Unitatea limbii şi literaturii românilor
Pentru tiparRăspuns la Laudatio
Înscriem cuvîntul nostru în perspectiva a ceea ce poate fi considerat un raport de continuitate Andrei Mureşanu – Mihai Eminescu – Alexei Mateevici, ce se întemeiază pe cîmpul semantic al termenului deşteptare, cu încărcătura metaforică din stratul de adîncime, în care esenţială este deschiderea spre dezvoltarea conştiinţei naţionale. Prin intrarea în relaţie cu sintagma metaforică somnul (cel) de moarte, termenul, întrebuinţat în variantă verbală, a se deştepta (cu sinonimul a se trezi), introduce în aceeaşi direcţie de semnificare – declanşarea procesului de Renaştere naţională – poemul lui A. Mureşanu Un răsunet, devenit, după revoluţia din 1989, Imnul naţional al României, pentru o vreme şi al Republicii Moldova, şi poemul lui Al. Mateevici Limba noastră, actualul Imn naţional al Republicii Moldova. Spaţiul de întîlnire a semnificaţiei celor două creaţii poetice, complementare în esenţa lor, poeme generate de două momente esenţiale din istoria românilor: 1848, anul revoluţiilor europene de eliberare socială şi naţională, la Andrei Mureşanu, 1918, anul Marii Uniri, la Mateevici, este imperativul descoperirii / redescoperirii, afirmării şi apărării identităţii naţionale a tuturor românilor: „Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte / În care te-adînciră barbarii de tirani” (A. Mureşanu), prin apărarea limbii, condiţie a existenţei şi a identităţii naţionale a neamului românesc din Basarabia: „Limba noastră-i foc ce arde / Într-un neam ce fără veste / S-a trezit din somn de moarte / Ca viteazul din poveste” (Al. Mateevici).
Prin acelaşi termen deşteptare, A. Mureşanu intră ca fiinţă istorică – poetul paşoptist – în creaţia eminesciană, pentru a trece în ipostază mitică – poetul orfic, asumîndu-şi, prin aceste două ipostaze, întrebările esenţiale ale fiinţei umane, în raport cu determinările sale istorice şi în raport cu Fiinţa lumii. Prin imaginea poetului orfic, complementară încă din Epigonii imaginii poetului revoluţionar, „profet al luminii”: „Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită, / Rumpe coarde de aramă cu o mînă amorţită, / Cheamă piatra să învie ca şi miticul poet, / Smulge munţilor durerea, brazilor destinul spune, / Şi bogat în sărăcia-i ca un astru el apune, / Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet” – imagine definitorie pentru poezia şi poetica eminesciană –, creativitatea se relevă a fi calea principală de salvare a fiinţei, a fiinţei umane în general şi / sau a fiinţei umane în ipostaza ei istorică, de popor. Această a doua ipostază, în prima variantă a poemului dramatic Mureşanu (din cele trei, dezvoltate între 1869 şi 1876), expresia concretă a eliberării fiinţei creatoare, tensionată de întrebări privind destinul poporului român, se regăseşte în poemul Un răsunet / Deşteaptă-te, române. Încrezător în destinul neamului, în confruntare cu ipostaza agresivă a istoriei: „De-aceea nu am teamă de-a ta ameninţare: / Prezentul e o clipă şi viitoru-i lung, / Căci braţu-ţi nu ajunge la cele viitoare, / La viaţa naţiuni-mi aripele-ţi n-ajung” (Mureşanu), poetul îşi asumă misiunea deşteptării conştiinţei naţionale: „Ceea ce n-a trăit încă nu poate fi al tău – / De-acum cînt deşteptare şi glasu-ţi nu-l cred eu”. Cu înţelegerea din Geniu pustiu: „Poeţii, filozofii unei naţiuni presupun în cîntec şi cuget înălţimile cerului şi le comunică naţiunilor” (Opere, ediţia Perpessicius, vol. VII, Bucureşti, 1977, p. 180), prin deschiderea tensionată a propriei fiinţe, în aspiraţia spre perceperea armoniei muzicii sferelor: „În ocean de flăcări gîndirea mea se scaldă / Şi sufletu-mi se-mbată de-o primăvară caldă. / Şi-un cîntec trece dulce prin visele-mi de jar, / Cum vîntul trece-n freamăt prin codrii de stejar… / Să cînt cum leul rage… Să cînt!... Zdrobită liră! / Din coardele-n rugină o dată-ncă respiră / Un cîntec de-o sublimă senină disperare, / Precum respiră raze întunecata mare. / O dată încă-n viaţă să mă-nec în lumină, / Să caut armonia a sferelor senină / În inima-mi zdrobită… şi-apoi să mor… să mor” (Mureşanu), Poetul trece cîntecul Fiinţei sacre a Lumii în cîntecul propriu – deschidere spre salvare a fiinţei neamului: „Muzica melodramiză, încet, aria lui Deşteaptă-te, române. – El o declamă încet şi expresiv”.
În interiorul complementarităţii celor două poeme, în temeiul raportului popor – limbă, luăm ca punct de plecare în desfăşurarea perspectivei continuităţii A. Mureşanu – M. Eminescu – Al. Mateevici un fragment dintr-un articol publicat de Eminescu, în anul 1876, în „Curierul de Iaşi”: „Dacă în limbă nu s-ar reflecta chiar caracterul unui popor, dacă el n-ar zice oarecum prin ea: «Aşa voiesc să fiu eu şi nu altfel», oare s-ar fi născut atîtea limbi pre pămînt? Prin urmare, simplul fapt că noi Românii, cîţi ne aflăm pe pămînt, vorbim o singură limbă, una singură (subl. M.E.), ca nealte popoare, şi aceasta în oceane de popoare străine care ne încongiură, e dovadă destulă că aşa voim să fim noi, nu altfel” (Eminescu, Despre cultură şi artă, Iaşi, Editura Junimea, 1970, p. 213). Fragmentul este semnificativ prin reunirea într-o relaţie foarte strînsă a două atribute ale limbii, în raport cu poporul care o vorbeşte, relevate de Eminescu în repetate rînduri, prezente şi în scrierile lui Mateevici. Un atribut caracterizează limba în general, este, adică, o caracteristică proprie oricărei limbi: în limbă se construieşte, se manifestă şi se apără specificul unui popor: „Spirit şi limbă sunt aproape identice iar limba şi naţionalitatea asemenea” (Eminescu, op. cit., p. 213). Al doilea atribut este caracterul specific al limbii române în comparaţie cu celelalte limbi romanice, de exemplu: limba este semn şi adăpost al unităţii tuturor românilor, indiferent pe unde îi va fi aşezat sau pe unde îi va fi împrăştiat istoria.
În Sofistul, Platon stabilea o opoziţie între „logosul-expresie cu adevăr, care spune lucrurile aşa cum sunt” şi „logosul fără adevăr sau neadevărat sau fals, care spune lucrurile cum nu sunt sau cum sunt numai parţial, numai uneori, numai dintr-un anumit punct de vedere”. Plecînd de la concepţia filozofului grec, Eugeniu Coşeriu înscrie între principiile pe care ar trebui să se întemeieze cercetarea lingvistică principiul obiectivităţii: „Să spui lucrurile aşa cum sunt” (Principiile lingvisticii ca ştiinţă a culturii, în vol. Omul şi limbajul său, Iaşi, 1992, p. 5-6). Dacă trecem principiul obiectivităţii din domeniul ştiinţei, al lingvisticii, în discuţia de aici, în funcţionarea însăşi a limbii, în procesul de verbalizare a lumii extralingvistice, întrebarea adevărului priveşte raportul dintre lume şi limbă, raport care poartă amprenta implicării în diferite moduri a fiinţei umane. Pentru Platon, în Cratylos, semnele prin care omul numeşte lumea sunt motivate, pentru Aristotel, nu. În Biblie, raportul dintre limbă şi lume este motivat mai întîi prin însăşi funcţia întemeietoare a Cuvîntului divin, apoi, în acelaşi capitol Facerea, în identificarea şi exprimarea esenţei fiinţelor Lumii, prin numele date lor de Adam. Numai că, în timp, limba originară, numită şi limbă adamică, s-a degradat prin trecerea ei în limbile istorice – interpretează Lucian Blaga, în eseul Cuvintele originare. În limbile istorice însă, în aceeaşi interpretare, mai există cuvinte a căror funcţie esenţială poate fi revelată şi reactivată de „poeţi şi sfinţi, care ştiu să aleagă din limba neamului lor cuvintele de vrajă care oglindesc încă sau care murmură limba lui Dumnezeu”. Aceste cuvinte, redescoperite de poeţi sau care aşteaptă a fi redescoperite, constituind nuclee lexicale esenţiale, diferite de la o limbă la alta, păstrează în stratul de adîncime al planului lor semantic deschiderea spre sacralitatea fiinţei lumii şi manifestarea modului specific unui popor de a se aşeza în lume. Pe fondul întîlnirii perspectivelor mitică, filozofică şi ştiinţifică, în mod diferit coroborate, în interpretarea specificului limbilor – marcă a identităţii profunde a popoarelor, însuşi principiul obiectivităţii ne determină să recunoaştem că, în devenirea şi în complexitatea funcţionării lor, limbile se caracterizează prin coexistenţa ambelor atribute: motivarea şi nemotivarea semnelor lingvistice, datorită intersectării raportului expresie – sens, cu raportul om – lume – limbă, în desfăşurarea specifică a istoriei poporului şi a limbii. Prin această intersectare, variabilă de la o limbă la alta, sensul cuvintelor, unităţi fundamentale prin care limba numeşte lumea, este rezultatul unei tensiuni între „cum este lumea” şi „cum este percepută lumea”. Prin această tensiune, sensul se întemeiază pe raportul dintre imaginea „obiectivă” sau relativ obiectivă a lumii şi perceperea ei subiectivă. Imaginea obiectivă poate reflecta aspecte semnificative din istoria poporului, trecîndu-le în semantica lexicală (sau lexico-gramaticală) a cuvîntului. Imaginea subiectivă reflectă modul de a fi în lume al aceluiaşi popor în complementaritatea semantic-stilistică din conţinutul lexical al cuvîntului, complementaritate pe care limbile, în funcţia lor de comunicare, o adăpostesc, uitată, în stratul de adîncime, de unde este recuperată de Poet, de creator în general.
În modul prin care imaginea trece în sens sau condiţionează sensul în desfăşurarea raportului om – limbă – lume, limbile îşi dezvoltă propria identitate, dincolo de un trunchi identitar de bază, la diferite nivele (romanic / indoeuropean), prin complementaritatea a două coordonate în procesul de semantizare: (A) obiectivă şi (B) subiectivă.
(A) Coordonata obiectivă reflectă raportul omului cu lumea imediată, cu dimensiunile ei perceptibile, măsurabile, cu lumea fenomenală. Fără să poată fi ignorată concepţia lui Eugeniu Coşeriu, confirmată de semantica lexicală şi gramaticală a limbilor: „Nu trebuie să uităm că nu limba este determinată de realitate, ci, dimpotrivă, realitatea este concepută prin intermediul limbii” (Logicism şi antilogicism în gramatică), se poate observa totuşi că limbile păstrează, în stratul profund, mai aproape de etapa lor de constituire ca limbi cu identitate proprie, şi amprenta desfăşurării în sens invers a raportului cu realitatea. La acest nivel, în dezvoltarea coordonatei obiective, imaginea prin care este percepută lumea (obiectul concret) se impune şi determină semnificaţia cuvintelor, care se poate apoi stabiliza sau reorganiza în interiorul limbii ca sistem, impunîndu-se în etape ulterioare vorbitorului ca mod de organizare a realităţii.
În contextul concret al consideraţiilor noastre, care este cel al romanităţii limbii române, indiferent unde ar fi aceasta vorbită, termenulpunte, de exemplu, are aceeaşi origine cu termenul ponte, din limba italiană, sau cu pont, din limba franceză: latinescul ponte(m), dar numai în limba română substantivul dezvoltă sensul de „podîngust”. Explicaţia – pe care o împărtăşim – este aflată de Sextil Puşcariu în caracteristicile spaţiului în care trăia, din motive istorice, populaţia care avea să devină poporul român, în perioada trecerii latinei în română: „În munţii în care trăiau strămoşii noştri nu curgeau ape mari, peste care se durau poduri, ci pîraie sălbatice, pe care le treceai pe cîte un copac răsturnat de pe un ţărm pe altul, puntea” (Limba română, vol. I. Privire generală, Bucureşti,1940, p. 162). Imaginea prin care a fost percepută realitatea a impus, aşadar, sensul de „pod îngust”, sens întărit apoi, în organizarea sistemică a lexicului limbii române, de termenul de origine slavăpod. În acelaşi mod a fost explicată semantica termenului cărare, cu originea în latinescul carraria, semnificînd la romani „drum pentru care”, acestuia alăturîndu-i-se în timp, pentru exprimarea sensului din limba latină, termenii drum(din greacă) şi stradă (din italiană).
Dezvoltarea raportului imagine – sens din limba istorică a putut fi fructificată, apoi, atît în cultura orală, cît şi în creaţia cultă. Astfel, implicînd în îngustime trăsătura semantică „dificultate”, termenul punte a putut intra în structura proverbului: Fă-te frate cu dracul pînă treci puntea. În creaţia lui Eminescu, îngustimea cărării încarcă de poeticitate imaginarul mitic al iubirii: „Vin cu mine, rătăceşte / Pe cărări cu cotituri, / Unde noaptea se trezeşte / Glasul vechilor păduri. // Printre crengi scînteie stele, / Farmec dînd cărării strîmte, / Şi afară doar de ele / Nime-n lume nu ne simte” sau imaginarul dinamicii cosmice: „De atunci şi pînă astăzi colonii de lumi pierdute / Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute” şi dimensionează în mod specific imaginarul satiric: „Iar cărările vieţii fiind grele şi înguste, / Ei încearcă să le treacă prin protecţie de fuste”.
(B) Cea de a doua coordonată, subiectivă, reflectă modul specific fiinţei umane – în interpretarea de aici a ipostazei Eului naţional – de a percepe, de a gîndi, de a-şi imagina esenţa şi dinamica Lumii, de a intra în comunicare cu Fiinţa lumii, prin dimensiunile ei esenţiale, dincolo de ipostaza vizibilă, fenomenală. Specificitatea se lasă identificată din aceleaşi perspective: a comparaţiei între limbi (limba română între limbile romanice, în primul rînd) şi a relaţiilor semantice în care semnele lingvistice se află integrate în sistemul limbii. În configurarea planului semantic al termenilor înscrişi sau numai priviţi din aceste perspective, se pot releva opoziţii precum sacru – profan, etic – estetic, fenomenal – esenţial etc., opoziţii care pot deveni funcţional-poetice în creaţia literară sau în creaţia artistică în general. Păstrează, de exemplu, în stratul de adîncime al planului lor semantic, trăsătura „sacralitate” termeni fundamentali, precum cuvînt(expresie metonimică pentru Limbă), în interiorul raportului dintre om şi limbaj, în perceperea Lumii, a ierta, în situarea fiinţei umane faţă cu moartea şi cu Divinitatea, şi masă, în trăirea raportului omului cu familia.
(1). Termenul cuvînt provine, ca şi urmaşii din celelalte limbi romanice, din latinescul conventu(s/m), care avea două direcţii semantice: (a) „locul de întîlnire a primilor creştini” şi (b) „înţelegerea, deci, mijlocul de înţelegere a acestora, limba, dialogul”. Limbile romanice occidentale au continuat prima direcţie de semnificare: it. convento, fr. couvent (mînăstire / schit), limba română a păstrat cea de a doua direcţie, indiciu al situării limbii sub semnul sacrului. Confirmă această înţelegere sensul expresiilor prin care onoarea fiinţei umane (adică sacralitatea ei) stă în respectarea cuvîntului: ai cuvîntul meu, om de cuvînt, te cred pe cuvînt, a-şi ţine cuvîntuletc. A se observa că traducătorii textelor religioase, oameni culţi şi cu o exactă înţelegere a esenţei limbii, au recurs totdeauna la termenul cuvînt, în traducerea Evangheliei după Ioan, de exemplu: „La început a fost Cuvîntul şi Cuvîntul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvîntul”şi nu la sinonimul vorbă, termen care, prin componenta semantic-stilistică, stă şi situează în profan, în efemer. Şi aici putem afla argumentul principal în expresii fixe: vorbe în vînt, a duce cu vorba, din vorbă în vorbă.
Opoziţia sacru – profan, păstrată în stratul de adîncime al limbajului popular dar uitată de limba de comunicare neutră, în varianta ei literară, să spunem, unde termenii sînt sinonimi, este revelată de poeţi şi filozofi. Lucian Blaga, de exemplu, îşi intitulează eseul invocat mai sus Cuvintele originare. La Eminescu, termenii cuvîntşi vorbă dezvoltă, în poemul Luceafărul, o relaţie de antonimie, în desfăşurarea opoziţiei dintre lumea fenomenală, a contingentului, căreia îi aparţine fata de împărat: „Nu caut vorbe pe ales, / Nici ştiu cum aş începe – / Deşi vorbeşti pe înţeles / Eu nu te pot pricepe” şi lumea esenţială, a transcendentului, căreia îi aparţin Hyperion şi Demiurgul: „Iar tu, Hyperion rămîi, / Oriunde ai apune, / Cere-mi, cuvîntul meu de-ntîi, / Să-ţi dau înţelepciune”. Cu această încărcătură de sacralitate, cuvîntulsemnifică limbajul dimensiunii sacre a lumii: „Căci buni şi răi trăiesc în tine, / Cuvîntul tău e calea lor – / De-a lor abateri li-i ruşine, / Căci tu eşti ţinta tuturor” (E împărţită omenirea…), „Căci vrăjit de mult e lacul / De-un cuvînt al sfintei Miercuri; // (…) Căci vrăjiţi sînt trandafirii / De-un cuvînt al sfintei Vineri”, a iubirii: „O, şopteşte-mi – zice dînsul – tu cu ochii plini d-eres / Dulci cuvinte ne-nţelese, însă pline de-nţeles”, „Dispar şi ceruri şi pămînt / Şi pieptul tău se bate, / Şi totu-atîrnă de-un cuvînt / Şoptit pe jumătate”, a creativităţii prin limbaj poetic în funcţie întemeietoare: „O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi, / Privirea ta asupra mea se plece, / Sub raza ei mă lasă a petrece / Şi cînturi nouă zmulge tu din liră-mi”, „Ah, ce-i cuvîntul, ce-i coloare, sunet, / Marmura ce-i pentru ce noi simţim?” (Îmbătrînit e sufletul din mine…), „Unde vei găsi cuvîntul / Ce exprimă adevărul?”. Ieşind din sinonimia cu termenul cuvînt, substantivul vorbă situează, prin dezvoltarea unei relaţii de antonimie, limbajul şi fiinţa umană în efemer, prin absenţa substanţei autentice: „O, teatru de păpuşe… zvon devorbe omeneşti, / Povestesc ca papagalii mii de glume şi poveşti / Fără ca să le priceapă…”, „După care ea atrage vreun june curtezan / Care intră ca actorii cu păsciorul mărunţel / Lăsînd val de mirodenii şi de vorbe după el, / (…) / Şi cînd dama cochetează cu privirile-i galante, / Împărţind ale ei vorbe între-un crai bătrîn şi-un fante, / Nu-i minune…”.
Prin suspendarea raportului autentic lume – limbă, termenulvorbă se alătură termenilor frază şi palavre în semnificarea demagogiei – treapta cea mai de jos a situării în profan – în interiorul ipostazei satirice a limbajului poetic eminescian: „Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul, / De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul? / Nici visezi că înainte-ţi stă un stîlp de cafenele, / Ce îşi rîde de-aste vorbe îngînîndu-le pe ele, / (…) / Cînd vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă / Numai banul îl vînează şi cîştigul fără muncă, / Azi cîndfraza lustruită nune poate înşela, / Astăzi alţii sînt de vină, domnii mei, nu este-aşa?” şi a stilului publicistic: „Negustoria de vorbe şi prăvălia de principii sunt cele mai rele din toate”, „a îmbăta o naţie (…) cu vorbe late şi cu apă rece”, „bal mascat de panglicari şi de negustori de vorbe”, „capital de palavre”, „zgomot de moară de palavre” ş.a.m.d.
(2). Verbul românesc a ierta provine din latinescullibertare, cu sensul de „a elibera pe cineva din condiţia de sclavie”, acordîndu-i statutul de libert, categorie socială care avea, în societatea romană, toate drepturile unei fiinţe libere. Verbul, păstrat numai în limba română, cunoaşte, este adevărat, şi o aşezare în profan: a ierta pe cineva de datorii sau de un neajuns provocat în social, cînd intră în sinonimie cu neologismul a scuza. Subliniem însă că acest din urmă termen nu-şi are locul în contextele în care verbul a ierta implică dimensiunea sacrului, în traducerea rugăciunii Tatăl nostru, de exemplu („Şi ne iartă nouă greşalele noastre, / Precum şi noiiertăm greşiţilor noştri”) sau în replica dată la aflarea morţii cuiva: „Dumnezeu să-l ierte!”. Fapt definitoriu pentru raportul dintre limbă şi manifestările de cultură profundă, în contextul în care fiinţa umană stă să plece dincolo, omul îşi cere iertare, înainte de plecare, de la toţi, şi dă tuturoriertarealui, pentru diverse păcate, cunoscute sau necunoscute, pentru că numai aşa, primind şi dînd iertarea, omul se simte liber şi îşi poate începe, senin, împăcat cu sine, călătoria din urmă, călătorie sacră. Au fost situaţii, în lumea satului, cînd cel care se afla pe patul de moarte nu a putut părăsi această lume pînă cînd nu a venit la căpătîiul lui, de departe, o rudă de la care a primit şi căreia i-a dat iertarea.
Cu înţelegerea exactă a trăirii profunde de către fiinţa umană a raportului cu dimensiunea sacră a lumii, cu Dumnezeu, Panait Istrati introduce în lumea românească reîntemeiată semantic în povestirea Moş Anghel un personaj care, mărturisindu-şi vina, îşi cere iertare în absolut, şi nu suspendarea pedepsei, pe care o ştie meritată din plin:
„În clipa asta, un cojan se rupse din mulţime, se aruncă la picioarele sale, îi înlănţui genunchii şi strigă:
– Anghel!... Anghel!... iartă-mă: eu am dat foc caselor tale… Fă-ţi dreptate… Da’ iartă-mă-ntîi!... (...)
– Iartă-mă!... Şi omoară-mă! Aruncă-mă în temniţă!”(P. Istrati,Povestirile lui Adrian Zografi, Moş Anghel, Brăila, 1995, p. 39).
(3). Dintr-o altă perspectivă, recunoaştem trăsătura [+ sacru], în planul semantic al substantivului masă, păstrat în limba română, spre deosebire de alte limbi romanice (italiana, franceza), ca urmaş al latinescului mensa. Evoluţia semantică a termenului latinesc trebuie să fi fost orientată de doi principali factori: (a) folosirea unei anumite mese, numită mensa, în contextul unui ritual sacrificial şi (b) apropierea fonetică, facilitată de asimilarea consonantică (mensa – mesa), de termenul missa, semnificînd „funcţie religioasă”, care a devenit în limbile romanice occidentale messa, cu sensul de „liturghie”. Sacralitatea termenului românesc masă, continuator al latinescului mensa – mesa(measă – masă), este relevantă în perspectivă culturală, prin stratul profund al planului său semantic, în întîlnirea sensului de masă-obiect cu sensul de a mînca la masă: ţăranul român se strîngea în jurul mesei cu familia numai în timp sacru: duminica, de sărbători, la nuntă, la botez, la înmormîntare. În restul timpului, timp profan, ţăranul mînca acolo unde îşi lucra pămîntul, sau la pădure, sau în altă parte, şi peste tot în mod individual, nu „în familie”. În limba italiană, care are, pentru sensul de masă-obiect, termenul tavolo / tavola (din lat. tabula) se întîlneşte şi termenul mensa, ca neologism însă, introdus în secolul XX, probabil, pentru a numi cantina şi masa servită la cantină (La mensa dei ferrovieri / degli studenti), adică, exterior familiei şi în afara opoziţiei temporale sacru-profan. Cînd e folosit, mai rar, în context sacru, în biserică, limba italiană recurge la sintagma mensa dell’altare.
Fără îndoială că sculptorul C. Brâncuşi, profund cunoscător al culturii populare româneşti (în care îşi au originea creaţii precum Pasărea măiastră, Cocoşul, Coloana infinitului, Cuminţenia pămîntului ş.a.) a aşezat Masa tăcerii la începutul complexului structural-urbanistic de la Tîrgu Jiu – care descrie un drum al iniţierii fiinţei umane spre sacru: Masa tăcerii – Poarta sărutului – Coloana infinitului–, întemeindu-se şi pe această semantică „ascunsă” a termenului, de unde imaginea a putut, apoi, trece şi dezvolta sensuri specifice în poezia lui D. Matcovschi: „La Masa tăcerii divine / În faţa cuvîntului drept / Se luptă poetul cu sine / Un mare nebun înţelept” sau la Ion Hadârcă: „Într-o bună zi / La Masa Tăcerii s-au aşezat: / Coloana infinitului, / Începutul lumii, / Rugăciunea, Somnul, Himera, / Lauda ochilor, Cuminţenia pămîntului” sau la alţi creatori români.
Raporturi semantice specifice fiinţei româneşti dezvoltă şi alţi termeni, dintre care pe unii i-am invocat sau chiar interpretat în altă parte: luceafăr, candelă, lumînare, privighetoare, a fi, în expresii numind coordonate esenţiale ale trăirilor fiinţei umane: mi-e dor, mi-e drag, mi-e teamă, mi-e foame, mi-e sete(în opoziţie cu a avea, întrebuinţat în limbile romanice occidentale:ho paura, fame, sete; j’ai peur, soif etc.), cuvîntul frumos(adjectiv, adverb şi substantiv-concept estetic) şi relaţia cu urît(cu originea în verbul a urî), casă, căsătorie, a (se) căsători, femeie etc. Subliniem doar că în stratul de adîncime al semanticii limbii române, în strînsă legătură cu cultura originar orală, se află răspunsuri la întrebări privind identitatea specifică, cea adevărată, a poporului român. Iar în acest mod de a percepe Lumea şi de a fi în Lume se recunosc românii toţi, din România, Republica Moldova, din Cernăuţi şi din alte regiuni ale Ucrainei, precum şi de aiurea.
* * *
Identitatea din stratul de adîncime – temei pentru unitatea şi originalitatea limbii ca stil, expresie a Eului naţional (K. Vossler vorbea de limbile naţionale ca stiluri) – se află în mod firesc într-un raport de consubstanţialitate cu unitatea spaţială şi cuunitatea şi unicitatea istorică şi structurală.
Peste diferitele categorii de hotare, limba română, spre deosebire de celelalte limbi romanice (italiana, franceza, spaniola etc.), nu prezintă diferenţe dialectale semnificative: „În general, dialectul daco-român – scrie Sextil Puşcariu, întemeietorul dialectologiei româneşti – se caracterizează printr-o unitate relativ mare. Pe cînd napoletanul nu pricepe pe veneţian, nici bavarezul pe hamburghez, nici chiar germanul din Dorna pe cel de la Bistriţa, românul din Banat şi cel din Basarabia se înţeleg uşor, deosebirile dintre graiurile lor fiind mai mult lexicale” (S. Puşcariu, Limba română, p. 217).
În ceea ce se înţelege prin limbă ca sistem de sisteme: sistemul gramatical, sistemul lexical şi sistemul fonetic, limba română este astăzi (după ce dalmata a încetat să mai fie folosită) singura limbă romanică de tip oriental, cu trei ipostaze rămase la nivel de dialect (aromâna, istroromâna, meglenoromâna) şi cu dialectul dacoromân dezvoltat în limba română contemporană, limbă de comunicare şi limbă literară.
Interpretînd limba în complexitatea ei istorică şi funcţională, Eugeniu Coşeriu – alături de Saussure, cel mai mare lingvist al secolului al XX-lea – identifică unitatea limbii române la toate trei nivelele:
– ca limbă istorică: „Se înţelege, pentru mine, lucrul cel mai important, cel puţin afectiv, este relaţia dintre limba română din restul României şi limba română vorbită dincolo de Prut. Ce putem spune? Că la nivelul istoric este exact aceeaşi limbă”;
– ca limbă comună, în procesul de comunicare lingvistică: „Dacă noi considerăm acest lucru la nivelul limbii comune, la nivelul acelei limbi care se vorbeşte de către cei care au fost la şcoală, în biserică ş.a.m.d., ce putem spune este căau aceeaşi limbă comună de peste tot (...) ca peste tot în România”;
– ca limbă exemplară: „Deci, cînd vedem cum scrie Vieru sau Dabija, sau, în proză, Beşleagă, de dincolo de Nistru, sau în proza lingvistică, ştiinţifică, muzicală un Anatol Ciobanu, vedem căei scriu exact aceeaşi limbă, şi, se înţelege că ei au conceput exemplaritatea ca o exemplaritate pentru toată comunitatea de limbă română, nu numai pentru ei, pentru regiunea aceasta numită Republica Moldova” (Unitate lingvistică – unitate naţională, în vol. Prelegeri şi conferinţe, Iaşi, 1994, p. 188-189).
* * *
Din această dublă perspectivă, a sacralităţii din stratul de adîncime al unui nucleu al lexicului românesc – esenţial pentru definirea fiinţei umane faţă cu fiinţa lumii – şi a unităţii limbii române, viziunea lui Al. Mateevici este foarte aproape de concepţia eminesciană şi reprezintă o altă ipostază a apropierii dintre cei doi creatori alături de raportul dintre creaţia lor poetică şi creaţia populară, ipostază relevată de G. Călinescu în Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent(Bucureşti,1941): „Alexei Mateevici, basarabean din Bugeac, mort ca preot militar în 1917 (luase parte la luptele de la Mărăşeşti), ar fi fost un mare poet dacă trăia. Numai Eminescu a mai ştiut să scoată atîta mireasmă din ritmurile populare: «În Bugeac la Căuşeni / Dorm strămoşii moldoveni, / Numai pietre de mormînt / Mai păstrează-al lor cuvînt»” (p. 855-856).
Asemeni lui Eminescu, Mateevici îşi asumă cu aceeaşi intensitate şi totală dăruire a fiinţei destinul neamului românesc, ameninţat cu pierderea identităţii naţionale în spaţiul Basarabiei (despre a cărei anexare la Rusia imperială, în 1812 şi în 1878, Eminescu a scris în ziarul „Timpul” articole şi cicluri de articole cu rigoarea absolută a documentului şi cu forţa stilistică impusă de exigenţa respectării adevărului istoric).
În condiţiile agresivităţii istoriei, apărarea şi dezvoltarea identităţii spirituale este principala cale a apărării neamului: „Să ţinem minte – scrie Mateevici – că, mulţămită culturei naţionale, putem vieţui ca un popor înaintat” (Opere, vol. I, Chişinău, Editura Ştiinţa, 1993, p. 435). Identitatea specifică şi unitatea, adăpostite în stratul de adîncime al limbii române, reprezintă temeiul pe care se poate declanşa, în Basarabia, procesul de renaştere naţională, raportat de poetul-preot la procesul de dezvoltare a conştiinţei naţionale a tuturor românilor în secolul al XIX-lea: „Soarta noastră e în mîinile noastre şi numai avînd privirile întotdeauna îndreptate ladeşteptare, ne vom deştepta. Să ne sculăm, dar, din somnul nostru, cum s-au sculat acum mai mult de un veac fraţii noştri de peste Prut” (op. cit.,p. 434). Nu-i greu de identificat, în acest scurt fragment, termenul / termenii prin care Mateevici intră în continuitate cu Andrei Mureşanu din poezia Un răsunet: „Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte” şi din poemul lui Eminescu Epigonii: „Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet”. Cu acelaşi termen (căruia îi stau alături, în scrierile sale, publicistice şi poetice, alte sinonime: a se trezi, a se scula, înviere / înviere naţională) va numi Mateevici Societatea cultural-naţională „Deşteptarea”, pe care o întemeiază împreună cu alţi studenţi basarabeni, avînd ca scop principal apărarea locului limbii române în şcoală.
În corespondenţă cu gîndirea exprimată în publicistică, poemul lui Mateevici Limba noastră, expresie poetică a concepţiei sale despre raportul dintre limba română şi identitatea fiinţei naţionale, intră în mod firesc într-o relaţie de comunicare peste timp cu scrieri eminesciene în care central este acelaşi raport.
În semantica poetică a versurilor din poemul lui Mateevici „Limba noastră-i graiul pîinii, / Cînd de vînt se mişcă vara; / În rostirea ei bătrînii / Cu sudori sfinţit-au ţara” se poate recunoaşte concepţia eminesciană despre sacralitatea limbii. „Limba veche şi-nţeleaptă” (Scrisoarea II) îşi are apărată esenţa de „vorbitorul de căpetenie”, poporul, iar esenţa ei este revelată de imaginea sanctuarului, din fragmentul cunoscut, rămas între manuscrise: „Nu noi suntem stăpînii limbei, ci limba e stăpîna noastră. Precum într-unsanctuarreconstituim piatră cu piatră tot ce-a fost înainte (...) după ideea în genere şi în amănunte care a predomnit la zidirea sanctuarului, astfel trebuie să ne purtăm cu limba noastră românească”(Fragmentarium, 1981, p. 241), precum şi prin situarea sub semnul muzicii, cu invocarea rolului muzicii lui Palestrina în trăirea raportului Fiinţei umane cu Divinitatea (într-un articol din „Timpul”– 1 mai, 1882): „Fie cineva ateu şi păgîn, cînd va auzi muzică de Palestrina, sentimentul întunecos, neconştiut al creştinătăţii-l va pătrunde şi păgînul sau ateul va fi pe cît ţine impresia muzicei creştin pîn-în adîncimile sufletului. Şi limba strămoşească e o muzică...” (Despre cultură şi artă,Iaşi, 1970, p. 25).
Pe acest fond al sacralităţii, în aceleaşi versuri se recunoaşte existenţa unui raport intim al limbii cu poporul care o vorbeşte şi se revelă unitatea ei, expresie a unităţii originare a românilor, întărită de rolul cărţilor sacre, în / prin dezvoltarea ipostazei de limbă de cultură: „Limba noastră-i limba sfîntă, /Limba vechilor cazanii / Care-o plîng şi care-o cîntă / Pe la vatra lor ţăranii”. Ideea o exprima anterior Eminescu, respingînd recursul la neologisme „netrebnice”, în stilul publicistic şi în limbajul politic: „Bietul Varlaam, Mitropolitul Moldovei şi al Sucevei, care în înţelegere cu Domnii de atunci şi c-un sinod general al bisericei noastre au întemeiat acea admirabilă unitate, care-a făcut ca limba noastră să fie aceeaşi, una şi nedespărţită, în palat, în colibă şi-n toată românimea, şi-ar face cruce creştinul auzind o păsărească pe care poporul, vorbitorul de căpetenie şi păstrătorul limbei, n-o mai înţelege” (op. cit., p. 218), „Biserica au creat limba literară, au sfinţit-o, au ridicat-o la rangul unei limbi hieratice şi de stat. Din acel moment trăsătura de unitate a devenit şi a rămas limba şi naţionalitatea, pe cînd înainte românul înclina a confunda naţionalitatea cu religia” (idem, p. 216).
Limba este tezaur şi adăpost al fiinţei româneşti, istorice, culturale, afective. Versurile din poemul lui Mateevici: „Limba noastră-i numai cîntec, / Doina dorurilor noastre /(...)// Limba noastră îi aleasă / Să ridice slava-n ceruri, / Să ne spuie-n hram ş-acasă / Veşnicele adevăruri” se pot raporta la interpretarea dată de Eminescu rolului limbii în formarea fiinţei umane: „Şi chiar dacă o limbă n-ar avea dezvoltarea necesară pentru abstracţiunile supreme ale minţii omeneşti, niciuna însă nu e lipsită de expresia concretă a simţirei şi numai în limba sa omul îşi pricepe inima pe deplin. (...) Limba românească (...) este totodată organul prin care neamul moşteneşte avutul intelectual şi istoric al strămoşilor lui. Copilul nu învaţă numai a vorbi corect, el învaţă a gîndi şi a simţi româneşte. În limba sa şi numai în limba sa i se lipesc de suflet preceptele bătrîneşti, istoria părinţilor săi, bucuriile şi durerile semenilor săi” (ibidem, p. 213-214).
Al. Mateevici scrie poemul Limba noastră, în 1917, cu foarte puţină vreme înainte de moarte şi îl citeşte, la întoarcerea de pe frontul de la Mărăşeşti, la deschiderea Cursurilor pentru învăţătorii moldoveni. Cu acelaşi prilej poetul-preot, învăţător al neamului, formulează în mod explicit ideea unităţii limbii şi literaturii românilor: „N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut. Aceasta să se ştie din capul locului, ca să nu mai vorbim degeaba... Noi trebuie să ajungem de la limba noastră proastă de astăzi numaidecît la limba literară românească” (Opere, 1993, vol. I, p. 464), componentă fundamentală a unităţii românilor ca popor, consfinţită politic prin Marea Unire din 1918, moment auroral în care şi-au revelat şi fructificat consubstanţialitatea nivelele istoric, lingvistic şi cultural.