Navigând printre coroanele poetului
Pentru tiparAlexandru Lungu s-a născut odată cu părinţii mei (cu care eu ştiu sigur că am fost şi rămân contemporan) şi are ce are cu o mahala din Sofia mea... „Cele câteva localităţi de altădată, din care mi-am însuşit cândva locurile mele basarabene, merită totuşi a fi amintite: Cetatea Albă, Bugaz, Chişinău şi Bădiceni (Soroca).” Cei din mahalaua Bădiceni au descins la întemeierea Sofiei din Bădicenii Sorocii, unde a ajuns poetul Alexandru Lungu.
După capcanele dulci întinse, consecvent, de prietenul (că cine te bagă în capcane şi apoi se preface că te scoate?) Mihai Stan, după sugestiile-ghionturile distinsului Barbu Cioculescu să întregesc panorama ACASEI poetice basarabene, cuprinzând şi poeţi mai tineri pentru eventuala ediţie a 3-a a antologiei poeţilor contemporani basarabeni, am ajuns la categoria delicată a poeţilor basarabeni risipiţi de acasă: Eugenia Bulat ajunsă la Veneţia şi Iurie Bojoncă ajuns la Veneta, Aura Cristi – la Bucureşti, Alexandru Lungu ajuns la Bucureşti, apoi la Bonn, apoi la cele veşnice, dar... contemporan cu ceilalţi poeţi basarabeni şi cu Acasa lor poetică...
Îi datorez scriitorului Andrei Burac, dialogurilor sale şi, îndeosebi, relaţiei de amiciţie cu Gabriela Melinescu şi Alexandru Lungu, această convingere târzie că poetul şi graficianul Cetăţilor Albe trebuie pus la lucru şi în acest proiect de fixare a temeiurilor noastre spiritual-identitare.
„Pentru mine 28 iunie 1940 nu este data la care s-a consumat un «eveniment istoric», ci ziua în care a fost comisă una dintre crimele din lungul lanţ al fărădelegilor ce au bântuit şi au martirizat Europa veacului nostru. O crimă din vremea în care verigile acestui lanţ erau făcute semnul diabolicei înţelegeri dintre cei doi mari călăi. Înainte de a se răfui între ei, cei doi campioni ai morţii îşi împărţeau prada, asemenea tâlharilor la drumul mare. Numai că prada lor erau popoarele Europei. Dacă mi-aduc aminte ziua aceea? Mă aflam la Năsăud, care şi el urma să fie «cedat». Cu două luni şi câteva zile în urmă fusesem, pentru ultima oară, la Chişinău; murise bunica din partea tatălui. Mormântul era amintire din Basarabia. Bunicul era singur la Chişinău. Va veni ori va rămâne singur acolo? Nimeni nu avea cum să ştie. S-a rupt sfâşiat de locul său şi a venit chiar cu ultimul tren de «refugiaţi» către noi.” E mărturia din 1994 când dialoga cu A. Burac pentru revista Columna. Şi unul, şi altul porneau să devină medici, şi-au dus crucea în spitalele cu mai multă suferinţă legiferată, apoi au trecut la alte instrumente, la alt fel de disecări, de radiografii. (Amănuntul acesta biografic paralel mă determină să alătur unui fragment din poezia Ora 25 şi un fragment Dintr-un jurnal de spital.) Andrei m-a întrebat, în timpul pregătirii acestor pagini lungi, dacă mi-s de folos cărţile ce mi le-a împrumutat şi s-a oferit să-mi pună la dispoziţie şi alte ediţii, în care grafica lui Alexandru Lungu e de altă stilistică decât în această ediţie bibliofilă, în numai 120 de exemplare. Ziditor de umbre înălţând zădărnicii se intitulează volumul-bibelou cu specificarea o sută douăzeci şi şase versuri treizeci şi şase desene cu un cuvânt înaintemergător de Gabriela Melinescu.
Personalitatea lui Alexandru Lungu în calitatea sa tridimensională (cel puţin) mă fascinează prin simbolistica unei viziuni zguduitoare, exprimate fie în limbaj plastic, fie prin cel verbal sau prin modul de a-şi conserva şi onora identitatea artistică exilându-se.
Alexandru Lungu ne-a părăsit înspre zorii zilei de marţi, 24 Cireşar 2008, în ziua de Sânziene, când se spune din vechime că „cerurile se deschid” peste noi. Sunt lăcrimări solare de pe o coroană de la Sibiu (Mihai Posada).
Alexandru Lungu a plecat din Ţară în 1973, după ce a trebuit să înfrunte două perioade de tăcere literară, fiecare de aproape douăzeci de ani, un total de patru decenii de viaţă dureroasă pentru orice scriitor: prima, după 1947, când refuză să mai publice în literatura de sub ocupaţie comunistă, şi după câţiva ani, a doua, de interzicere impusă de regimul comunist bine instalat în România, până la rotaţia din ’89, când revine în viaţa literară a limbii părinteşti pe care, mărturiseşte, nu a părăsit-o niciodată. O confirmă volumele numeroase de poezie care nu vădesc vacanţe: Dresoarea de fluturi (1968), Timpul oglinzilor (1968), Altceva decât umbra (1969), Ninsoarea neagră (1970), Armura de aer (1973), Elegii malteze (1980), Clavicula mundi (1983), Judecata fără de apoi (1984), Litera şi legământul (1986), Steaua neizbucnită (1986), Fuga din privelişti (1987), Stigmate şi lauri (1993), Auzelişti (1996), Teascul de taină (1999), Scorbura Melancoliei (2006) etc.
Se pare ca a fost ultimul mare poet din cercurile literare de avant-gardă de dinainte de război!
...Acum încerc imposibilul – să selectez textele care-l prind mai mult dintre cele care mă copleşesc, înalt apreciate şi de Vladimir Streinu, Barbu Cioculescu, Perpessicius, Nicolae Ţone, Grigore Grigurcu, Nicolae Manolescu, Ion Caraion, I. Negoiţescu, Titu Popescu, Mihai Posada, George Vulturescu, Mircea V. Diaconu, Mircea Zaciu, Dumitru Mureşan, Iulian Boldea, dar şi dintre mai noile creaţii. Iar gestul nu e decât un îndemn ilustrat (o portiţă provocator întredeschisă, îndeosebi pentru basarabenii mai tineri) la mai îndelungi navigări pe apele cu izvoare şi cu ieşire la mare ale poetului şi ale pictorului Alexandru Lungu de la Cetatea Albă.