doză de duioşie şi admiraţie pentru gestul maestrului, aş spune că l-am văzut îngenunchind de două ori în viaţă: o dată la Putna, la mormântul Marelui Voievod Ştefan cel Mare (apropo: în calitate de Ministru al Culturii şi Cultelor, Ungureanu a derulat procedura de canonizare a domnitorului ca sfânt de către Sfântul Sinod al Patriarhiei Române), altă dată – la cimitirul „Bellu”, la mormântul lui Eminescu cel mare şi sfânt (cum am procedat şi noi cu regretatul Ion Dumeniuk în mai 1990). Dacă renumitul cioban Badea Cârţan din Cârţişoara Sibiului a visat toată viaţa să vadă Columna lui Traian de la Roma, pentru a se convinge de obârşia noastră (vis pe care şi l-a realizat la 47 de ani, parcurgând, pe jos, cu desaga cu pită, slană şi un pumn de pământ de la baştină, în 45 de zile, rupând patru perechi de opinci, drumul din Ţara Făgăraşului de sub austro-ungari până la Roma; a studiat-o atent, admirând-o „No, că-i faină!”, a împrăştiat pământul din seliştea natală în juru-i, i-a sărutat soclul şi a căzut buştean de oboseală la poalele măreţului monument; a doua zi toate ziarele din cetatea eternă afişau cu litere de-o şchioapă: „Un dac a coborât de pe Columnă!”), badea Ion Ungureanu, la fel ca maestrul Grigore Vieru şi ca orice basarabean cu dor de fraţi, a visat toată viaţa să treacă Prutul şi să se închine lui Ştefan şi Eminescu...(Dacă l-ar fi văzut cineva îngenuncheat la mormântul lui Eminescu, mai că ar fi strigat şi acela ca romanii lui Badea Cârţan: „Un dac a coborât de la Zalmoxe!”.)
Spuneam cu altă ocazie despre unul dintre marii noştri sufletişti, apostol al neamului, Ion Dumeniuk, care, cu părere de rău, nu mai este printre noi : ”E uşor să fii mare printre cei mici, puternic printre cei slabi, curajos printre cei laşi. Mai greu e să fii mare printre cei mari, tare printre cei tari, curajos printre cei temerari”. Cred că aceste cuvinte i s-ar potrivi întru totul şi omagiatului nostru de astăzi, maestrului Ion Ungureanu, ilustru om de cultură, regizor şi actor de teatru şi film, neîntrecut orator şi tribun înflăcărat, unul din stâlpii rezistenţei noastre spirituale, neînfricat luptător pentru triumful adevărului istoric şi ştiinţific.
Parcă ne-am fi înţeles cu reputatul critic de artă Irina Uvarova de la Moscova, care, în telegrama de salut, îl cataloghează pe maestru drept Guliver printre oamenii de teatru din fosta U.R.S.S. Numai că subsemnatul o făcea încă pe timpul ministeriatului de la Chişinău: „Un singur neajuns are maestrul, şi acest neajuns i-a jucat renghiul în toate timpurile: capul. Este greu să te ridici la înălţimea lui Ion Ungureanu. Prin aceasta Guliverul nostru îi eclipsează pe mulţi pigmei de la noi. Bonaparţii noştri nu se pot împăca nicidecum cu gândul că ministrul Ungureanu e cu un cap mai mare decât ei. Cu ce entuziasm ar aclama şi ei, aproape ca şi poporul din cunoscuta nuvelă negruzziană: „Capul lui Ungureanu îl vrem!”.
Aş dori să mai fac o precizare. După cum spunea aici reputatul specialist în istoria teatrului Leonid Cemârtan, nici în timpul ostracizării comuniste nu toţi moldovenii cu suflet de români erau vânduţi diavolului roşu. Unul dintre aceştia era – cred că e nimerit să o spunem aici – chiar domnul Cemârtan, care, prin funcţiile pe care le deţinea, a contribuit la menţinerea făcliei de românism (ba a şi pătimit rău într-un timp pentru aceasta). Ştiu, de asemenea, că la reprezentaţiile de suflet ale „Luceafărului” veneau cu dragoste şi unii dintre conducătorii de partid şi de stat: Leonid Culiuc, Ana Melnic, Ludmila Scalnâi etc. (o văd în sală pe doamna Ana Melnic, pe care aş dori s-o salut şi căreia aş vrea să-i mulţumesc pentru faptul că nu i-a denunţat la „palat” pe tinerii liber-cugetători).
În ceea ce-l priveşte pe sărbătorit, l-am cunoscut în patru perioade importante din activitatea-i febrilă: 1960-1972, 1972-1989 (mai puţin), 1989-1994 şi 1995-2009.
Prima perioadă. Colegii mei de generaţie îşi vor mai fi amintind cu dulce nostalgie de luminosul an 1960, când o echipă de proaspeţi absolvenţi ai Şcolii Superioare Teatrale „B. V. Şciukin” se întorcea, după 5 ani de studiere asiduă a artei scenice şi a măiestriei actoriceşti cu reputaţi profesori şi reprezentanţi ai genului, acasă, la Chişinău. Erau, toţi actorii, tineri şi frumoşi, plini de elan şi porniţi a asalta cerul aridei pe atunci scene teatrale naţionale, unul mai talentat şi mai original decât altul. Printre ei se evidenţia, înalt şi drept ca un plop, măreţ şi demn în ţinuta sa de senator sau împărat roman, Ion Ungureanu, liderul neformal al trupei, care, nu peste puţin timp, avea să devină prim-regizor al Teatrului pentru tineret din republică „Luceafărul” (numele lui Eminescu fiind indezirabil pentru oficialităţi, iniţiatorii „botezului” noului teatru s-au mulţumit cu metafora). Prin ce ne-au cucerit echipa şi conducătorul ei spiritual? Care-i taina „Luceafărului”, a miracolului pe care l-a produs asupra spectatorilor? Luceferiştii ne-au fascinat încă de la început, după cum spuneam, prin frumuseţea şi tinereţea lor. Erau tineri şi romantici ca şi noi, dar frumoşi pe scenă ca nişte zei. Ne-au fermecat, apoi, prin jocul lor adolescentin şi tineresc exuberant. Au cucerit simpatia publicului prin dezinvoltura cu care pronunţau cuvintele, dar şi prin ţinuta lor demnă de oameni descătuşaţi şi ingenioşi, prin modul de a gândi, a simţi şi a-şi reda sentimentele. Pe noi, cei care, acasă fiind, mergeam aproape gârboviţi, ca nişte moşnegi, de jenă că suntem moldoveni. Cei care strecuram cuvintele printre dinţi, sâsâind ca nişte reptile, mai mult consoane decât vocale, de teama de a nu fi consideraţi naţionalişti, fiindcă vorbeam în limba mamei. Iar luceferiştii ne învăţau că se poate merge şi drept, cu pieptul desfăcut, la noi acasă. Ei ne demonstrau pe viu că se poate vorbi liber şi exprima frumos şi civilizat şi în limba maternă. Aveau o pronunţie dumnezeiască: curată, literară, autentic românească. Aduseseră cu ei – şi de unde? Tocmai de la Moscova! – un model de rostire literară, pe care n-o mai auzise nici Parisul (cuvântul „Bucureşti” era interzis; spectacolul Steaua fără nume fusese interzis numai pentru că în el se vorbea despre trenul „Bucureşti – Sinaia”!), necum sălile de teatru sau aulele universitare de la noi, ca să nu mai amintim de execrabila rostire din mahalalele Chişinăului sau din urbele noastre de provincie.
Acesta fu revirimentul din viaţa spirituală a republicii, suflul nou pe care l-au adus luceferiştii şi Ungureanu: să ne simţim oameni mândri de originea noastră romanică, de istoria noastră naţională, de limba noastră cea română, de pământul sfânt al strămoşilor, îmbibat cu sângele lor şi lăsat în grija mare a noastră (idealuri pe care nu am ştiut sau nu am reuşit să le apărăm cu cinste de neamurile hrăpăreţe). Veneau oamenii în această oază de spirit naţional palpitant să înveţe o lecţie de demnitate, să soarbă o gură de oxigen din aerul îmbătător al limbii române exemplare (cum îi plăcea s-o numească Eugeniu Coşeriu), să audă cât de frumoasă poate fi vitregita de istorie şi de limba veneticilor, dar şi de ignoranţa şi lenea spirituală a vorbitorilor ei de pe aceste meleaguri, limbă maternă, să se mândrească de faptul că, odată cu teatrul „Luceafărul” şi cu iluştrii săi reprezentanţi, a răsărit, strălucind în toată splendoarea ei, limba noastră, curăţată de „slinul, mucegaiul / Al uitării-n care geme”. Luceferiştii maestrului Ungureanu şi actorul Ungureanu însuşi ne-au demonstrat virtuţile limbii materne: sonoritatea şi armonia, bogăţia ei lexicală, vigoarea şi nobleţea ei ne-au învăţat cum trebuie să ne exprimăm dacă vrem să scăpăm de acuzaţiile că am vorbi o limbă „de colibă”, „ţărănească”, „arhaică”. Într-un cuvânt, ne-au dat o admirabilă lecţie de conştiinţă şi demnitate naţională, de civism şi patriotism. Dacă la o asemenea „lucoare de la Răsărit” s-ar fi referit înaintaşul nostru când spunea „Că şi de la Moscova luceaşte lucoare, / Întinzând lungi raze şi bun nume supt soare”, nu am putea decât să-l aplaudăm şi să-i mulţumim Moscovei, dnei Orociko, pentru sprijinul acordat în redeşteptarea spiritului de demnitate.
Aşadar, echipa luceferiştilor de la 1960 a fost prima noastră mişcare culturală de trezire a conştiinţei naţionale, într-un fel, un prolog al evenimentelor din 1985-1989. Ea a reuşit să transpună în viaţă cu aproape 30 de ani înainte de adoptarea Legislaţiei lingvistice din 31 august 1989 una din prevederile de bază ale acesteia: aşezarea limbii române în capul mesei la ea acasă, în republică. Prevederi pe care, spre marele nostru regret, autorităţile statului nu le respectă nici astăzi, la 20 de ani de la adoptarea legilor privind funcţionarea limbilor şi statutul de limbă de stat şi de comunicare interetnică al limbii populaţiei autohtone de bază pe teritoriul Republicii Moldova. Cu ce sentiment mai pot sărbători românii basarabeni anual Ziua limbii române, când în ţărişoara lor hălăduieşte şi azi limba unui stat străin, de parcă ar fi o colonie sau o gubernie a acestuia, iar ei, românii basarabeni, sunt desconsideraţi ca pe timpuri la dânşii acasă?!
Oare nu este nevoie de un nou „Luceafăr”? Oare noi toţi, generaţiile anilor ’60-’70, nu am ieşit mai drepţi şi mai curajoşi din redingota maestrului Ungureanu şi a colegilor Domniei Sale? Oare maestrul Ungureanu, pe care îl sărbătoreşte astăzi Academia, este mai puţin vertical, generaţiile educate de Domnia Sa au uitat ce înseamnă acel dulce cuvânt libertate? Spectacolele montate de maestru, jocul splendid al actorilor luceferişti de pe timpuri să fi fost date uitării? Să se fi uitat de ce fuseseră interzise la scurt timp după montarea lor spectacolele Steaua fără nume, Radu Ştefan, întâiul şi ultimul, de ce, cu 30 de minute înainte de premieră, fusese suprimat spectacolul Minodora, de ce i s-a interzis regizorului să monteze piesa Doina de Ion Druţă? De ce, până la urmă, în 1971, maestrul fusese destituit din funcţia de prim-regizor? Doar spectacolele de felul acestora ne-au ajutat să creştem spiritual, să ne maturizăm civic. Şi nu numai pe noi, ci şi pe fraţii noştri români din regiunea Cernăuţi. Pentru că, la sugestia lui Ungureanu, teatrul „Luceafărul” – primul teatru naţional românesc din perioada postbelică amintindu-şi de ei – se deplasa în turneu la românii uitaţi din Bucovina de Nord. Îmi relata docentul Ilie Popescu de la Universitatea „Iurii Fedikovici” din Cernăuţi ce emulaţie era în rândurile compatrioţilor săi, care nu voiau să piardă niciun spectacol, veneau seară de seară, tânăr şi bătrân, cu scăunele de-acasă, ca să savureze jocul actorilor, să le soarbă slova, replicile, dulcea rostire românească pre limba lor, să-i pipăie dacă sunt aievea şi să-şi exprime sentimentele lor de bucurie şi de mulţumire că nu sunt uitaţi.
Să ne aducem aminte de încă un episod semnificativ din activitatea omagiatului. În 1971, Boris Ravenskih, regizorul principal al Teatrului Mic din Moscova, îl invită pe Ion Ungureanu să monteze pe scena renumitului teatru piesa exilatului din republică Ion Druţă Păsările tinereţii noastre. Conducerea Ministerului Culturii de atunci nu-i permisese deplasarea de creaţie. Când Ravenskih i se plânse Ecaterinei Furţeva, Ministrul Culturii din U.R.S.S., simpatia lui Hruşciov i-o tăie scurt: „Scuzaţi-mă, Boris Ivanovici, dar nu vă înţeleg. Sarcina mea a fost să-i numesc pe regizorii principali de la Teatrul Artistic, Teatrul Mic, Teatrul «Kirov»... Montarea spectacolelor vă revine dvs. Sunteţi prim-regizor al unui teatru din subordinea guvernului U.R.S.S., astfel încât invitarea unor colegi talentaţi din teatrele republicilor unionale este la latitudinea dvs. Dacă spectacolul va ieşi bine, îl voi lăuda pe regizorul invitat, dacă nu, vă voi trage un perdaf dvs. şi nu intră în competenţa ministerelor de acolo. Dar ce înseamnă să nu-i permită cineva?!”. Se dovedi, precum vedeţi, că o simplă ţesătoare, care ajunsese să conducă treburile statului, demonstra o viziune mult mai clară asupra politicii partidului comunist în domeniul culturii decât diriguitorii acestei politici de la Chişinău. Maestrul a montat spectacolul cu o splendidă interpretare şi retuşare a subtilităţilor şi nuanţelor sugerate de autor, piesa a fost interpretată cu brio, ulterior – montată tot de maestru şi la Tallin. Venea elita teatrală moscovită să aplaude jocul artiştilor ruşi într-o piesă cu specific naţional, scrisă de un talentat scriitor naţional exilat şi montată de un nu mai puţin regizor naţional talentat, care în curând avea să ia şi el calea exilului. Dar veneau la spectacol şi românii moldoveni, aflaţi, printr-o fericită întâmplare, în inima imperiului: Gheorghe Ghidirim, Petru Soltan, Eugeniu Grebenicov... Se zice că Ungureanu chiar îi mobiliza pe actori, spunându-le că în sală se află redutabili critici teatrali din Moldova.
Perioada a doua. După demiterea din funcţia de prim-regizor de la „Luceafărul”, Ungureanu se refugiază la Moscova. Montează la Teatrul Armatei spectacolele Sfânta Sfintelor şi Biserica Albă de Ion Druţă. A lucrat mult cu actorii, dar şi cu autorul însuşi, Ungureanu descoperindu-i nuanţe nebănuite şi momente la care, din varii motive, unele lesne de înţeles, scriitorul renunţase, însă pe care regizorul le-a exploatat din plin. Spectacolele erau în vogă, ovaţionate de fanii Melpomenei, dar şi ai curajului şi viziunii proaspete ale talentatului regizor chişinăuian exilat. Tot la Moscova a mai montat spectacolele: Macbeth de Shakespeare, Adam şi Eva de Bulgakov, Doctor Stokman de Ibsen (Teatrul „Sovremennik”), Un om pentru eternitate de Bolt, Nora de Ibsen (la Televiziunea Centrală), a evoluat ca actor de teatru în spectacolul Ultima întâlnire pe scena Teatrului Armatei, la Televiziune – în spectacolul Cine l-a ucis pe Ulof Palme? Aici se produce ca actor de cinema în filme de rezonanţă precum: Acest dulce cuvânt: libertate, Centaurul, Aşa poţi fi fericit, Povestea unui necunoscut, Nicolai Vavilov ş.a., în compania unor somităţi în domeniul actoriei şi regiei de teatru şi film precum Inokentii Smoktunovski, Donatas Banionis, Irina Miroşnicenko, Vitautas Jalakiavicius, Sava Kuliş. Pe parcursul celor 17 ani de exil a fost invitat, sporadic, şi la Studioul „Moldova-film” (aici se mai filmase anterior), unde joacă în filme ca: Favoritul, Calul, puşca şi nevasta, Codrii, Povestea lui Făt-Frumos, Dansul efemer al dragostei etc.
I s-a propus postul de prim-regizor la Teatrul „Stanislavski”, al Armatei. Din câte ştiu, le-a refuzat. Ar fi ajuns un mare actor şi regizor la Moscova. Dacă nu adia vântul schimbărilor pe meleagurile natale.
Perioada a treia.Între anii 1988 şi 1989 îl vedem din nou la Chişinău, înrolat în mişcarea de eliberare naţională. Anume acum, în anii de efervescenţă 1989-1994, l-am cunoscut mai bine, pe baricade, pe tribunul, oratorul, deputatul, publicistul, omul de acţiune şi omul de stat, Ministrul Culturii şi Cultelor în guvernele Pascari, Druc, Muravschi, Sangheli, Ion Ungureanu. În măreţul august 1989, în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău, dă glas, în faţa a peste 600.000 de oameni, Declaraţiei de Suveranitate a republicii. Participă cu frenezie la elaborarea strategiei mişcării de renaştere naţională în cadrul Frontului Popular. Devine deputat în Parlamentul republicii din partea forţelor democratice. Este un luptător înflăcărat pentru înfăptuirea marilor idealuri de libertate ale poporului. Deja pe rol de ministru, cu republica încă în componenţa U.R.S.S.-ului (Ce repede au uitat unii minimalizatori ai evenimentului acest „amănunt”!), este coautorul renumitelor Poduri de Flori de la Prut: basarabeanul Ion Ungureanu de pe partea stângă, basarabeanul Victor Crăciun de pe partea dreaptă a râului despărţirii noastre de atâta amar de vreme, ambii dorind să-l vadă râu al unirii noastre. A purces cu râvna lui Hercule la curăţirea de noroi a grajdurilor lui Augias din aşa-zisa cultură naţională moldovenească, care numai naţională şi nici moldovenească nu era, atât prin formă, cât şi prin conţinut. A elaborat, împreună cu adjunctul său, inimosul Iacob Burghiu, strategia privind reformarea învăţământului artistic şi introducerea celui religios, studierea religiei ca disciplină în şcoală, instituirea, împreună cu Ministerul Ştiinţei şi Învăţământului, a învăţământului religios superior prin crearea Facultăţii de Teologie în cadrul Universităţii de Stat din Chişinău, în perspectiva deschiderii Academiei Teologice, dezvoltarea reţelei de biblioteci publice naţionale, înzestrarea acestora cu literatură în limba naţională (până la acea dată ea reprezenta doar 3%, ba şi aceea puternic ideologizată), depolitizarea instituţiilor de cultură şi de instruire, susţinerea teatrelor existente şi înfiinţarea de teatre noi, asigurarea lor materială, orientarea repertoriului teatral spre dramaturgia română şi universală, restabilirea lăcaşelor de cult, deideologizarea şi depolitizarea instituţiilor pendinte ministerului etc. Ne vom referi la câteva acţiuni vizibile, de suprafaţă, cum ar spune unii, dar care ţin de fiinţă, de suflet, de credinţă şi care ne însufleţeau în marea operă de renaştere naţională: sistematizarea, împreună cu primăria municipiului Chişinău şi cu primăriile din alte oraşe, a denumirii străzilor, pieţelor, parcurilor, instituţiilor de cultură, orientarea către patrimoniul istoric şi specificul naţional (derusificarea lingvistică a oraşelor); instaurarea la Chişinău a monumentului Lupoaicei (cu renumita inscripţie eminesciană, care ne aminteşte cine suntem şi de unde venim; constatăm, cu regret, că Lupoaica a dispărut din faţa muzeului de istorie pe motiv că nu ar exista bani pentru a fi reparată); renovarea şi reamplasarea monumentului lui Ştefan cel Mare în faţa Grădinii publice din Chişinău odată cu revenirea la conceptul iniţial, cel al sculptorului Alexandru Plămădeală; canonizarea, prin eforturile domnului ministru, a marelui nostru Voievod de către Sfântul Sinod al Patriarhiei Române; renovarea clădirii Teatrului Naţional, care a ajuns să poarte numele emblematic al lui Mihai Eminescu; măsurile energice pentru reactivarea Mitropoliei Basarabiei; inaugurarea monumentului cu chipurile artizanilor ardeleni ai Unirii Basarabiei cu Patria-mamă, Onisifor şi Octavian Ghibu; deschiderea la Chişinău a bibliotecilor de carte românească „Ovidius”, „Târgovişte”, „Alba-Iulia”, „Târgu-Mureş”, „Transilvania”, completarea acestora cu literatură donată de biblioteci şi oameni de suflet din România; inaugurarea teatrului pentru tineret „Eugene Ionesco” cu o nouă promoţie de şciukinişti... Pe timpul ministeriatului lui Ungureanu au fost puse bazele unei colaborări reale între instituţiile culturale din republică şi cele din Ţară. „Să facem cât putem, ba chiar mai mult decât putem, şi cât mai repede unirea spirituală. Să facem unirea prin cultură, simţire şi cuget. Cealaltă mare Unire se va produce de la sine” – acesta era crezul ministrului Ungureanu.
Perioada a patra. Dar iată că cealaltă, marea Unire, nu s-a mai produs. Aşa cum nu a apucat să vadă unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat marele luptător pentru drepturile românilor din Ardeal de sub regimul austro-ungar, legendarul Badea Cârţan, tot aşa n-a apucat să vadă Unirea Basarabiei cu Ţara-mamă regretatul mare poet şi apărător al cetăţii românismului din Basarabia Grigore Vieru. Maestrul Ungureanu nu-şi pierde încrederea. Unirea o vom face noi sau generaţiile care vin după noi, educate de noi, dar şi de regimurile românofobe, care, prin măsurile de ostracizare şi reprimare a tot ce e gândire şi simţire românească, le întăresc acestor tineri credinţa în triumful adevărului istoric.
Revanşa din 1994 a „democrat-agrarienilor” (de fapt, aceeaşi comunişti deghizaţi în togă de democraţi) i-a frânt aripa ministrului Ungureanu. Este nevoit din nou să ia calea refugiului, de astă dată în Ţară, la Bucureşti. Ungureanu nu este omul care să se lase înfrânt. Poate că, dacă nu ar fi fost actor, i-ar fi venit mai greu să lupte cu imbecilii. Maestrul înţelege că spectacolul adevărat nu-i cel de pe podiumul teatrului, ci acela de pe scena vieţii. Îmi amintesc de un caz când, la finele unui splendid spectacol în care, ca protagonistă, îşi apărase cu stoicism onoarea familiei şi integritatea morală a soţului de apropourile provocatoare ale unei fătuci, după ce iese din cabina de machiaj, renumita actriţă letonă de teatru şi cinema Via Artmane intră în încăperea în care avea loc recepţia, unde dă cu ochii de donjuanii şi fătucile apetisante manifestându-se în toată naturaleţea lor (printre care şi soţul dânsei), şi exclamă cu dezinvoltura de om al vieţii: „Iată unde e adevăratul teatru!”. Maestrul Ungureanu a cunoscut bine şi acest teatru al lumii, a băut din plin din cupa cu miere şi fiere a scenei teatrale a vieţii, însă a ştiut, în orice împrejurare, inclusiv în situaţiile-limită (dar parcă nu în toate activităţile sale se află în asemenea situaţii?), să iasă onorabil şi învingător din toate cursele pe care i le-a întins viaţa, să-şi menţină intactă ţinuta sa de apărător al cetăţii.
„Orice rău e spre bine”, mă încuraja maestrul, care, în perioada şomeriatului, mi-a găsit un loc de muncă la Bucureşti (fapt pentru care-i voi fi recunoscător toată viaţa). A activat, o bună perioadă de timp, ca vicepreşedinte al Fundaţiei Culturale Române, iar după reorganizarea acesteia ca Institut Cultural, ca secretar al Consiliului metodico-ştiinţific. Este terenul pe care s-au manifestat plenar capacităţile organizatorice, manageriale şi de mare şi bun român ale ex-ministrului Ungureanu. Cabinetul Domniei Sale de la Bucureşti era un fel de stat-major al acţiunilor de sprijinire a românilor de pretutindeni, dar mai ales a celor oprimaţi din vecinătatea Ţării şi din Balcani. Oricând veneai la domnul vicepreşedinte, numaidecât găseai reprezentanţi ai românilor din orice colţ al lumii, dar şi ai celor din jurul Ţării (Bucovina de Nord, Basarabia, Basarabia de Sud, Maramureşul istoric, Banatul zis Sârbesc, Valea Timocului, Albania, Macedonia, Croaţia, Grecia). Cred că nu există asociaţie, uniune de creaţie, cenaclu, şcoală de muzică sau de pictură, editură, personalităţi de creaţie din afară, care să nu fi beneficiat de audienţa, bunăvoinţa, sfatul şi susţinerea domnului vicepreşedinte. Sprijinul financiar al publicaţiilor de limba română, editare şi donaţii de cărţi pentru biblioteci, inaugurarea unor biblioteci de carte românească, cursuri de perfecţionare, expoziţii de pictură, lansări de carte, seri de creaţie, concerte ale copiilor talentaţi, tabere de odihnă şi de creaţie... Omniprezent la acţiuni şi manifestări, depune atâta pasiune, suflet în tot ce face, încât arde ca o stea din galactică. „Ard ca pe o tigaie încinsă. Ajutor! Bătălia pentru limba română din Basarabia trebuie câştigată, înfrângerea este exclusă”, îl convingea Domnia Sa, în 1995, pe Ministrul român al Culturii şi Cultelor. Indiferenţa unor birocraţi români faţă de problemele românilor din afară îl indignează cumplit. În septembrie 1995 i se confesează preşedintelui Camerei Deputaţilor: „Vă adresez, disperat, nota alăturată, care a fost întocmită încă în luna mai, a bătut multe praguri, dar, din păcate, fără niciun rezultat”. L-am văzut în repetate rânduri cum se zbate pentru soluţionarea problemelor în audienţă la Preşedintele României, la Preşedintele Senatului, la Ministrul Culturii şi Cultelor, la preşedintele Fundaţiei Culturale Române, la Ministerul de Externe. Cred că numai eu şi regretata Nicoleta Toia îi cunosc tot zbuciumul pe parcursul anilor de foc din Bucureşti. Lupta cu inerţia, cu indiferenţa, cu împăunarea unor funcţionari români îl făcea şi mai puternic, şi mai îndârjit. „Întâi facem marea Unire şi după aceea ne apucăm să-i românizăm pe românii din Ţară”, îmi spunea, răzvrătit, uneori. Peste tot era însă respectat. În componenţa juriilor la festivalurile de teatru şi film şi-a câştigat o reputaţie de profesionist, specialist notoriu, cu spirit critic şi inovator, bun cunoscător al istoriei teatrului universal. S-a bucurat de simpatie din partea unor mari actori, scriitori, înalte feţe bisericeşti şi oameni de cultură precum Radu Beligan, Ştefan Iordache, Maia Morgenştern, Preafericiţii Părinţi Patriarhi Teoctist şi Daniel, regele Mihai, prinţul Radu, principesa Margareta, preşedintele Iliescu, preşedinţii Senatului şi Camerei Deputaţilor Nicolae Văcărescu şi Adrian Năstase, Ministrul de Externe Andrei Pleşu, cu unii dintre ei – Octavian şi Mihai Ghibu, Ion Caramitru, Mircea Albulescu, Marin Sorescu, Adriana Trandafir, Nicoleta Toia, Mircea Radu Iacoban, Tatiana Popa, Preasfinţiile lor Nestor Vornicescu şi Antonie Plămădeală, generalii de armată Aurel Dănescu, Gheorghe Bucătaru, Mircea Chelaru, colonelul George Galan – legând o nedisimulată şi durabilă prietenie.
Alte două aspecte din activitatea maestrului Ungureanu ar trebui să le menţionăm: cea de actor la microfon – promotor al cuvântului artistic la posturile de radio Chişinău, Moscova, Bucureşti şi, nu în ultimul rând, aceea de orator-tribun pe scenele revendicărilor dreptului la libertatea de exprimare şi la adevărul despre identitatea noastră naţională.
Ani de-a rândul actorul Ion Ungureanu ne mângâie auzul cu vocea d-sale catifelată, aci domoală, susurând ca un murmur de izvor, camerală, intimă, aci patetică, sobră sau tăioasă, invocatoare, răzvrătită ca tunetele porţilor cerului care s-au deschis. Nu mulţi vor fi ştiind că interpretul Ungureanu are înregistrate la radio nu numai recitaluri din Shakespeare, Andersen, Cehov, Dostoievski, Puşkin, Lermontov, Alecsandri, Eminescu, Vieru, ci şi opere artistice de proporţii cum ar fi Descrierea Moldovei de Cantemir, Planeta oamenilor de A. Saint-Exupery, Biserica Albă de Ion Druţă. Timp de peste o jumătate de an, în zorii zilei, dimineaţă de dimineaţă, radioascultătorii postului de radio Chişinău nu se puteau desprinde de difuzoarele care transmiteau romanul Biserica Albă în lectura maestrului, încât ajunseseră să aibă neplăceri la lucru din cauza întârzierilor nemotivate. Circa două luni duraseră la radioul moldovenesc captivantele lecturi din Constantin Stere, iar când fuseseră întrerupte brusc de către diriguitorii locali, a trebuit să intervină maestrul Druţă de la Moscova (ca, în timpuri de tristă pomină, cineva de la CC), pentru ca lecturile să fie reluate.
La postul de radio Bucureşti maestrul a susţinut, în anii de refugiu postministerial, două cicluri de emisiuni: Lectura de la miezul nopţii (un serial de 20 de emisiuni) şi Pagini din literatura universală (în acelaşi format).
Recent, la „Vocea Basarabiei”, actorul Ion Ungureanu a înregistrat şi difuzat un ciclu de versuri şi de aforisme din creaţia prietenului său, a marelui dispărut Grigore Vieru.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect, la care mă refeream, acela de tribun şi ilustru orator, menţionam şi cu o altă ocazie că poate, cu excepţia a încă două-trei personalităţi, nu cunosc, pe această palmă de pământ românesc, de la Nicolae Iorga încoace, un orator mai distins, un tribun mai înflăcărat, un polemist mai virulent decât maestrul Ungureanu. Dacă luăm în consideraţie şi manifestarea Domniei Sale ca publicist, cred că, prin rigoarea cu care îşi construieşte discursul, prin curajul cu care abordează problemele timpului, prin diagnosticul necruţător pe care li-l fixează, prin logica zdrobitoare a argumentelor, prin verva sau patosul cu care sunt rostite, maestrul se înscrie în mod organic în flancul reprezentanţilor de frunte ai artei oratorice şi publicistice româneşti, al freneticilor luptători pentru cauza naţională Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Mihail Kogălniceanu, Nae Ionescu, Constantin Stere, Adrian Păunescu, Grigore Vieru, Silviu Berejan, Andrei Vartic, Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi, Andrei Strâmbeanu, Vlad Pohilă etc.
Observaţii şi concluzii dure de felul: „Mitropolia Moldovei este Armata a 15-a a Rusiei la Chişinău”; „Putin aplică politica lui Stalin de refacere a imperiului rus”; „Astăzi Rusia, machiată democratic, se dă bine pe lângă OSCE, pe lângă guvernele occidentale şi se vrea lup la stână în Basarabia”; „Eu nu-i doresc Rusiei ca tătara sau ucraineana să fie impusă ca limbă oficială. Fiindcă Moscova e plină de tătari şi ucraineni. Nu le-aş dori ruşilor să arate paşaportul şi 500 de euro ca să se poată închina la mormântul lui Puşkin, aşa cum am ajuns noi dacă vrem să ne închinăm la mormântul lui Eminescu”; „În problemele lingvistice (din Basarabia) America a cedat în faţa Rusiei” (când fu adoptat odiosul articol 13 din Constituţie cu limba moldovenească, maestrul o întreba cu ironie pe doamna ambasadoare a SUA în Republica Moldova Marry Pandleton, care cunoştea foarte bine româna, cum de a reuşit într-o noapte să înveţe limba „moldovenească”); „România merge în vârful degetelor în propria casă” etc., spuneam, nu cred că le gâdilă urechile celor vizaţi şi ale locotenenţilor acestora. Însă, dacă nu s-ar exprima astfel, acesta nu ar mai fi curajosul, intransigentul, irepetabilul, inconfundabilul om liber şi luptător Ion Ungureanu. Interviurile şi intervenţiile Domniei Sale cu varii ocazii ar trebui adunate într-o carte, ca ilustrare a genului, învăţătură pentru ziariştii în devenire.
Aş mai face o paranteză (la chestiunea aceasta s-a referit şi autorul în cuvântul de introducere): cine i-a citit povestirile Nichita Nebunul, Povestea puiului de găină, versurile Balada unui câine vagabond ş.a. va constata, cu regret, că literatura română din Basarabia pierde, în persoana lui Ungureanu care nu mai găseşte timp pentru creaţie, un scriitor de valoare.
Asistăm la un eveniment cultural istoric. Cred că, de azi înainte, maestrul Ion Ungureanu se poate mândri cu înalta distincţie, poate cam întârziată, pe care i-o conferă Academia de Ştiinţe din Moldova, recunoscându-i meritele. Să fii onorat de forul ştiinţific suprem al republicii, al cărui Prezidiu, prin hotărârea sa istorică din 9.09.1994, şi a cărui Adunare Generală, prin votul din 28.02.1996, a confirmat că numele corect al limbii noastre este limba română, este, într-adevăr, un motiv de legitimă mândrie. (Nu-mi pot imagina că o instituţie ştiinţifică de prestigiu ar putea reveni asupra deciziilor respective, în sensul anulării lor, cum se zvoneşte în urbea noastră plină de surprize, zvon la care se referea acelaşi Andrei Strâmbeanu, pentru că, dacă ar proceda aşa, Academia naţională s-ar înscrie pe vecie în analele ruşinii universale.) Cred că şi Academiei de Ştiinţe, la rândul său, îi face onoare să-l aibă în rândurile sale pe ilustrul regizor, actor de teatru şi film, militant pentru triumful libertăţii de exprimare şi al adevărului despre noi, istoria, cultura şi limba noastră, unul dintre pilonii rezistenţei noastre spirituale, neînfrântul Ion Ungureanu.
Iubite domnule doctor honoris causa fără diplomă, fără togă şi tocă de magistru, Ion Ungureanu! Odată cu sincerele felicitări, pe care vi le aduc, permiteţi-mi să-mi exprim şi convingerea că – şi aici sper să fiu în asentimentul zecilor de mii de adoratori ai Domniei Voastre – că toga sobră de doctor nu va apăsa într-atât de greu pe umerii Dumneavoastră, iar potcapul (pardon: toca puţin teatrală) de magistru – pe înălţimea Dumneavoastră, încât să nu mai fiţi în stare a urca, ori de câte ori va fi nevoie, pe scenele improvizate din faţa mulţimii dornice de dreptate şi adevăr. Nu uitaţi că Ivan Ivanovici încă mai veghează (ţineţi minte ce le spunea colaboratorilor fiţuicii de bulevard „Moldova Mare” în legătură cu necesitatea înteţirii „luptei de clasă” nu atât împotriva românilor din România, cât, mai ales, contra propriilor români din Basarabia, printre care eram menţionaţi şi noi doi?) şi ar vrea să vă mai exileze o dată. Nu cred că e cazul să mai amintesc aici că, cu toată admiraţia pentru talentul marelui poet german, în opreliştea unei clipe din istorie, posteritatea admiră totuşi gestul semeţ de demnitate al lui Beethoven şi nu figura încovoiată, a semn de întrebare, a lui Goethe la întâlnirea neprevăzută cu Kaizerul... Sper să nu apese, spuneam, pentru că, pe lângă cele câteva onoruri binemeritate, pe care vi le-au acordat oficialităţile de-a lungul timpului (maestru emerit în arte din Federaţia Rusă, artist al poporului din R.S.S.M., Premiul de Stat al republicii şi, azi, cu jumătate de gură, în perspectivă apropiată, să sperăm, cel de doctor honoris causa al A.Ş.M.), poporul din sânul căruia aţi ieşit şi pe care v-aţi angajat să-l slujiţi cu credinţă până la capăt v-a conferit cel mai înalt titlu de care se pot învrednici puţini muritori în timpul vieţii: Ungureanu cel Mare. La numele mare fie-vă şi faptele mari!
Chişinău, 7 mai 2009
Din cuvântul de felicitare cu ocazia (ne)conferirii dlui Ion Ungureanu a titlului de doctor honoris causa al A.Ş.M.