Eminescolog consacrat
Pentru tiparPersonalitate ştiinţifică complexă, Dumitru Irimia are un profil singular nu numai prin anvergură, fiind lingvist, stilistician, semantician şi poetician marcat de apetenţa pentru pătrundere analitică şi înclinat spre radiografierea aprofundată a fenomenelor, dar şi pentru că disciplina sa ştiinţifică este îngemănată cu un autentic spirit de creativitate. Înainte de a detalia portretul de eminescolog al lui Dumitru Irimia, care stă sub auspiciile acribiei, ale sagacităţii şi ale vastelor proiecţii, se cuvine să arăt – cât de succint – liniile de forţă ale coordonatelor de competenţă ce-i caracterizează personalitatea, din al căror context de diversitate şi temeinicie se va putea desprinde, mai limpede, deosebita contribuţie, cu totul specială, a Domniei Sale în disciplinele moderne ale interpretării semnificaţiilor poetice eminesciene, stilistica şi poetica, pe de o parte, şi, pe de altă parte, în exigenţele orizontului analitic actual, lexicografia poetică – un „domeniu esenţial al interpretării creaţiei literare”.
Carismatic, dăruit, inspirat şi respectat profesor1, cu o elocinţă sobră, persuasivă şi expresivă, talentat ambasador al culturii şi lingvisticii româneşti, excepţional gramatician şi poetician-stilistician, analist de poezie în sensul criticii asumat ştiinţifice, cunoscător subtil al artelor, al valorilor spiritualităţii şi ale religiei, spirit cu largă deschidere şi viziune în organizarea unor manifestări naţionale şi internaţionale, capabil de o amplă coagulare de energii, fie pasiuni tinere, fie consacrate, consunând atât cu noul din domeniile analizei poetice, cât şi cu valorile unor grile perene, încorporând în orice lucrare prezentată ori scrisă, ca şi în studiile fundamentale semnate, o înfloritoare şi echilibrată erudiţie, Dumitru Irimia este un nume important ce ocupă un loc cu totul aparte în dinamica eminescologiei, mai ales a celei derivate din orientări semantice sau poetico-lingvistice. Ceea ce structurează într-un fel special demersul eminescologic propus şi împlinit în monumentalele dicţionare recente2 – iniţiate şi coordonate de Dumitru Irimia – este deschiderea, în ceea ce priveşte interpretarea sensurilor dezvoltate de semnele poetice, spre valorile exegetice anterioare, spre „studiile consacrate simbolurilor şi miturilor din cultura naţională şi universală”, precum şi deschiderile implicate prin promovarea principiilor semantizării mitice şi ale armoniei muzicale (cf. p. 8 din Argumentul ultimului volum apărut).
Se conturează astfel, convingător, o analiză semantico-poetică, într-un fel de intersecţie cu critica literară sau cu hermeneutica şi filozofia limbajului, într-un climat în care toate aceste demersuri sunt intenţional paralele şi distanţate între ele. Foarte rar critica impresionistă şi cea ştiinţifică au avut contacte reale, şi mai rar au ţinut cont una de alta, deşi întrepătrunderea lor este nu numai salutară, ci şi necesară. Ţinuta ştiinţifică impecabilă a acestei direcţii a eminescologiei este reprezentată exemplar de Dumitru Irimia.
Dacă ar fi să cuprind într-o aserţiune profilul eminescologului Dumitru Irimia aş releva atitudinea larg integratoare, axială, pe fundalul unei rafinate şi minuţioase analize, dar care mizează pe o construcţie vastă, atât a interpretării promovate în lucrările personale3, cât şi a implicării în eminescologie a forţelor tinere, în mod special a studenţilor, dar şi a altor colaboratori, direcţionând cu deschidere capacităţile hermeneutice şi orientările postmoderne, anti-structuraliste, ca şi pe cele deja reorientate spre sinteze interdisciplinare. În aceşti parametri se situează eminescologia studenţească, cea coordonată timp de peste 30 de ani la Iaşi de profesorul Irimia, instituţionalizată deja, cum s-a spus, prin numeroasele volume de lucrări ştiinţifice publicate sub titlurile Caietele Mihai Eminescu ori Studii eminesciene.
Coordonata statornică şi relevantă a activităţii sale, cea de iniţiator, organizator şi coordonator apoi al volumelor publicate4, al mai multor manifestări ştiinţifice cu caracter naţional şi internaţional, se evidenţiază, în eminescologie, şi prin organizarea (ca director adjunct al IRCCU – Veneţia) a Colocviului Internaţional „Mihai Eminescu” (Anul Eminescu – aniversare UNESCO), mai, 2000, Veneţia; volumul reuneşte contribuţii de însemnătate în domeniu, inclusiv un studiu ilustrativ substanţial al eminescologului Dumitru Irimia, la care voi reveni. Încă din tinereţe, lingvistul şi stilisticianul Dumitru Irimia manifestă vocaţie în eminescologie, domeniu ce-i antrenează intuiţia, inspiraţia, ca şi rigoarea, cu propensiuni spre dimensiunea hermeneutică a analizei. Lucrarea de diplomă a Domniei Sale este dedicată Concepţiei lui Eminescu despre artă, iar teza de doctorat Limbajul poetic eminescian devine prima sa carte publicată5.
O situaţie aparte o au Concordanţele poeziilor eminesciene. În privinţa contribuţiei lexicografice de acest fel, Dumitru Irimia este în ţară un înainte-mergător întru modernizarea mijloacelor de analiză, cele şase volume publicate sub coordonarea sa fiind precedate numai de un volum ce cuprinde opera mai puţin prolificului poet B. Fundoianu. În Argumentul volumelor consacrate postumelor eminesciene, D. Irimia subliniază faptul că imaginea vocabularului eminescian, dată de Concordanţe..., este numai aparent de suprafaţă, aceasta oferind „o stare de uimire în faţa amplitudinii sferei semantice a termenului-semn poetic” şi, pe acest fond, „o primă percepţie a forţei poetului de a se lăsa luat în stăpânire de limbă pentru a-i putea descoperi virtualităţi de semnificare din stratul de adâncime şi a-i revela şi descătuşa în toată libertatea poeticitatea ascunsă”.
Formaţia culturală a oricărui exeget, ca interpret al expresiei artistice, este, fireşte, cea umanistă, în care se presupune în chip dominant caracterul creator, atribuit îndeobşte artei, deşi ştiinţa incumbă o doză de creativitate, cel puţin, la fel de mare ca şi arta. Dumitru Irimia îşi concepe accederea la universul poetic eminescian „dinspre expresie, pe căi pe care cel mai adesea le lasă deschise limbajul însuşi”6, fiindu-i firească opţiunea relativizării, în sensul dreptei cumpăniri între obiectiv şi subiectiv, atitudine de ansamblu în care dezinvoltura opţiunilor personale pare bine strunită. Numai că necesara inter-relaţionare a interpretărilor-ipoteză cu cele relativ obiective este generatoare, la rându-i, de un cuantum de creativitate exegetică mai persistentă în sine şi mai rezistentă la fascinaţia noului metodologic cu orice preţ. Important mi se pare de subliniat că filonul pozitiv al analizei riguroase, amănunţite şi perspicace, lasă, adesea, spaţiu unei interpretări cu reale virtuţi hermeneutice, uneori condensată în câteva concluzii. Voi da câteva exemple revelatorii în acest sens, pe traiectoria cărora se poate urmări modalitatea de analiză care se dezvoltă şi se îmbogăţeşte până la interpretarea creaţiei prin câmpurile semantice ale semnelor poetice „ca o cale esenţială pentru identificarea şi revelarea schimbărilor radicale pe care Eminescu le produce în poezia română”.
Pentru felul în care analiza metodică a expresiei ajunge la rezultate aprofundate privind imagistica eminesciană, de-o maximă organicitate, cum demonstrează masiva şi rafinata lucrare a lui Dumitru Irimia, trebuie reţinute unele comentarii datorate bunului simţ la valorile expresiei şi textului, cele semantice şi lingvistice, care se desprind dincolo de ancorarea în teoria predilectă a abaterii ca regulă a poeticităţii şi chiar dincolo de cadrele unei poetici de sorginte saussuriană. De pildă, vorbind de câmpurile semantic-metaforice dominante (om, natură, spaţiu cosmic), Dumitru Irimia ajunge la constatări demne de orice exegeză a adâncimilor gândirii eminesciene, precum aceasta, pilduitoare: „Această preponderenţă este definitorie atât pentru limbajul poetic eminescian, cât şi pentru esenţa personalităţii creatoare a lui Eminescu, în ansamblu, situând-o între două coordonate: (1) poetul priveşte şi interpretează realitatea din perspective cosmice; (2) prezenţa umană este o dimensiune esenţială a universului. Aceste două perspective, complementare, îşi au originea în şi reflectă concepţia eminesciană despre unitatea cosmică, în care omul este componentă şi amprentă în acelaşi timp. Pe de o parte, detaşat de sine însuşi, desprins – un fel de a spune – de condiţia sa de om, poetul priveşte «obiectiv» sau «subiectiv» (distincţia este inoperantă şi nenecesară) natura şi omul în egalitate, din punctul de vedere al poziţiei lor în spaţiul cosmic: «Din noaptea vecinicei uitări / În care toate curg, / A vieţii noastre dezmierdări / Şi raze din amurg»”7. Pertinente8 şi sintetizatoare, consistente şi prin numărul lor, concluziile devin o adevărată punte peste timp a abordărilor eminescologului Dumitru Irimia, precum cele dintr-un important şi substanţial studiu, publicat în anul 2000, asupra căruia voi stărui puţin mai departe, inclusiv un studiu recent, din anul 2007, în care revine, într-o altă formă, ideea sensurilor profunde ale semnelor poetice eminesciene ce dezmărginesc fiinţa umană9.
Studiul din anul 2000, prezentat la Colocviul Internaţional „Mihai Eminescu”, la Veneţia, susţine opoziţia limbajului poetic cu limba matrice şi diferenţa dintre nivelul superficial al limbii fenomenale şi nivelul profund al celei esenţiale; aşadar poezia, ca nouă „realitate lingvistică”, se impune în cultura română odată cu Eminescu, care nu mai creează lumea sa poetică cu cuvântul, ci din interiorul cuvântului: „Eminescu scava all’interno della parola, per arrivare allo strato profondo della lingua, tramite il quale si possa entrare in comunicazione con il strato profondo dell’Essere”10. Dumitru Irimia consideră cu temei că, în acest sens, putem lua ca ghid pentru poetica lui Eminescu foarte semnificativele versuri: „Nu credeţi cum că luna-i lună. Este / Fereastra cărei ziua-i zicem soare”, versuri care deschideau de fapt colocviul veneţian. Modernitatea acestui ghid de poetică / poietică a lui Eminescu, concentrat în aceste două versuri memorabile, este poate cea mai expresivă formă a unei experienţe liminale, limpede plasată în ordinea spiritului11.
Sintetizând în Argumentul volumului II (Elemente primordiale, 2007)din Semne şi sensuri poetice arealul volumului I, consacrat câmpului semantic al Artelor, Dumitru Irimia spune că „Poetul îşi descoperă identitatea de poet orfic pe fondul consubstanţialităţii între creativitatea poetică şi creativitatea divină”, iar în volumul II Eminescu se va revela ca poet vizionar prin interrelaţionarea a trei principii, armonia muzicală, primordialitatea, sacralitatea, identificate în „esenţa şi dinamica Fiinţei lumii” şi „pe care va aşeza întemeierea lumilor semantice prin limbaj poetic” (s.n.). Am subliniat cu intenţie cadrul teoretic implicat în concepţia dicţionarului de semne şi sensuri poetice, care fusese, în Argumentele volumelor anterioare de concordanţe (2002, 2006), doar aproximat prin precizarea că abordarea lexicografică va fi făcută „din perspectiva interpretărilor date în Dictionnaire des symboles, realizat sub coordonarea lui Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant. Din punctul meu de vedere, se poate detecta aici un reper axial ca orientare teoretică mai precis adecvată „exegezei din interior, cu înţelegerea limbajului poetic în funcţie ontologică”, în sensul în care întemeierea lumilor semantice s-ar referi la semantica referenţială a lumilor posibile sau la teoria lumilor ficţionale ale lui L. Doležel. Pe de altă parte, „întemeierea lumilor semantic-ficţionale” este în directă corelaţie cu interpretarea care „a fost înscrisă în perspectiva poeticităţii şi a procesului intern de dezvoltare a sensurilor poetice”. De asemenea, imperativele interdisciplinare ale actualităţii sunt bine conştientizate şi exprimate în această introducere, Dumitru Irimia exprimând necesarele raporturi strânse ale poeticii moderne cu diverse teorii ale imaginarului, cu realizările antropologiei culturale, cu filozofia limbajului sau cu cea a culturii, cu diferitele curente semiotice, cu orientările hermeneuticii literare ori cu teoriile receptării.
În contribuţiile lexicografice din volumul I, ca şi în cele trei întinse studii de autor din volumul II, FIRE, LAC şi RÎU, analiza se cantonează în aceiaşi funciari parametri de aprofundare şi minuţie, încununaţi cu o viziune de sinteză semantică, din care se detaşează ideile-forţă ale interpretării sale asupra universului poetic eminescian. În mod particular şi semnificativ pentru noutatea acestui dicţionar de semne şi sensuri poetice, se deschide şi se impune perspectiva semantizării mitice, alături de principiul armoniei muzicale, aşa cum preciza autorul în calitate de coordonator în argumentul volumului II. Astfel, demersul semantico-lingvistic al lui Dumitru Irimia nu rămâne exterior exegezei, ilustrarea prin descriere a fiecărui sens atinge elementele caracteristice în jurul cărora se coagulează dubla structură a textului poetic, cea de suprafaţă şi cea de adâncime.
Note
1 Din 1990 Dumitru Irimia este profesor de Stilistică, Poetică, Teoria limbii, Lingvistică românească (Sintaxă); Poetica eminesciană, Stilistica şi Poetica imaginarului la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi; de asemenea este conducător de teze de doctorat, specializarea Stilistică şi poetică, cu 21 de teze finalizate, majoritatea publicate şi apreciate de specialişti; are elocventă experienţă ca lector, profesor sau Visiting professor în Italia (Torino, Milano, Napoli, Salerno şi Udine) şi în Republica Moldova.
2 Dicţionarul limbajului poetic eminescian. Concordanţele poeziilor antume, Botoşani, Editura Axa, 2002, vol. I, 528 p.; vol. II, 520 p.; Dicţionarul limbajului poetic eminescian. Semne şi sensuri poetice, I. Arte (75 de pagini contribuţie personală, studii de autor), Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2005, 246 p.; Dicţionarul limbajului poetic eminescian. Concordanţele poeziilor postume, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2006, vol. I, 531 p., vol. II – 702 p., vol. III – 658 p., vol. IV – 482 p.; Dicţionarul limbajului poetic eminescian. Semne şi sensuri poetice, II. Elemente primordiale (40 pagini contribuţie-studii de autor), Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 296 p., 2007.
3 Toate proiectele şi lucrările au o reală înclinaţie spre planuri întinse, spre cuprinderi largi, începând cu substanţiala teză de doctorat, publicată într-un volum de 460 de pagini, apoi volumele DLPE, iniţiat şi coordonat de eminentul profesor ieşean, însumează, în volumele deja publicate, 3435 de pagini.
4 Dumitru Irimia este iniţiator şi coordonator al editării volumelor de comunicări ale studenţilor Caietele Mihai Eminescu, Iaşi, 1980-1990, al publicaţiei Colocviului studenţesc „Studii eminesciene”, Iaşi, 2004, 2005, 2006, al colectivului de realizare aDicţionarului limbajului poetic eminescian, odată cu înfiinţarea Catedrei Eminescu la Facultatea de Litere a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi; Coordonator al proiectului de cercetare „Studii despre Eminescu”, în cadrul Centrului Naţional de Studii „Mihai Eminescu” din Ipoteşti – Botoşani etc.
5 Limbajul poetic eminescian, Iaşi, Editura Junimea, 1979, 460 p.
6 „Interpretarea relativ obiectivă se împleteşte cu interpretări-ipoteză, care reprezintă puncte subiective de vedere. Acestea din urmă sunt lecturi individuale, a căror singură ambiţie este de a nu anula ceea ce în mod obiectiv se află în structura internă a procesului de semnificare artistică..., ci de a oferi posibile ipostaze ale sensului (sensurilor) de desfăşurare a acestui proces, în sine foarte complex” (Limbajul poetic eminescian, Iaşi, Editura Junimea, 1979, p. 5).
7 Ib., id., p. 349.
8 Trebuie să remarc relativa apropiere a pasajului citat mai sus cu analiza mea din Lumile Luceafărului a unui fundamental reper semantic din textul integral al poemului, foarte lămurit şi mult exersat în variante, dar care pare o relaţie relictă în textul antum, anume acel gând obsesiv al unităţii Totului, în care nemurirea ciclică a naturii cosmice nu se deosebeşte în esenţă de nemurirea ciclic perpetuată a formei umane: „Un soare de s-ar stinge-n cer / S-aprinde iarăşi soare... // Dar piară oamenii cu toţi / S-ar naşte iarăşi oameni”.
9 Dumitru Irimia, Actualitatea lui Eminescu în afirmarea unităţii şi identităţii românilor, în Limba română azi (lucrările Conferinţei Naţionale de Filologie „Limba română azi”, ediţia a X-a, Iaşi – Chişinău, 3-7 noiembrie 2006), Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2007, p. 11-20.
10 Dumitru Irimia, Il linguaggio poetico di Eminescu: dalla lingua fenomenale alla lingua essenziale, în „Eminescu – 2000. Atti del Convegno Internazionale Mihai Eminescu”, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2001, p. 48.
11 Într-un minunat poem postum eminescian, Feciorul de împărat fără de stea, am regăsit aceeaşimetaforă a lunii-soare, ca blândă oblăduire a gândului înaripat ce poate deschide taina seninului adevăr (Rodica Marian, Identitate şi alteritate, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Ideea Europeană, 2005, p. 126).