Requiem pentru un mare poet
Pentru tipar
La 24 iunie 2008 am primit de la poetul şi redactorul Sorin Anca din Augsburg / Germania un mesaj electronic cu o veste amară: „Cu mare tristeţe vă aduc la cunoştinţă că azi, 24 iunie 2008, înspre zori, s-a stins din viaţă iubitul nostru prieten, Alexandru Lungu. Îndurerat, Sorin Anca”.
Vestea m-a şocat, deşi ştiam că poetul este bolnav de mai multă vreme. Cu doar două zile înainte primisem de la el ultimele două cărţi, drept semn de despărţire, precum s-au dovedit a fi: Îngerul şi îngera (Editura Vinea) şi Clepsidra oarbă (Editura Galateea), ultima fiind încă o plachetă din seria celor numerotate şi dedicate (în acest caz 111), eu beneficiind de exemplarul nr. 37. Schiţa biografică pe care o invocăm vădeşte un destin al poetului împlinit în mai multe sensuri.
Poetul Alexandru Lungu s-a născut în 1924 la Cetatea Albă, iar după absolvirea Facultăţii de Medicină din Bucureşti (1949 ) a desfăşurat o bogată activitate de cercetări în domeniul biologiei, publicând cărţi şi numeroase lucrări. În 1973 se stabileşte în Germania unde activează ca medic până în 1989, când se strămută la Bonn şi se dedică exclusiv scrisului.
A debutat în revista „PREPOEM” (1939) şi a publicat, apoi, în revistele de prestigiu ale vremii, fiind în anii ’90 şi redactor al unora dintre acestea: de la „Zarathusra”, împreună cu Ion Caraion, până la caietele „Argo”, în care tipărea cu regularitate poeme ale scriitorilor israelieni de limba română. Poezia fiindu-i interzisă în România şi după o absenţă de două decenii din viaţa literară românească, Al. Lungu reapare în paginile revistelor literare de prestigiu de la noi: „România literară”, „Apostrof”, „Poesis”, „Convorbiri literare” şi altele.
La prima cântare, la prima vista, poezia lui Alexandru Lungu pare întunecată, încrâncenată, precum o permanentă luptă cu propriile metafore, din care totdeauna iese învingător, dar pentru care se pregăteşte mereu, ca şi cum ar fi, de fiecare dată, o nouă faţă a existenţei, a supravieţuirii. „Delicateţea imaginii – scrie criticul Al. Cistelecan – se încarcă pe nesimţite, ca de o rouă, de un dramatism insidios, în care fiorul se resoarbe într-o seninătate funciară”. Uimit de redescoperirea timpului în firele de nisip ale clepsidrei, poetul vede în căderea acestora „adâncul uitărilor / vegheat //...// de o clepsidră spartă / pustie şi oarbă” (Clepsidra oarbă). Ideea timpului apare, şi la acest mare poet, ca esenţă a existenţei, căci „în adâncuri ninge / pulberea vremilor / fără de întoarcere” (Alchimie 2). Şi iată cum ameninţarea imanentului sfârşit găseşte în poezia lui Alexandru Lungu o extrapolare a pământescului spre cele ale minţii şi ale sufletului: „alaiul îngeresc / umbră cu umbră / se-ntunecă / în vedenia ochiului // să fie oare amurgul / ori timpul / săvârşindu-şi lucrarea?” (Îngerii stinşi). Ca un testament, ca o ultimă dorinţă, scrie poetul: „îngera ocrotitoare /…/ urcă-mi rugăciunea / la picioarele tronului /.../ cuvintele cad / o ploaie înlăcrimată /.../ iartă păcatele dincolo de spusa / ale robului tău / alexandru” (Rugăciune). Găsim, între aceste gânduri „de dinainte”, o ars poetica încununând înţelepciunea lirică şi pământeană a poetului, sclipind ca firele de aur descoperite în şuvoiul apei de munte: „pecetea literei / se face cărare / păşită orbeşte / de îngerul neiertător” (Pecetea literei).
Prin creaţia sa, Alexandru Lungu îşi descoperă continuu propriile forţe, „ca un corb rătăcit / din sălbăticie / mi-acoperă fruntea / îndelung despărţindu-mă / de lumea cuvintelor” (Corb rătăcit).
Peisajul biblic şi regăsirea spirituală îi sunt cuib şi pavăză, născând într-însul adâncă pace a pâinii împărţită cu cei cărora le lipseşte în ceasurile grele: „pe apa cărei tiberiade / în lumina de misterii / dat mi-a fost şi-mi este / să pescuiesc / semnele şi taina? //...// coboară înserări târzii / în întâmpinarea cinei / ceasul aşteaptă / frângerea pâinii” (Ceas aşteptat).
Vom încheia acest requiem referindu-ne la poezia intitulată Un tăciune şi care închide în ea toată viaţa poetului cu ce a fost bun, dar şi cu pericolele pe care le-a cunoscut, în trecerea sa, deschizând-o în alte dimensiuni: „un tăciune / stingându-şi soarta / pe neauzite / la nesfârşit / precum amurgirea / zeilor în care am crezut // şi-un cărbune / împietrit / în tresărirea vremii / ascunzând sieşi / stigmatul ereziilor / prin care-am trecut”.
S-a stins nu numai un mare poet român, ci şi un mare prieten al Israelului.
Un prieten pe care mulţi l-am crezut al nostru. Şi pe drept cuvânt.