„Basarabia a ajuns să se aşeze definitiv într-un strat al fiinţei mele”
Pentru tipar„Manuscrisele eminesciene: una dintre întîlnirile mele cu cea mai mare încărcătură fiinţială”
– Ce amintiri din copilărie vă însoţesc încă?
– Mai ales două imagini: curgerea Siretului şi Ceahlăul la apus de soare. În copilărie şi în anii imediat următori mergeam la bunici, în satul Liţca (com. Doljeşti, loc cu deosebită rezonanţă pentru istoria domniei lui Ştefan cel Mare). Plecam de la Roman şi cel mai adesea făceam tot drumul pe jos, cu fratele meu mai mare, alteori şi cu sora mea, mai mică, vreo 15 km, aproape jumătate din drum pe malul Siretului, pînă intram între sate. Făceam mult, pentru că ne opream să urmărim curgerea apei, totdeauna fascinantă. Noi mergeam împotriva curentului. La bunici ne petreceam timpul în livadă, nu mare, dar foarte îngrijită, cu peri, meri, nuci, gutui, pruni... La capătul ei, „de la deal”, era o suprafaţă de viţă de vie, nici aceasta mare. Între livadă şi vie hotarul era de trandafiri, unii înfloriţi, alţii încă în boboci. Bunicul era un straşnic grădinar, fusese şi grădinarul castelului Sturza de la Miclăuşeni. Via urca în continuare, la deal, străjuită în dreapta de o alee de cireşi, între cireşi crini mari, înalţi, albi. Aproape de capătul viei, în interior, un foişor din lemn, cu „etaj”. Acolo urcam, cu bunicul sau, cel mai adesea, singur, serile; cînd cerul era senin, pe fondul luminii roşietice a apusului de soare, priveam înălţimile Ceahlăului, pînă se întuneca. Îmi doream de fiecare dată să ajung acolo cu piciorul; aveam să străbat în vremea studenţiei, dar ajuns acolo sus, pe Ceahlău, mă gîndeam să mă întorc cît mai repede în via bunicului, să aştept în foişor apusul de soare şi căderea nopţii... Mai sus de vie era cimitirul; acum bunicul doarme acolo, alături de bunica. Nu departe de foişorul de unde aşteptam să zăresc Ceahlăul la apus de soare. Numai că astăzi foişorul nu mai este, iar dacă ar fi, am aştepta în zadar apusul soarelui; Ceahlăul nu se mai lasă văzut...
– Cum „l-aţi descoperit” pe Eminescu? Pînă la „limbajul poetic eminescian”, adică un Eminescu „total”, care a fost „primul” Eminescu?
– Cu Eminescu m-am întîlnit mai întîi în liceu, dar nu pentru că trebuia „să învăţăm lecţia”, ci pentru că profesorul ne-a spus că Eminescu nu este numai Împărat şi proletar şi ne-a vorbit despre Luceafărul, despre Doina, despre Titu Maiorescu şi ne-a invitat să mergem la biblioteca oraşului. Acolo aveam să întîlnesc un om excepţional, directoarea bibliotecii, doamna Eugenia Mircea (prin care, apoi, la terminarea liceului, aveam să merg pentru un an bibliotecar într-o frumoasă comună, Văleni-Neamţ, acolo unde avusese proprietăţi baronul Stîrcea ot Văleni, mareşalul regelui) şi aveam să citesc şi cărţi din fondul special, nu acasă, numai acolo, într-o sală a bibliotecii. A mai fost apoi întîlnirea cu G. T. Kirileanu, editorul lui Creangă, în casa de la Piatra Neamţ, în luna în care am urmat un curs de specializare pentru bibliotecari (alt prilej de a mă întîlni cu oameni minunaţi, unul dintre ei, directorul cursului, într-o perioadă foarte grea: izbucnise revoluţia anticomunistă din Ungaria). Kirileanu fusese bibliotecarul Curţii regale şi reuşise să păstreze un fond bogat de cărţi şi reviste, intrat astăzi în fondul Bibliotecii judeţene, care a şi primit numele marelui cărturar. La facultate, apoi, am urmărit în lucrarea de diplomă Concepţia lui Eminescu despre artă, elaborată cu greu, pentru că Eminescu era la secret. Aş spune că mă apropiam tot mai mult de Eminescu, pe măsură ce înţelegeam că există o poziţie oficială de împiedicare a accesului la cunoaşterea personalităţii lui. Am fost însă norocos: am întîlnit oameni care mi-au deschis, în tăcere, uşi spre opera lui Eminescu, trecută la fondul secret, în termeni mai exacţi, arestată, mi-au deschis uşi inclusiv spre publicistica lui, iar mai tîrziu chiar şi spre manuscrise. Mai tîrziu, adică atunci cînd m-am hotărît să public măcar o parte din scrierile reflectînd concepţia eminesciană despre cultură şi artă, norocul meu a fost doamna Aurelia Rusu, editoare a operei eminesciene, care cred că avea o anumită poziţie de răspundere la Biblioteca Academiei din Bucureşti; acolo m-am putut întîlni cu manuscrise eminesciene, fără îndoială una din întîlnirile mele cu cea mai mare încărcătură fiinţială (cu tot greul de semnificare a acestui adjectiv). Aşa am putut realiza şi publica, în anul 1970, la Editura Junimea din Iaşi, la început de drum pe atunci şi mulţi ani foarte bine orientată şi condusă de scriitorul Mircea Radu Iacoban, volumul Eminescu: Despre cultură şi artă. Aici au apărut pentru prima dată unele texte / însemnări manuscrise eminesciene esenţiale pentru concepţia lui despre artă, cultură, limbă. Cu aceeaşi motivare, au fost introduse în volum cronici dramatice, precum şi fragmente din articole politice, publicate în ziarul „Timpul”. Sper ca, într-un viitor nu prea îndepărtat, să poată avea acoperirea financiară necesară pentru tipărire un volum similar, dar mult mai bogat şi mai bine organizat, adus într-o stare foarte apropiată de publicare, prin colaborarea cu Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu” de la Ipoteşti – Botoşani.
Cum vedeţi, acest „primul Eminescu” are două ipostaze, esenţiale pentru trecerea la Limbajul poetic eminescian; gîndirea estetică eminesciană se află într-o corespondenţă perfectă cu mutaţia radicală pe care o produce poezia lui în cultura românească: prin Eminescu limbajul poetic îşi asumă funcţia întemeietoare de lumi semantic-poetice, lumi care au ca nucleu de semnificare întrebările fiinţei şi nu interpretarea, fie aceasta şi frumos poetică, a lumii cu determinări spaţio-temporale. În acest sens, aş considera – chiar dacă nu îmbrăţişez sintagma – că spre „Eminescu total”, mai exact, spre esenţa profundă a poeticii şi a creaţiei poetice eminesciene (în vers şi în proză deopotrivă) aspiră, în mod complementar, interpretarea din Limbajul poetic eminescian (Junimea, 1976) şi interpretările din Dicţionarul limbajului poetic eminescian, în cele două componente: (I).Concordanţele poeziilor antume(2 volume, Botoşani, 2002), Concordanţele poeziilor postume (4 volume, Iaşi, 2006), (II). Semne şi sensuri poetice. I. Arte (Iaşi, 2005), Semne şi sensuri poetice. II. Elemente primordiale(Iaşi, 2007), realizat, sub coordonarea mea, de un minunat colectiv de cercetători de la Facultatea de Litere a Universităţii „Al. I. Cuza” şi de la Institutul de Filologie Română „A. Philippide”, Iaşi.
– Ce întîlniri esenţiale v-au marcat devenirea umană şi profesională?
– Despre un moment important în acest sens am vorbit răspunzînd la prima întrebare: întîlnirea cu bunicii şi cu lumea lor. A fost apoi întîlnirea cu un învăţător extraordinar, se numea Ştefanovici, la şcoala primară, situată peste drum de Liceul „Roman Vodă”, unde aveam să urmez şi clasele gimnaziale şi pe care aveam să-l absolv în 1956, după un prim an la Liceul militar din Iaşi. În clasele mai mari, a treia şi a patra, domnul învăţător ne scotea foarte des din clasă şi ne ducea peste tot, împrejurul şcolii sau chiar mai departe. Şi nu numai pentru a ne vorbi „la faţa locului” despre arbori, plante, flori, despre apa Moldovei, dar şi pentru a descoperi, în lumea reală, abstracţiuni din geometria plană şi în spaţiu: unghiuri, cercuri, dreptunghiuri, sfera, cubul etc., despre cum cad, la ore diferite, razele soarelui, despre umbră, toate acestea în curtea Episcopiei Romanului şi într-un spaţiu alăturat, cu ruinele unor clădiri vechi. Mai tîrziu, au fost profesorii de la Liceu, trei mai ales, profesorii de Istorie, de Română (cu care am rămas în raporturi chiar strînse pînă a plecat de tot), de Matematică.
– Pe cine aţi fi vrut să „întîlniţi”, şi n-a fost posibil, în acelaşi sens al unei întîlniri hrănitoare pentru propria devenire?
– Pe filozoful C. Noica. Am făcut mai întîi o tentativă să provoc o întîlnire între el şi studenţi; l-am invitat, la una din ediţiile Colocviului Naţional Studenţesc „Mihai Eminescu”, să susţină conferinţa de deschidere şi să rămînă cu noi pe toată durata manifestării. N-a putut veni. Aveam să-l întîlnesc cîţiva ani mai tîrziu, la Iaşi, la o discuţie de cîteva ore cu colegii de la Filozofie. Apoi nu a mai fost posibilă întîlnirea pe care mi-o doream.
„Între profesor şi studenţi catedra nu e un hotar…”
– Care e cea mai mare satisfacţie în cariera Dumneavoastră de profesor ? Dar cel mai mare regret?
– Satisfacţia cea mai mare? Că am avut norocul, de-a lungul acestor cîteva decenii, să întîlnesc, în toţi anii, studenţi cu care să merg pe acelaşi drum, cu bucuria reciprocă a întîlnirii, a încrederii, a colaborării, bucurie care s-a extins de la studenţii ieşeni la studenţii din celelalte centre universitare din România, iar în ultimii ani şi din Republica Moldova şi Ucraina – regiunea Cernăuţi, participanţi la Colocviul Naţional Studenţesc „Mihai Eminescu”, organizat anual la Iaşi de mai bine de trei decenii. Trăiam cu aceeaşi bucurie aşteptarea lunii mai, noi cei de la Iaşi şi ceilalţi, studenţi şi profesori, de la Cluj, Timişoara, Bucureşti, Braşov, Sibiu, Craiova, Suceava, Baia Mare, apoi Bălţi, Chişinău, stare de aşteptare care cred că a întărit studenţii în pasiunea şi maturitatea cu care se adînceau în studiul operei lui Eminescu, în traducerea poeziilor sale în limbile studiate. Mă bucuram să aflu de la studenţi şi profesori (Ioana Em. Petrescu, Mihai Zamfir, Paul Cornea, Iosif Cheie-Pantea, Andrei Bodiu, Ioana Both ş.a.) că la Iaşi Colocviul „Mihai Eminescu” este în acelaşi timp o veritabilă şcoală filologică şi o oază de libertate. M-a bucurat că, în august 1996, studenţilor filologi li s-au alăturat studenţi şi profesori de la Academia de Arte „George Enescu” din Iaşi (prof. Viorel Munteanu, astăzi rectorul Academiei) în reînvierea / repetarea, după 125 de ani, a acţiunii studenţilor (între care un rol important a avut Eminescu) care au organizat în 1871 Serbările de la Putna; s-a depus atunci, la 15 august 1996, la mormîntul lui Ştefan cel Mare, o altă Urnă de argint, asemănătoare celei precedente ca model, încărcată, şi prin ţărîna conţinută în ea (adusă, mai întîi, în vase specifice locului, din toate regiunile locuite de români, precum şi de la personalităţi ale culturii româneşti: Kogălniceanu, Alecsandri, Mateevici, Eminescu, Blaga, Ciprian Porumbescu), de aceeaşi semnificaţie: unitatea şi identitatea tuturor românilor, dincolo de graniţe statale.
Regretul meu cel mai mare este că nu am reuşit să înlătur piedici apărute sau puse funcţionării unei Catedre „Mihai Eminescu” la Iaşi. Am întemeiat această catedră, cu aprobarea în unanimitate a Consiliului Facultăţii de Litere, la începutul anilor ’90, ca o catedră interdisciplinară, cu un colectiv propriu restrîns, pe poziţii didactice şi de cercetare, şi cu profesori invitaţi de la alte facultăţi (în intenţie era şi de la universităţi din Republica Moldova, de la Cernăuţi, precum şi de la alte universităţi europene), în funcţie de ipostazele personalităţii eminesciene şi de temeiurile teoretice avute în vedere (stilistică, poetică, estetică, filozofie). Am propus şi conducerea Universităţii a aprobat atunci ca, între cursurile-credit destinate studenţilor de la toate facultăţile, să fie integrat în planul de învăţămînt un Curs Eminescu, cu prelegeri susţinute de profesori de la Facultatea de Litere şi de alţi specialişti. A fost o bucurie aparte să văd participînd la acest curs, alături de studenţi filologi, studenţi de la Filozofie, Matematică, Geografie-Ştiinţele Naturii. Dar minunea n-a ţinut mai mult de trei zile (e drept, trei ani)... Apoi, încetul cu încetul, cu motivări diferite, catedra a devenit un colectiv Eminescu în interiorul Catedrei de Limba Română, cu activităţi didactice specifice, e drept, apoi doar un colectiv de cercetare a creaţiei eminesciene, prin granturi obţinute la concursurile instituite de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, şi de organizare a Colocviului Naţional Studenţesc „Mihai Eminescu”. În colectivul de cercetare s-au integrat foarte bine tineri doctoranzi, apoi „doctori în filologie”, de la diferite catedre ale Facultăţii de Litere a Universităţii „Al. I. Cuza”, şi cercetători de la Institutul de Filologie Română „A. Philippide”. Rezultatul a fost, în planul cercetării, Dicţionarul limbajului poetic eminescian, în cele două componente: I. Concordanţele poeziilor antume şi postume şi II. Semne şi sensuri poetice (vol. I. Arte, vol. II. Elemente primordiale), iar în planul organizării Colocviului Naţional Studenţesc, întemeierea revistei „Studii eminesciene” (reluare, în condiţii editoriale superioare, a Caietelor Eminescu, publicate între 1980-1989), pentru punerea în circulaţie a celor mai bune dintre lucrările studenţilor, revistă care a apărut de acum în trei numere (2004-2006) consistente, cu interpretări prin care se poate intra în dialog cu cercetători consacraţi ai operei eminesciene.
Sigur, aprecierile cu care au fost întîmpinate aceste realizări ne-au bucurat, mai cu seamă că cele mai semnificative au venit din afara Iaşului, de la personalităţi reprezentative ale învăţămîntului şi culturii româneşti, dar nu au putut înlătura nemulţumirea (eufemistic vorbind...) mult prea adîncă produsă de piedicile puse existenţei unei Catedre „Mihai Eminescu” la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi. Din păcate, se pare că noi, românii, nu ne putem elibera de povara unui blestem: ne simţim mai bine lamentîndu-ne în legătură cu absenţa a ceva, de multe ori, chiar foarte important, iar cînd apar semne că acel ceva stă să ia fiinţă, sau chiar a luat fiinţă, trecem la atac...
Dar poate că regretul meu ar putea fi îmblînzit printr-o altă înţelegere. A fost îngropată doar constituirea unei Catedre „Mihai Eminescu” instituţionalizate. Altfel, au spus-o în diferite moduri profesori şi studenţi din alte centre universitare, Colocviul Naţional Studenţesc, organizat anual la Iaşi, a reprezentat de-a lungul anilor şi reprezintă, prin tematică şi dezbateri, o veritabilă Catedră Eminescu. Şi interdisciplinară, şi interuniversitară. Şi care aduce împreună studenţi şi profesori, din România şi de la universităţi din Bălţi, Chişinău, Cernăuţi.
– Cum arată, în concepţia Dumneavoastră, avînd experienţa a zeci de ani de activitate universitară, studentul ideal? Dar… profesorul ideal?
– Studentul ideal? Tînărul care, la terminarea liceului, a ales o anumită facultate pentru specificul ei perceput ca fiind drumul pe care vrea să meargă el, cu motivări venind de undeva din interiorul fiinţei lui. Iar acesta e studentul care în timpul orei se uită la profesor, nu ezită să pună întrebări, chiar să-l provoace spre alte răspunsuri, care îl caută pe profesor dincolo de orele de curs, de seminar, dincolo de examene…
Profesorul ideal? Poate, mai potrivit, profesorul adevărat, profesorul care intră cu toată deschiderea în raport cu acest student sau îşi formează în felul acesta studenţii. Nu citeşte cursuri, nu spune / nu dictează definiţii, nu dă răspunsuri ultime, pentru a vrea apoi aceste răspunsuri la întrebări, îl provoacă pe student, dialoghează cu el, în amfiteatru şi în afara amfiteatrului, descoperă şi îi descoperă studentului capacităţile creatoare şi împreună cu studentul îi descrie / construieşte acestuia drumul potrivit pentru fructificarea şi dezvoltarea capacităţilor lui creatoare. Între el şi studenţi catedra e doar un obiect de mobilier, nu un hotar…
„Am întîlnit oameni care săpau fîntîni şi oameni care împiedicau săparea de fîntîni...”
– Aţi fost martor, în timp, al unor perioade contradictorii din istorie, aţi traversat „deşertul comunist”, cu toate îngrădirile lui – de la cărţi interzise pînă la interzicerea de a ieşi din ţară etc. Cum v-a influenţat, pe plan personal, pe plan profesional, acest lucru ? Ce vi s-a părut intolerabil în toţi aceşti ani?
– Privind în urmă, „fără mînie”, mă întîlnesc cu imagini şi situaţii contrastante; din succesiunea lor, din încercarea mea de a le raporta unele la altele, înţeleg acum, mai mult ca atunci, că mare parte din „deşertul comunist” pe care a trebuit să-l traversăm după al doilea război mondial se datorează, pe de o parte, numărului redus al încercărilor de a săpa fîntîni, dacă se constata că nu erau posibile canale aducătoare de apă, pe de alta, descoperirii avantajelor convieţuirii cu deşertul. Mă refer la partea vizibilă / văzută a lui. Despre partea nevăzută, ascunsă cu străşnicie (chiar de cei foarte apropiaţi nouă), a crimelor de „les umanitate” – în termenii lui P. Istrati, în cea dintîi denunţare foarte severă a sistemului comunist, în Spovedanie pentru învinşi (1929) şi în corespondenţa cu R. Rolland – aveam să aflu mai tîrziu.
Revenind la partea văzută a deşertului, trăită în mod direct, trebuie să mărturisesc că momente din perioada comunistă, importante sub diferite aspecte, mi-au impus înţelegerea de mai sus, alte momente, la fel de importante din perioada de după revoluţia din 1989, mi-au întărit-o. Concret: am întîlnit oameni care săpau fîntîni şi oameni care împiedicau săparea de fîntîni...
Despre cărţi „arestate”... Ca să-mi pot realiza lucrarea de diplomă, Concepţia lui Eminescu despre artă, am putut primi, „numai la sală”, cărţi şi reviste (între acestea, Buletinul „Eminescu”, care a apărut o lungă perioadă de timp la Cernăuţi) de la fondul secret (!), prin deschiderea pe care mi-au arătat-o directorul Bibliotecii Centrale Universitare „M. Eminescu”, profesorul Gr. Botez, şi bibliotecarele, care mi le aduceau, fără buletinul de împrumut „tipizat”; nu trebuia să fie înregistrată studierea lor... Am avut apoi norocul aceleiaşi deschideri la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti, în pregătirea ediţiei Eminescu: Despre cultură şi artă.
Despre drumuri blocate... Între anii 1972-1974, am fost lector de Limba română la universităţile din Torino şi Milano. Ministerul Învăţămîntului îmi acceptase dosarul, deşi nu eram membru de partid, în 1971, înspre sfîrşitul unei perioade de relativă destindere. Presupun însă că aceasta a fost posibil şi (sau mai ales) pentru că la conducerea direcţiei care se interesa de studiul Limbii şi literaturii române la universităţi străine se aflau, într-un prim timp, profesorul Mihai Zamfir şi, în timpul imediat următor, lingvistul Cicerone Poghirc, intelectuali autentici. Dar, deşi dosarul meu fusese acceptat de minister şi numirea mea aprobată de consiliul Facultăţii de Litere şi Filozofie a Universităţii din Torino, la întîlnirea cu studenţii torinezi aveam să ajung abia în februarie 1972, aproape de sfîrşitul primului semestru universitar. Au fost mai multe luni în care a trebuit să fac faţă unor presiuni din partea Securităţii, în încercarea de a-mi obţine acordul de colaborare „pentru apărarea intereselor naţionale” (!). Eram luat de la facultate, de acasă, erau alternate promisiuni de avantaje cu ameninţări, eram şantajat în diferite chipuri. Cînd au ajuns la convingerea că nimic nu-mi poate schimba poziţia, m-au „părăsit”, cu un abia ascuns avertisment. De acum urma să aflu de la minister cînd şi dacă voi mai pleca la Torino! Ministerul avea un singur răspuns, transmis mie prin universitate sau comunicat direct, cînd încercam să aflu la telefon cum mai stau lucrurile: „Italia nu a dat încă viza, pe paşaportul Dv., paşaport de serviciu”. Cum doream foarte mult să ajung în Italia, într-o bună zi am luat hotărîrea să mă duc personal la Ambasada Italiei. Am fost primit fără nici o dificultate de consilierul cultural, care a rămas uimit de răspunsul dat mie de minister, întrucît nici nu se ceruse o viză pe numele meu. A telefonat la Torino, de unde au primit confirmarea că sunt aşteptat la universitate de mai multă vreme. Mi-a luat numărul de telefon de la Iaşi, iar peste o săptămînă totul era în regulă, sub aspectul vizelor. La secretariatul ministerului am fost primit cu o evidentă stare de nemulţumire. „Cum de m-am dus de unul singur la Ambasadă!”... Alte tentative de „atragere” au urmat şi în Italia, dar eram de acum încă mai întărit în a-mi apăra poziţia. Şi am fost lăsat definitiv în pace.
Mai tîrziu, în anii ’80, toate dosarele mele, pentru aceeaşi poziţie: lectorat de Limba şi literatura română, la diferite universităţi din Italia, aveau să fie respinse de la început, adică, de la primul prag, de la nivelul universităţii ieşene. Cu deosebire importantă (!) a fost însă, pentru mine, o altă respingere. Cînd a ieşit la pensie, prof. Mario Ruffini, exeget profund şi de lungă durată al culturii româneşti, traducător al poeziei lui Eminescu, a trimis o scrisoare universităţii ieşene prin care considera că ar fi important să mi se creeze condiţii pentru participarea la concursul de ocupare a postului de profesor de Limba şi literatura română la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Torino, post care rămînea vacant, prin plecarea sa. Conducerea universităţii ieşene m-a invitat să formulez un răspuns diplomatic, din care să rezulte că Facultatea de Filologie din Iaşi avea foarte mare nevoie de mine (!) şi, de aceea (!), nu puteam da curs solicitării.
Spre sfîrşitul anilor ’70, am considerat că mi-aş putea înainta dosarul de participare la concursul privind un post didactic de conferenţiar la Catedra de Limba Română a Facultăţii de Filologie. Dosarul întrunea toate condiţiile anunţate, ştiinţifice şi didactice. Cu toate acestea, înscrierea mea a fost respinsă. Motivarea mi-a dat-o secretarul de partid de la facultate: Nu eram membru al PCR. „Nu apărea între condiţiile anunţate”, i-am replicat. „Asta este situaţia şi nu e nimic de făcut”, a fost răspunsul lui sec. „E normal să fie aşa”, l-a întărit un coleg, el vechi membru de partid, acelaşi care, la un moment dat, avea să creadă necesară alcătuirea unei liste cu cei care merg în noaptea de Înviere la mitropolie, acelaşi care, imediat după 1989, avea să-l condamne în scris pe Ceauşescu, invocînd în mod repetat pedeapsa lui Dumnezeu...
După mai multă vreme de rămînere în tabăra „ciumaţilor”, „interzişilor”, am crezut, eu şi lingvista Ecaterina Teodorescu, profesoară distinsă a facultăţii noastre, că ar fi bine să intrăm „în rîndurile partidului” (aşa cum eram mereu invitaţi), noi considerînd că din interior ne-am putea exprima şi apăra punctul de vedere. Şi am intrat cu această încredere, care se va dovedi însă total neîntemeiată. Dau un singur exemplu. În procesul de „democratizare” a învăţămîntului ideologic s-a trecut la instituirea unor discuţii „libere” pe marginea unor teme „de interes”. Într-un asemenea context, s-a propus tema Libertatea scriitorului, propunere curajoasă. Şi s-a vorbit mult cu această ocazie despre marea diversitate stilistică a literaturii noastre – expresie a acestei libertăţi... Am încercat, atunci, să introduc în discuţie ideea că libertatea scriitorului nu stă în stil sau nu stă numai în stil, ci în ceea cepoate spune prin opera lui şi că important în discutarea unei teme, precum aceea pe care o aveam în vedere, este raportul dintre scriitor, literatură şi putere. Discuţiile s-au oprit; se încheiase ora programată!... Nu mult după aceea însă, într-o adunare la facultate, un coleg, vechi membru de partid, a dorit să-şi exprime indignarea faţă de o asemenea punere a problemei, total duşmănoasă etc. Acelaşi coleg, vechi membru de partid, apărător al „purităţii” ideologice, avea să condamne, imediat după decembrie 1989, cu cea mai împătimită vehemenţă, comunismul!...
Din situaţiile invocate se poate deduce în ce mod s-au împotmolit în deşertul comunist posibile drumuri sau începuturi de drum. Trebuie să recunosc însă că, faţă de ceea ce aveam să ştiu mai tîrziu despre partea nevăzută a deşertului comunist, situaţii ca cele de mai sus, chiar dacă trec dincolo de întîmplări individuale, pot apărea cu totul nesemnificative. Ceea ce am vrut să subliniez, prin relatarea lor, este revelarea a ceea ce am considerat şi consider în cel mai înalt grad intolerabil: cameleonismul– sprijin de bază al constructorilor deşertului comunist înainte de 1989, sprijin de bază, după 1989, al distrugătorilor de drum pe care societatea românească tot încearcă să şi-l croiască pe temeiul unor valori fundamentale.
„Basarabia a ajuns să se aşeze definitiv într-un strat al fiinţei mele”
– Cum s-a născut pasiunea pentru Basarabia? Ce vă emoţionează încă de fiecare dată cînd treceţi graniţa?
– A fost mai întîi interesul de a cunoaşte mai mult adevărul care era bine ascuns. Asta se întîmpla în liceu, la Roman, cînd am ştiut, de la profesorul de Română şi de la profesorul de Istorie, că România avea înainte de război şi alte oraşe: Cernăuţi, Chişinău, Soroca şi altele, că mai erau cetăţile ridicate de Ştefan cel Mare pe Nistru... Şi aici se opreau dezvăluirile celor doi profesori, chiar dacă asta se întîmpla în afara orelor, cînd mai rămîneau cu 2-3 dintre noi să discutăm în curtea liceului despre cetatea dacilor de pe malul Siretului, Smirodava, sau despre Episcopia Romanului (profesorul de Istorie, I. Teştiban), despre Ibrăileanu şi revista „Şcoala nouă”, apărută la Roman, despre Hogaş, care, director al Liceului „Roman Vodă”, locuise într-unul din corpurile lui, astăzi muzeu (profesorul de Română, N. Steţcu). A urmat perioada în care am citit o parte din publicistica eminesciană pentru lucrarea de diplomă; am citit atunci articolul despre răpirea Bucovinei cu legenda auzită de poet, de la un călugăr, pe vremea Serbărilor de la Putna, articolele din ciclul Basarabia, publicate în „Timpul”. Dar ceea ce era interes a devenit pasiune mai tîrziu, cînd m-am apropiat de Basarabia, dinăuntru, aş spune. Apropierea definitivă s-a produs imediat după 1989. Am trăit, mai întîi, cu toată fiinţa, cum nu mi se mai întîmplase pînă atunci în nicio altă manifestare publică, starea de spirit din Piaţa Marii Adunări Naţionale de la Chişinău, în anul votării legii de funcţionare a limbilor şi în anul următor. Am avut apoi norocul să mă întîlnesc cu nişte oameni extraordinari, la Iaşi, mai întîi, la Timişoara şi, imediat, la Chişinău: profesorii Ion Dumeniuk, Anatol Ciobanu, Vitalie Marin, apoi Nicolae Mătcaş, Silviu Berejan. Am simţit de la început că suntem împreună, că mergem împreună. Aceeaşi simţire am mai trăit-o înaintea lui 1989, doar în întîlnirea cu Ioan Em. Petrescu, Mircea Borcilă şi Iosif Cheie-Pantea, profesori la Cluj şi la Timişoara, care însoţeau studenţii la Colocviul Naţional Studenţesc „Mihai Eminescu” de la Iaşi. Ce noroc să poţi trăi un asemenea sentiment! În timp, apoi, cercul s-a lărgit; s-a adăugat colectivul, atît de armonios, de la Universitatea din Bălţi: profesorii Maria Şleahtiţchi, Lucia Ţurcanu, Gh. Popa, Nicolae Leahu, colectivul de la Societatea „Limba noastră cea română”, prin Nicolae Dabija mai întîi, apoi prin Valentina Butnaru, prin care cercul s-a extins la profesori de la licee din Soroca, Chişinău, Tighina... Prin deschiderea cu care ne-am întîlnit reciproc în toţi aceşti ani, în Republica Moldova şi în România, Basarabia a ajuns să se aşeze definitiv într-un strat al fiinţei mele în care aflu, în momente importante, resurse de bucurie şi de încredere şi merg mai departe.
Ce simt cînd trec graniţa? Mă doare că există această graniţă şi că în ultimul timp s-a modernizat, după canoane europene, iar în ultimul an s-a întărit încă mai mult, amintindu-mi de vremea cînd eram controlat pînă la ultimul buzunar de grănicerul şi vameşul sovietic. Îmi revine în minte de fiecare dată aceeaşi întrebare: de ce?
– Cum comentaţi starea de fapt actuală (politică, administrativă, culturală) a relaţiilor dintre români şi basarabeni?
– Nu am destule elemente ca să pot vorbi chiar „în cunoştinţă de cauză” despre starea politică, dar mărturisesc totodată că nu pot aprecia starea actuală a relaţiilor dintre românii din România şi românii basarabeni decît tot prin prisma începutului de drum adevărat (adevărat, pentru că era înscris în stratul de adîncime al istoriei românilor) din 1918 şi a încrederii în reluarea lui în anul 1990… Iar raportarea stării de astăzi la aceste puncte de referinţă face din nou actuală, din păcate, fraza cronicarului: „Nu-s vremile sub om, ci bietul om sub vremi”, dublată însă de întrebarea de mai sus: de ce?
Aspectul politic a cunoscut şi cunoaşte manifestări dintre cele mai derutante şi într-o parte (în Republica Moldova), şi în cealaltă (România), cu încălcări flagrante ale adevărului lingvistic şi istoric („Moldova a existat cu mult înainte de a exista România!”. Dar, în Peninsula Italică, Toscana nu a existat cu mult înainte de a exista Italia, şi Lombardia şi Lazio, nu tot aşa?…; „Limba moldovenească este mama limbii române”. Dar limba română nu a mai avut şi alte mame, care, întocmai ca şi cea moldovenească, graiuri sunt sau, chiar dacă inexact spus, dialecte, nu limbi: muntenesc, maramureşean, bănăţean etc.), încălcări urmate de reacţii emoţionale sau de tăceri inadmisibile în situaţii grave din punctul de vedere al desfăşurării normale a relaţiilor dintre orice state, cu atît mai greu de înţeles între două state care sunt de limbă şi cultură comună, românească. Între formaţiuni statale pot apărea / exista graniţe trasate de factori exteriori naturii înseşi a fiinţei umane reprezentate de acele state, dar nimeni nu poate trasa hotare în interiorul unui popor; hotarele unui popor stau în limba şi cultura lui originară, profundă.
Aspectele negative din desfăşurarea relaţiilor politice şi administrative (corelatul celor politice) între România şi Republica Moldova nu au lăsat şi nu lasă fără urmări de aceeaşi natură desfăşurarea raporturilor dintre cele două state în plan cultural, ştiinţific, în dezvoltarea învăţămîntului. În esenţa lor însă, raporturile dintre românii din România şi românii din Republica Moldova şi din Ucraina s-au întărit, în pofida tuturor piedicilor, în conştiinţa identităţii româneşti.
Pe acest teren, pe de o parte, s-a respins cu consecvenţă sintagmalimba moldovenească, impusă de factorul politic în contradicţie flagrantă cu adevărul lingvistic şi istoric, adevăr axiomatic, al identităţii româneşti a limbii vorbite şi scrise în Basarabia şi în nordul Bucovinei, adevăr revelat în repetate rînduri, inclusiv în incinta Parlamentului, de oameni de ştiinţă din Republica Moldova (inclusiv, prin răspunsul dat în unanimitate de Academie, cel mai înalt for ştiinţific), din România, Rusia, Ucraina, din alte ţări europene, adevăr cunoscut, de altfel, de totdeauna în interiorul lingvisticii romanice şi redemonstrat cu toată fermitatea de savantul Eugeniu Coşeriu, din Moldova pornit şi impus în lume ca cel mai mare lingvist. Pe de altă parte, dincolo de denumirea oficială, limba literară din Basarabia îşi apără tot mai mult identitatea românească şi se află tot mai mult acasă în spaţiul ştiinţei, culturii şi învăţămîntului, şi aici acasă este chiar „împărăteasă bogată” (Eminescu). Am ascultat la congrese şi colocvii în domeniul ştiinţelor umaniste comunicările colegilor din Basarabia, cu miez şi formulate într-o foarte bine stăpînită limbă română. Am asistat la lecţii în diferite licee, la Chişinău, Soroca, Ungheni, şi am auzit şi aici, la profesori şi elevi deopotrivă, o foarte frumoasă exprimare în limba română. Am citit ziare şi reviste („Contrafort”, „Jurnal de Chişinău”, „Literatura şi Arta”, „Limba Română” ş.a.) care puteau foarte bine fi confundate cu ziare şi reviste tipărite la Iaşi, Cluj, Bucureşti... În pofida dificultăţilor economice, dar şi de altă natură, apărute mai ales în ultimul an, între oamenii de ştiinţă şi oamenii de cultură, între profesori şi studenţi s-au instituit în timp raporturi de colaborare tot mai strînse; se participă la manifestări ştiinţifice şi culturale organizate în comun, la proiecte comune de cercetare ştiinţifică, toate acestea conducînd la dezvoltarea ştiinţei, învăţămîntului şi culturii româneşti în perspectivă europeană. Nu am văzut, din păcate, în librării prea multă carte tipărită la edituri din România, la chioşcuri, presă românească... E un domeniu în care se pare că raporturile între instituţii cu atribuţii în acest sens îşi aşteaptă încă promotorii.
– Dacă aţi alege să trăiţi în altă ţară / cultură / literatură, care ar fi acestea? De ce?
– Dacă, printr-un miracol, mi-ar fi dat să fac o asemenea alegere, aş alege România de după Unire, primele decenii. Anul 1918 a fost, fără îndoială, momentul astral al românităţii, nu numai pentru că s-au unit toţi românii între aceleaşi hotare, corespunzătoare fiinţei naţionale, ci şi pentru că românii se descoperiseră în stare să-şi ia destinul în propriile mîini, îşi descoperiseră încrederea că îşi vor putea vindeca răni care păreau de nevindecat (anexarea Bucovinei de către imperiul austro-ungar, mai întîi, apoi anexarea Basarabiei de către imperiul rus). Oamenii politici şi oamenii de cultură au înţeles atunci să aşeze mai presus de orice apărarea fiinţei şi identităţii naţionale a poporului român. Dezvoltarea învăţămîntului, ştiinţei şi culturii româneşti părea să situeze România definitiv între ţările Europei secolului XX. Dar a venit al doilea război mondial, devastator, şi a redeschis rănile vechi...
Cît priveşte posibilitatea „locuirii” într-o altă cultură, răspunsul e mai simplu: mă simt „acasă” numai în cultura română, pentru că fiinţa mea, umană şi intelectuală, a crescut în limba şi cultura română. M-aş simţi măcar în parte împlinit, dacă la cultura care m-a format voi fi adăugat şi eu ceva şi dacă voi fi reuşit să contribui, într-o măsură cît de mică, la cunoaşterea ei în spaţiul românesc (cu hotarele configurate de identitatea profundă) şi în cultura italiană, în spaţiul căreia am avut norocul să mă aflu în cîteva rînduri, la Torino şi Milano, la Veneţia şi Udine, mai mult, la Lecco, Napoli, Perugia, Pordenone, San Giovanni Rotondo-Bari, mai puţin.
„Poezia dezmărgineşte fiinţa”
– Care e / sunt versul / versurile din Eminescu la care reveniţi instinctiv? Care e înţelesul lor adînc, în această alegere instinctivă? Nu ştiu dacă mai e posibilă o alegere instinctivă după o viaţă închinată sensurilor eminesciene, dar cel puţin alegerea, aşa, deodată, din atîtea posibilităţi, trebuie să poarte amprenta adîncă a fiinţei...
– Revin, în ultimii ani, la două versuri din poemul Demonism: „Nu credeţi cum că luna-i lună. Este / Fereasta cărei ziua-i zicem soare”şi la o strofă din Ca o făclie: „Blestem mişcării prime, al vieţii primul colţ. / Deasupră-i se-ndoiră a cerurilor bolţi, / Iar de atunci prin chaos o muzică de sfere, / A cărei haină-i farmec, cuprinsul e durere”,mai ales pentru înscrierea într-o perspectivă, după mine, esenţială pentru înţelegerea întregii creaţii eminesciene, încărcată de întrebările Fiinţei, şi a „revoluţiei” (în termenii J. Kristeva) produse de Eminescu în poezia şi în limbajul poetic românesc. Aceleaşi versuri, apoi, îmi revin în minte, şi tot mai des în ultima vreme, cînd mă lovesc prea brutal de lumea imediatului... Dar asta e o altă poveste...
– Spuneaţi odată că nu toată lumea are „organ”... pentru poezie. Poezia e deci o fatalitate?
– Aş răspunde ceva mai nuanţat. Fiinţa umană se defineşte în umanitatea ei şi printr-o componentă / fibră poetică. În funcţie de încărcătura de creativitate cu care se naşte şi de tipul de creativitate, omul, ca individualitate între alte individualităţi, are raporturi diferite cu Poezia. Nu discutăm aici situaţia Poetului creator, întemeietor de lumi poetice. Aş spune doar că pentru această fiinţă umană poezia este, într-adevăr, o fatalitate în sensul că Poetul se naşte cu acest mod de a se aşeza, de a fi în lume şi a percepe lumea. Pentru poetul autentic, poezia nu este o alegere, alegere este doar forma de manifestare concretă. El nu poate să nu perceapă în mod poetic lumea, cu convingerea chiar (ca în cazul lui Eminescu) că numai prin poezie se poate intra în comunicare cu Fiinţa lumii şi se poate da răspuns la întrebările esenţiale ale Fiinţei.
Pentru discuţia de aici problema este cea a receptării poeziei. Într-o perspectivă ideală, receptată în esenţa ei, poezia deschide cititorului căi de intrare în comunicare cu Sinele său profund şi, prin aceasta, cu Fiinţa lumii. Poezia, în receptarea ei, dezmărgineşte fiinţa în măsura în care cititorul intră în lumea întemeiată de poetul creator. Dar pentru aceasta cititorul trebuie să depăşească mai întîi pragul pe care poetul l-a suspendat în realitatea lui fenomenală, sensurile lingvistice ale structurii expresiei (care trimit la o realitate extraverbală, cu determinări concrete), prin revelarea imaginarului. Prin aceasta, poezia a redat imaginii locul uzurpat de sensul lingvistic. Piedicile receptării autentice a poeziei îşi au originea în dificultatea eliberării de sensul lingvistic, care păstrează cititorul în prizonieratul lumii fenomenale. Din această perspectivă consideram şi consider în continuare că, la fel cum este necesară educarea, adică dezvoltarea unor virtualităţi interioare, mai adînci în fiinţa individului, în virtuţi, pentru receptarea muzicii, cu recunoaşterea existenţei unor deschideri specifice pentru muzica lui Chopin, de exemplu, sau Debussy, sau pentru Bach sau Wagner, sau pentru Enescu, Lipatti etc., tot aşa şi receptarea poeziei se poate educa sau trebuie să fie educată. Cu această înţelegere, a deschiderii fiinţei spre poezie, cu diferite afinităţi profunde, fireşti (Eminescu sau Blaga, Bacovia sau Arghezi etc.), împletind realizarea a ceea ce preexistă în mod virtual în natura fiinţei, cu cunoaşterea principiilor pe care se întemeiază funcţionarea limbajului poetic în general şi funcţionarea limbajului poetic al fiecărui creator în specificul său.
– După contribuţiile ştiinţifice pe care le-aţi adus în lingvistică, în stilistică, în eminescologie, în filologie în general (ceea ce pentru ceilalţi e „copleşitor”!), ce alt domeniu / subdomeniu v-ar fi plăcut să mai exploraţi? Care e sursa acestei energii şi pasiuni inepuizante pentru limbă şi pentru posibilităţile ei de creaţie?
– Nu e vorba propriu-zis de un alt / alte domeniu / domenii. Doresc în continuare să mă adîncesc mai mult în stilistica limbii române, ca stil-expresie a modului românesc de a fi în lume, între o perioadă originară, să spunem, şi etapele următoare, cu identificarea mutaţiilor care s-au produs deopotrivă în expresivitatea limbii şi în caracterul neamului românesc, în modul de asumare sau de apărare a destinului său în curgerea timpului istoric, într-un proces pe care îl percep de mai multă vreme ca îndepărtare de raportul cu fiinţa lumii (mă refer aici şi la raportul cu dimensiunea sacră), raport minat de relaţia cu provocările societăţii. Am în vedere, în acelaşi timp, „să explorez” un teritoriu puţin cercetat în cultura românească: Stilistica şi poetica imaginarului. Am propus o asemenea direcţie studenţilor de la masterat. Am conturat împreună cu ei un traseu care pleacă de la imaginarul lingvistic, trece prin imaginarul în cultura populară, pentru a dezvolta diferite ipostaze în spaţiul artelor: poezie, teatru, pictură, sculptură, film etc. E un domeniu complementar studiului stilisticii limbii naţionaleşi studiului limbajului poeticsau al limbajului teatral, ca să rămînem în sfera artelor întemeiate pe convertirea cuvîntului.
– Ce nu ştie lumea despre Dumneavoastră şi aţi vrea să ştie?
– Că am doi copii minunaţi, Mona şi Andrei. Cu siguranţă, unii ştiu asta de multă vreme, dar tot mă simt bine să o spun şi mai ales să recunosc – regretînd – că le-am dat prea puţin din timpul pe care îl văd scurs în urma mea. Partea de timp la care aveau şi aveam dreptul să fie numai al nostru.
Pentru conformitate: Cristina Hermeziu
Dumitru Irimia, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, este unul dintre acei dascăli rari, în măsură să-şi însoţească studenţii pe toată durata formării lor. L-am întîlnit, chiar din anul I, la cursul de „lingvistică generală”: prejudecata unei materii aride s-a transformat, pe nesimţite, în bucuria intelectuală a înţelegerii că mecanismul prin care oamenii comunică e un sistem uimitor de riguros şi de viu în acelaşi timp. L-am regăsit în anul al II-lea, răsfirînd, împreună cu noi, structura gramaticală a limbii. L-am redescoperit, mai apoi, călăuză printre meandrele altui sistem, splendid articulat, structura stilistică a limbii române. I-am savurat, pe treapta următoare de studiu, adîncimea reflecţiei şi dinamismul argumentaţiei pe teritoriul poeticii, receptînd, dintr-odată, un Eminescu întemeietor de lumi poetice, plin de înţelesuri, greu de corespondenţe; un Eminescu neştiut al variantelor care deveneau ipostaze coerente şi revelatoare ale unei gîndiri poetice „invariante”, ireductibile, fiind „locuită” de întrebările esenţiale ale fiinţei.
Bagajul ştiinţific şi competenţa covîrşitoare se pot adesea întoarce împotriva profesorului, transformîndu-l, pentru studenţi, într-o personalitate apăsătoare. Am fost printre acei studenţi şi doctoranzi, numeroşi, care i-au descoperit generozitatea: voluptatea dialogului intelectual, la seminarii sau la „catedra Eminescu”; bucuria anuală a întîlnirilor din cadrul Colocviului Naţional Studenţesc „Mihai Eminescu”; prietenia vorbelor spontane în curte la Eminescu, la Ipoteşti.
Dumitru Irimia e unul dintre profesorii care te fac să regreţi că anii de studii universitare sau doctorale – cu toată asprimea impusă de exigenţe şi autoexigenţe necesare, dar şi cu toată bogăţia exerciţiului adînc intelectual – s-au încheiat. Dar cum o întîlnire formatoare se întinde întotdeauna dincolo de cadrul instituţional, dialogul cu Domnia Sa devine, la răstimpuri, o „trebuinţă”, un popas hrănitor de comunicare.
Dacă întrebările modeste de reporter au provocat adevărate profesiuni de credinţă, pentru cititori e, desigur, şansa unei (re)descoperiri şi a unei întîlniri esenţiale.
C.H.