Un profesor iubit şi respectat
Pentru tiparSpecialist în probleme de lingvistică, stilistică şi poetică, creator de şcoală în domeniul lexicografiei eminesciene, Dumitru Irimia este cunoscut de multă vreme ca unul dintre cei mai iubiţi şi temuţi profesori de la Facultatea de Litere a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi. Atât este de iubit şi respectat de studenţii în care trezeşte spiritul de emulaţie, încât până şi cei care nu au încercat să-i calce pe urme au ajuns să-şi facă un capital de mândrie din faptul că îl au ca profesor. După cum se ştie, iubiţi şi temuţi sunt doar acei profesori care, fascinând, inspiră, concomitent, teamă din respect şi grija de a nu decepţiona. Teama şi grija de a nu-l decepţiona sunt cu atât mai mari, cu cât profesorul învesteşte încredere cu parcimonie, însă odată câştigată, ea devine totală, necondiţionată şi rareori – în cazuri cu totul excepţionale – aceasta este revocată.
Interesul şi sensibilizarea provocate de profesor au mai multe explicaţii. Una dintre acestea vizează materiile dificile pe care le are în portofoliul didactic: lingvistica generală, stilistica, gramatica de inspiraţie structurală. Nu doar dificultatea intrinsecă a acestor discipline predate contează, ci şi modernitatea conţinutului şi a stilului său de predare. Structuralist riguros şi sistematic, străin de orice tip de dogmatism şi fanatism – străin şi de orice înregimentare dictată de comandamentele ideologice ale timpului, lucru pe care l-a plătit cu o dramatică întârziere a promovării în carieră –, profesorul Irimia reprezintă o oază de profesionalism şi de libertate în alegerea şi împlinirea exigenţelor paideice. Fără a putea insista, aici, asupra detaliilor din care este făcută cariera sa de mare profesor – mai ales (parafrazându-l pe Heidegger) in dürftiger Zeit, cum a fost perioada comunistă –, să mai spunem doar că puţini alţi magiştri din epocă îşi tratează studenţii la fel ca profesorul Irimia: cu maximum de atenţie, încredere şi generozitate, dar mai presus de toate, cu iubire şi grijă pentru devenirea lor profesională. Implicarea sa în creşterea intelectuală a zeci de studenţi este atât de intensă, încât un eşec sau o renunţare a vreunuia dintre cei pe care îi creditează sunt asumate de profesor ca o durere personală. Nu a abandonat niciodată aceste virtuţi, întrucât urmăreşte cu perseverenţă cultivarea lor şi la cei care aleseseră să-i fie discipoli şi, mai târziu, colaboratori la diferite proiecte de cercetare.
O altă explicaţie a preţuirii şi iubirii de care se bucură profesorul ieşean printre studenţii şi universitarii din toată ţara, de această dată, se află în calitatea de fondator şi coordonator neobosit al Colocviului Naţional Studenţesc „Mihai Eminescu” (coordonator şi al volumelor cu cele mai valoroase lucrări susţinute la mai toate ediţiile colocviului, Caietele Mihai Eminescu, devenite ulterior Studii eminesciene). Despre Colocviul Naţional Studenţesc „Mihai Eminescu” de la Iaşi se ştie că a fost şi rămâne cea mai importantă şi mai intensă manifestare ştiinţifică rezervată studenţilor de la Litere în vremurile vitrege ale comunismului, ca şi mai târziu, în anii degringoladelor de tot felul, care au marcat primele decenii postcomuniste, dar şi astăzi. Pe lângă Colocviul Naţional Studenţesc „Mihai Eminescu”, profesorul mai este recunoscut şi ca organizator al altor numeroase ediţii ale Conferinţei Naţionale „Limba română azi”, dar şi al unor manifestări internaţionale Convegno Internazionale „Mihai Eminescu” (în colaborare cu Universitatea Ca’Foscari din Veneţia, Veneţia, mai, 2000), Dinu Lipatti – 50 de ani de la moarte (Veneţia, Treviso, decembrie, 2000), Săptămâna Brâncuşi (în colaborare cu Universitatea Ca’Foscari din Veneţia, cu Fundaţia Guggenheim-Venezia şi cu Centrul Cultural „G. Pompidou” din Paris, Veneţia, 2001), toate trei aniversări UNESCO.
Multiple date care explică fascinaţia constantă exercitată asupra auditoriului în timpul orelor se regăsesc în cursurile publicate atât în România (Curs de lingvistică generală, 1978, 1986; Structura stilistică a limbii române contemporane,1984; Stilistica limbii române: vol. I – Pentru o teorie a stilurilor; vol. II – Stilul beletristic, popular şi cult, 2004), cât şi în Italia (Il verbo, Torino, 1973; Il nome, Torino, 1973). Amplificate, unele dintre aceste cursuri se vor transforma în cărţile de gramatică (unele, adevărate tratate de profil) şi de stilistică publicate la edituri prestigioase. Cele mai multe dintre ele s-au impus de la bun început ca repere în domeniile de specialitate. Aşa sunt: Structura gramaticală a limbii române. Verbul, 1976, Limbajul poetic eminescian, 1979, Structura gramaticală a limbii române. Sintaxa, 1983, Structura gramaticală a limbii române. Numele şi pronumele. Adverbul, 1987, Introducere în stilistică, 1999, Gramatica limbii române (în mai multe ediţii, ultima din 2005) ş.a.
Spirit modern şi nonconformist în asumarea modernităţii, profesorul Irimia a fost un campion al modernizării ştiinţei, într-o perioadă şi într-un context în care obedienţa şi frica de a nu ieşi din rând erau notele dominante ale comportamentului universitarilor şi al umaniştilor în general. Nu unul fanatic, gata să renunţe la celelalte moduri de a face şi a promova ştiinţa, pentru că nu structuralismul era ţinta profesorului, ci adevărul, pe care orice ştiinţă ce se respectă ar trebui să ştie să-l caute. Pasiunea cercetării şi datoria slujirii adevărului sunt principalele exigenţe insuflate de profesor minţilor tinere. Cursul de lingvistică generală – unul dintre cele mai moderne şi mai autentic structurale cursuri de lingvistică generală din epoca în care a apărut – se deschide, şi nu doar simplu ilustrativ, şi mai noilor şi cvasinecunoscutelor contribuţii de lingvistică coşeriană, profesorul Irimia fiind printre cei dintâi promotori ai concepţiilor savantului de la Tübingen în spaţiul academic românesc. Modernitatea cursurilor, ca şi, mai târziu, a cărţilor sale de lingvistică, de stilistică ori de morfo-sintaxă nu era una ostentativă, ci dedusă de stilul şi viziunea adoptate în prezentarea şi dezbaterea unor teme controversate, implicând mult tact, moderaţie, echilibru, dar şi precizie şi fervoare constructivă. Mai degrabă riguros didactic decât liber şi expansiv în formulări personale, stilul ştiinţific al profesorului pretinde un receptor superior instruit şi dotat cultural. Acesta trebuie să fie apt pentru intrarea într-un dialog intelectual în care nu-şi au locul nici inhibiţia paralizantă, dar nici dezinhibiţia impertinentă faţă de autorităţile sau monştrii sacri din domeniile cercetate, precum Ferdinand de Saussure, Roman Jakobson, Eugeniu Coşeriu sau Gh. Ivănescu, Iorgu Iordan, Mioara Avram, Valeria Guţu Romalo ş.a. Fără mania încorsetărilor create de bibliografii impunătoare, cu profesorul Irimia studentul este invitat (la cursuri şi la seminare) să se confrunte (dacă şi cât îl ţineau puterile) cu toţi cei pomeniţi mai sus şi cu mulţi alţii. Obişnuinţa de a-l convoca ori de a-l implica în permanenţă pe celălalt (student sau coleg) în dezbaterile teoretice este masiv prezentă şi în cărţile profesorului, în care se schiţează veritabile turniruri intelectuale, pentru care există – de când e lumea – mulţi chemaţi, puţini aleşi.
Această îmbinare echilibrată a noutăţii cu elemente din ştiinţele tradiţionale caracterizează mai toate contribuţiile profesorului din domeniile invocate şi din altele încă neaduse în discuţie, cum ar fi poetica şi lexicografia poetică. Dacă contribuţiile de stilistică şi poetică se leagă cu deosebire de opera lui Eminescu, Blaga, Panait Istrati ş.a., cele din domeniul lexicografiei poetice sunt consacrate limbajului poetic eminescian. În domeniul din urmă, Dumitru Irimia poate fi socotit un întemeietor şi un creator de şcoală. Fără a ne putea ocupa în detaliu de complexa sa activitate de eminescolog, spunem că ea s-a materializat în multiple şi diverse ediţii critice ale operei (MihaiEminescu, Despre cultură şi artă, 1970; Mihai Eminescu, Poezii, 1994, 1997, 2000; Mihai Eminescu, Opera poetică, 1999, 2000, 2006), în iniţierea şi coordonarea celor şase volume ale dicţionarului de concordanţe ale lexicului eminescian (Dicţionarul limbajului poetic eminescian. Concordanţele poeziilor antume, vol. I-II, 2002; Dicţionarul limbajului poetic eminescian. Concordanţele poeziilor postume, vol. I-IV, 2006), precum şi în proiectarea şi coordonarea unui masiv dicţionar al limbajului poetic eminescian, din care au apărut deja două volume (Dicţionarul limbajului poetic eminescian. Semne şi sensuri poetice, I. Arte, 2005; Dicţionarul limbajului poetic eminescian. Semne şi sensuri poetice, II. Elemente primordiale, 2007). Evident, tot aici intră cartea de autor Limbajul poetic eminescian din 1979, care a devenit un moment de referinţă în domeniul stilisticii lingvistice de inspiraţie semiotică aplicate în mod sistematic operei eminesciene, precum şi numeroasele studii şi articole publicate în ţară şi în străinătate, conferinţele pe aceeaşi temă, ca şi activitatea de îndrumător, coordonator şi organizator al cercetării operei eminesciene. În ceea ce priveşte această latură a activităţii profesionale şi ştiinţifice a profesorului, trebuie spus că ea este una prodigioasă, implicând mai multe paliere. În rândurile de faţă nu ne vom ocupa decât de două dintre ele. Unul este cercetarea ştiinţifică studenţească, promovată şi susţinută prin manifestări ştiinţifice de tipul Colocviul Naţional Studenţesc „Mihai Eminescu”, desfăşurat anual la Iaşi sub coordonarea profesorului. Ediţiile colocviului, materializate în tot atâtea volume de studii, de cele mai diverse orientări, dar de un înalt nivel ştiinţific chiar în vremuri de restrişte, ar merita o monografie. Cel de-al doilea palier este format de cercetarea academică. Proiectele de cercetare iniţiate şi coordonate de profesor în domeniul lexicografiei eminesciene se înscriu în aria cercetării fundamentale, iar rezultatele se văd nu doar în seria de dicţionare publicate, ci şi în numărul de specialişti care s-au format ori s-au specializat în acest context, în calitate de colaboratori la respectivele proiecte, devenind apoi coautori ai dicţionarelor menţionate.
În ceea ce ne priveşte, credem că, fără a nesocoti contribuţiile din alte zone, cele din domeniul eminescologiei şi al gramaticii limbii române rămân a fi de o importanţă majoră. Nu mai puţin impunătoare este şi calitatea de model paideic a profesorului Dumitru Irimia într-o istorie convulsionată, pe care a biruit-o deopotrivă printr-o operă de excepţie, ca şi prin cei mai mulţi dintre discipolii săi.