O retragere nobiliară
Pentru tipar1. Cîţiva scriitori ai exilului literar românesc şi-au compensat izolarea specifică diasporei prin crearea unor organe de prelungire publică a operei: Alexandru Lungu a scos caietul de poezie şi desen intitulat „Argo”, Ion Dumitru a înfiinţat cea mai prolifică editură de carte românească din anii exilului său anticomunist, deşi, după propria-i mărturisire, a vrut la început doar să-şi tipărească lucrările. Despre „Argo” auzisem la puţin timp de la strămutarea mea în R.F.G. (1987): era o publicaţie selectă, elevată, care cuprindea doar poezie şi desen, făcută la Bonn de poet, ajutat de doamna Micaela, soţia lui. Nepusă în vînzare, ea era trimisă doar celor care îşi manifestau dorinţa de a o citi. Mi-am manifestat şi eu această dorinţă şi am început să o primesc, la fiecare apariţie. Revista domnului Lungu nu era polemică şi nu se angaja în dezbateri politice explicite: poziţia sa politică era implicită, în sensul că respecta scrupulul axiologic, referenţial pentru autori şi exemplar opus politicii din ţară de pervertire propagandistică a mesajului artistic. Era, într-adevăr, făcută cu un gust elitar, dînd prin aceasta o soluţie valorică statutului ingrat al minorităţii aflate în exil politic.
Nu numai că am început să primesc revista, ci şi invitaţia de a colabora. Şi astfel am publicat număr de număr comentarii despre cărţi de poezie ale autorilor români, din ţară şi din exil. Îi trimiteam poetului şi cărţile care îmi apăreau, pe care avea grijă să le comenteze în publicaţie, ca un răspuns omagial la gestul meu de a-l ţine la curent.
Personal nu ne cunoşteam, pînă cînd am participat împreună la vernisajul de la Bonn al expoziţiei de pictură a lui Martin Frei, originar tot din România. Era însoţit de doamna Micaela şi formau un cuplu distinct în adunarea pestriţă a vernisajului. Am observat atunci că distincţia elitară a revistei era caracteristică omului care o făcea – un fel de retragere nobiliară pe care o marca, la vernisaj, însăşi prezenţa lor la o margine a publicului, dar cu o participare intensă, transmisă prin ochi şi bunăvoinţă.
2. Destinele scriitorilor din exil au multe puncte comune, având în vedere situaţia specifică de minoritari, ceea ce antrenează aspecte asemănătoare: lipsa unei reţele de difuzare a operelor, ignorarea lor ca scriitori de altă limbă decît cea statal oficială, răspîndirea largă şi în grupuri necompacte a cititorilor etc. Scriitorii adevăraţi au a face faţă şi veleitarismului încurajat de situarea în exil: mulţi şi-au descoperit doar aici o vocaţie grafomană, devenind în special autori de lucrări memorialistice sau jurnalişti. Scriitorii născuţi iar nu făcuţi sunt nevoiţi să accepte izolarea, pentru a se proteja ca atare. Este cazul poetului Alexandru Lungu, dar şi a scriitoarei Mirela Roznoveanu, din America, despre care am scris o monografie şi dintr-o pornire compensatoare, nemărturisită.
3. Ipostaza prieteniei acordate nu am cunoscut-o direct, deoarece locuiam la o apreciabilă distanţă: dînsul la Bonn, eu la München. Dar întîmplarea a făcut să primesc cîteva scrisori de la fostul meu profesor la Filologia clujeană, domnul Mircea Zaciu, stabilit şi dînsul la Bonn (după ce, cum mi-a mărturisit epistolar, a pierdut orice speranţă de îndreptare a lucrurilor din Ţară, după năvala minerilor). Scriindu-mi despre viaţa pe care o duce, îmi evoca şi lungile plimbări pe care le făcea, aproape zilnic, în compania poetului, de-a lungul Rinului, în care cei doi îşi regăseau, în mic, atmosfera colocvială cu prietenii din Ţară. Ceea ce îi unea era discernămîntul situării sociale şi marea lor experienţă de viaţă culturală. Aveau, desigur, ce-şi povesti, în lungile lor peregrinări, prin care fiecare îşi compensa solitudinea. Îi mai apropia şi temperamentul intelectual, disjunct de promovarea interesată a valorilor şi ferm în judecăţi. Aş fi făcut, desigur, o carte incitantă dacă le-aş fi putut înregistra convorbirile din plimbările lor riverane. Dar pînă la Bonn este o distanţă apreciabilă...
4-5. La Alexandru Lungu, perpetuarea lui ca poet în condiţiile ingrate ale exilului s-a concentrat asupra felului de a scrie poezie, ceea ce a însemnat un act obstinat de a-şi proteja înzestrarea. Concentrîndu-se compensator asupra actului poetic, el a elaborat o poezie dusă la limita inteligibilităţii: trebuie să fii atent la fiecare vers, la construcţia neaşteptată a lui, la asocierile insolite, care aduc lucruri de departe pentru a le pune în relaţie, pentru a naşte o imagine care să se impună. Concentrarea poeziei favorizează şi ea această implozie. Ea te coboară la originea sensului poetic, la elementarul construcţiei artistice, la cuvînt, căci economia de cuvinte înseamnă esenţializare. Trebuie pătruns dincolo de aparenţa de abstractizare, de ireconciliabilitate, de gratuitate a apropierilor lexicale, pentru a ajunge la esenţa pe care poetul o urmărea cu îndîrjire. Scriitorul îşi refuza programatic previzibilul poetic, inflaţia de cuvinte, discursivitatea, preferînd întotdeauna şocul, ceea ce dă întregii lui creaţii o statornică tentă suprarealistă. Antiretorismul lui îl duce la limita esoterismului prin accelerările de ritm interior pe care le produce, fapt care suscită efortul de aprofundare a melodiei interioare, a ritmului lăuntric profund.
6. Această tendinţă spre esenţializare îl apropie de marele maestru al parcimoniei lexicale, Bacovia. De aceea, la întrebarea Dumneavoastră „Care poezie sau vers credeţi că reţine / conţine inima şi sinele lui Alexandru Lungu?”, voi reproduce, ca răspuns, poezia intitulată Bacoviană, din volumul Îngerul şi îngera (Bucureşti, Editura Vinea, 2008): „în plin miez de ziuă / amurgesc violet / precum Bacovia // cerul e de o seninătate / copleşitoare şi grea – / dar pe dinlăuntru / n-am cum opri / ploaia vineţie a melancoliei / adierea necurmatului asfinţit / aşternîndu-mi pe frunte / nimbul trist al neocolitei treceri // şi plouă temător / şi ninge o sfîrşeală lină – / amurgesc în roua întunecîndu-se / în miezul de ziuă”.