Veşnicul argonaut
Pentru tiparPrintre rarităţile din biblioteca mea se află şi Ora 25, volumul de debut al lui Alexandru Lungu, apărut la Editura Publirom în 1946. Aflăm de la pagina 5 că „Poemele acestei cărţi au fost scrise la Scorei – Făgăraş, Dobridor – Dolj, Bodo – Severin şi Bucureşti în anii 1944 şi 1945, manuscrisul fiind distins cu Premiul Ion Minulescu 1945 de către următorul juriu: Claudia Millian, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, Perpessicius şi Adrian Maniu”. Coperta şi cele 12 ilustraţii din text sunt semnate de Dina Stavăr.
Sunt stabilit în Germania din anul 1990 şi am început corespondenţa cu Alexandru Lungu în 1993; Wolf von Aichelburg îmi trimisese adresa revistei „Argo” din Bonn, al cărei editor, sponsor şi iniţiator a fost regretatul poet împreună cu doamna Micaela, şi mă sfătuia să iau neapărat legătura cu Bonnul pentru a trimite versuri. Am iniţiat un schimb de scrisori neîntrerupt, iar începând cu „Argo” nr. 8 şi până la ultimul număr am fost publicat cu generozitate în fiecare revistă.
Generozitate, iată un cuvânt esenţial când e vorba de caracterul lui Alexandru Lungu, alături de multe-multe altele, delicateţe, discreţie, tact, diplomaţie şi o mare dragoste pentru artă şi artiştii de toate genurile. Poetul era şi un iscusit şi inspirat grafician, păstrez cu sfinţenie zecile de cromografii sub formă de cărţi poştale ilustrate pe care mi le-a trimis de-a lungul anilor. Niciodată nu am simţit la el nici un fel de resentimente, nu mi s-a plâns în vreun fel de persecuţiile regimului comunist, nici măcar când l-am vizitat la Bonn şi când am avut, vreme de două zile, ocazia să discutăm pe îndelete. De fapt, nici nu l-am întrebat despre motivele tăcerii dintre 1946 şi 1964, am simţit că era departe de lumea aceea şi am discutat exclusiv despre literatură, poezie, reviste şi poeţi. Am fost primit de soţii Lungu cu o mare ospitalitate şi le-am admirat atunci locuinţa plină de obiecte de artă, discuri, cărţi şi mai ales de o atmosferă deosebit de plăcută, deschisă dialogului şi creaţiei. Poetul avea prieteni vechi şi credincioşi şi colaboratori pe toate meridianele lumii şi ducea o corespondenţă vastă. Mircea Zaciu se număra printre ei, am avut şi eu privilegiul să port o corespondenţă susţinută cu profesorul clujean. Când primea cărţi noi apărute, Alexandru Lungu scria despre ele în „Argo”, iar numeroasele sale volume de poezie (peste 30), majoritatea apărute în regim propriu şi cu tiraje discrete, erau trimise prietenilor cu alese dedicaţii.
Cred că era mai puţin cunoscut în ţară (dar cu atât mai mult în diaspora) datorită faptului că nu publicase în revistele româneşti decât între 1964 şi 1973, precum şi în ultimii ani, după căderea lui Ceauşescu, când vechii lui prieteni scriitori din ţară îl invitau şi îl căutau mai des. Nu ştiu cât este astăzi de cunoscut în Basarabia, mai ales după primirea unor premii literare şi publicării în România a unor antologii, dar U.S.R. a încercat într-un fel să repare din răul făcut de comunişti, să-l recupereze şi să-l cinstească pe acest important poet al exilului.
Au fost foarte mulţi intelectuali români cu o soartă asemănătoare lui Alexandru Lungu, care au ales calea exilului în Germania sau Franţa, care au scris şi s-au exprimat mai departe în româneşte; diferenţa a fost că el nu a simţit nevoia să facă valuri, să acuze, să scrie pamflete sau să apară din răzbunare pe la posturile de radio. Şi-a păstrat calmul necesar profesiunii de medic şi creaţiei, a rămas credincios poeziei şi unor principii care excludeau răzbunările de orice fel. Într-un interviu, acordat în anul 2000 postului de radio Deutsche Welle, poetul declara: „Am fost plecat geografic şi administrativ, dar n-am fost plecat din limba română nicio clipă. Patria mea, unică, adevărată şi adâncă, este limba română şi poezia românească”.
Întreaga viaţă a poetului a stat sub semnul peregrinării şi al exilului perpetuu, între Cetatea Albă, Buzău, Sibiu, Braşov, Cluj, Năsăud, Bucureşti, Bad-Münster am Stein, Raubach şi Bonn. În aceste porturi, ancore de nădejde i-au fost poezia şi epistolele primite sau scrise prietenilor din toate colţurile lumii.
Cred că există un anume gen de educaţie umanistă, o predispoziţie care tine, poate, de o anume generaţie, pentru cultul clasic al prieteniei şi al artei epistolare. Alături de Alexandru Lungu, cei mai buni şi mai credincioşi în schimburile de scrisori au fost pentru mine mereu personalităţile mai în vârstă, cum ar fi Wolf von Aichelburg, Georg Scherg, Mircea Zaciu sau Hans Bergel, de care m-a legat şi mă leagă o mare prietenie şi recunoştinţă.
Pentru Alexandru Lungu, scrisul frumos e sfinţenie, cuvintele alese au valenţe magice care redau lumii pacea şi frumuseţea originară. Textele lui sunt sublimate, lipsite de orice balast declamativ, grija pentru aceste fiinţe gingaşe, cuvintele, este fundamentală, dar poetul se fereşte de precizări, de limite decise. Inefabilul poetic reiese tocmai din imprecizia fenomenală a înseşi existenţei, o ceaţă fină îndulceşte imaginile şi sporeşte taina. „Unşi împotriva muritoarei lumi / chemaţi să moşim beznele – / cui să-i fie dat / sâmburul cuvântului dintâi / întâmpinarea lui neştiută?”
În ultimii ani de viată, Alexandru Lungu scria tot mai greu scrisori, scrisul lui tot mai tremurat apărea mai mult pe dedicaţiile ultimelor cărţi pe care mi le trimitea, dar ne căutam, din când în când, la telefon.
La moartea poetului, de care, prins cu viaţa, am aflat relativ târziu, am scris, neconsolat, aceste versuri:
Alexandru Lungu
Despre ora 25 am aflat foarte târziu
dar scrisorile colorate încă mai veneau,
de acum doar ninsorile negre vor scrie
tot mai tremurate poeme - eu sunt
încă pe punte, argo e la fel de uşoară,
lângă mine văd chipuri cunoscute,
căpitanul are insomnie, întoarce
clepsidra oarbă şi numără stelele,
dresoarea de fluturi îşi poartă elegant
altceva decât umbra, armura de aer,
sub steaua neizbucnită e o veşnică
fugă din privelişti, corabia înaripată
zboară ca o pană între cetatea albă bonn
sibiu leonberg satu-mare bucureşti
pe ea străluceşte o rouă de apocalips
când îşi poartă litera şi legământul
spre cina luminată, zi şi noapte
îmi apari alături, îmi vorbeşti
nu numai din auzelişti, prietene,
aştept mereu să sune telefonul...