Limba română şi „suma de adevăruri ştiinţifice”
Pentru tiparDestinul limbii române din actuala Republică Moldova se identifică în mod revelator cu istoria acestui ţinut, „spaţiu de confruntări dramatice, de interferenţe şi osmoze contradictorii”, aflat, după cum precizează distinsul istoric ieşean acad. Alexandru Zub, „la răspântia răspântiei”. Statutul politic al părţii răsăritene a vechiului principat, afectat de retrasarea frontierelor statale, a avut repercusiuni directe asupra identităţii etnice a basarabenilor, inclusiv asupra limbii române, ca dominantă a culturii acestora.
După anexarea în 1812 a Basarabiei, Rusia ţaristă declanşează în forţă politica de deznaţionalizare a populaţiei autohtone şi de izolare a acestui teritoriu de restul regiunilor româneşti. Limba română este folosită tot mai puţin în administraţia publică, în învăţământ şi religie. În schimb, este impus glotonimul „limba moldovenească”, strategia lingvistică a guvernului ţarist având drept scop final remodelarea subdialectului moldovenesc şi apropierea lui de limba slavă, deşi, după cum atestă mai multe documente de epocă, funcţionarii ruşi erau conştienţi de imposibilitatea realizării acestui „proiect”. Este de-a dreptul edificatoare, în acest sens, mărturisirea epitropului circumscripţiei de învăţământ Odesa, A. Arţimovici, care, într-o scrisoare din 11 februarie 1863, făcea următoarele precizări pentru Ministerul Instrucţiunii Publice: „Sunt de părerea că va fi mai greu să împiedicăm populaţia românească a Basarabiei să folosească limba principatelor vecine (româna – A.B.), unde populaţia românească compactă o va dezvolta pe baza elementelor latineşti, neprielnice limbii slave, restricţiile guvernamentale, ce urmăresc în cazul dat scopul înrădăcinării în Basarabia a unui dialect apropiat limbii slave, nu vor fi, se vede, de niciun folos: nu-i putem constrânge pe învăţători să predea o limbă („moldovenească” – A.B.) care în curând va deveni moartă în Moldova şi Valahia, adică printre masele principalilor ei purtători, şi nici părinţii nu vor dori ca copiii lor să înveţe o limbă diferită de cea pe care o vorbesc ei în viaţa de toate zilele”.
Politica de asimilare a băştinaşilor, aplicată la est de Prut (ca, de altfel, şi în alte zone ocupate de fostul imperiu), condiţiona implicit interzicerea schimburilor economice şi culturale, supravegherea şi suprimarea completă a contactelor dintre locuitorii celor două maluri devenite graniţă. Zamfir Arbore, basarabean şi profund cunoscător al realităţilor din ţinut, referindu-se la tulburătoarea Epistolă către români a lui Alexandru Hâjdeu, expediată în 1858 (în ajunul declarării independenţei statului român modern!) feciorului său, Bogdan Hasdeu, care „părăsise deja Basarabia şi se stabilise la Iaşi”, menţionează că „Bogdan Hasdeu n-a găsit oportun de a o tipări, temându-se a face rău părintelui său, rămas în Basarabia”. Tot în prefaţa acestui document Zamfir Arbore notează că „...guvernul rus ar fi luat imediat dispoziţiuni de a depărta pe acest mare patriot de la hotarele Patriei-mume”.
Cum să tolereze asemenea misivă-profesiune de credinţă guvernul ţarist, cum să nu-l ameninţe pe ilustrul patriot expulzarea (or, expulzări ale românilor şi ale celor care militează pentru românism nu sunt o invenţie a acestui început de mileniu!), când scriitorul îşi mărturiseşte, sincer, sentimentele prilejuite de unirea celor două principate: „Vă trimit mari urări de bine din partea Basarabiei (înstrăinată deja de 46 de ani – A.B.) pentru care sunt scumpe şi pline de însemnare viitoarele destine ale României Unite – Patria-mumă; primiţi aceste urări ale mele ca un glas sufletesc al unui frate, pentru că eu sunt trup din acelaşi trup şi os din aceleaşi oase din care sunteţi plămădiţi voi şi în vinele mele curge acelaşi sânge românesc care curge în vinele voastre”.
Reprezentativă pentru spiritul naţional ce domina pătura luminată a societăţii basarabene de la mijlocul secolului al XIX-lea, Epistola pentru români dovedeşte incontestabil că îngrădirile şi obstrucţiunile regimului de ocupaţie nu aveau puterea de a distruge memoria originii românilor. Conştiinţa obârşiei comune, româneşti, chiar nefiind sistematic exteriorizată, a persistat întotdeauna, latent, în perioada regimului ţarist şi al celui sovietic. Situaţiile-limită, cum a fost cea de la 1918, când Basarabia a revenit pentru o perioadă scurtă, dar impresionantă în planul recuperării identitare, la Patria sa naturală, sau cea de la 1988-1991, când moldovenii din stânga Prutului au militat pentru ieşirea din componenţa imperiului sovietic, au generat ample acţiuni de masă al căror final a fost, la început de secol, Unirea, iar la sfârşitul acestuia declararea Independenţei Republicii Moldova, recunoaşterea identităţii şi unităţii moldo-române, revenirea la grafia latină şi aprobarea simbolurilor naţionale.
O trăsătură distinctivă a segmentului istoric de după 1989 este abordarea degajată, de pe poziţii ştiinţifice, a identităţii etnolingvistice, problema limbii având priorităţi explicabile. Este pentru prima dată când se face o trecere în revistă exhaustivă, din cele mai diverse unghiuri, a surselor ştiinţifice argumentative. La Chişinău şi la Bălţi, la Iaşi şi la Cernăuţi, la Bucureşti şi la Cluj, în alte centre ştiinţifice şi de învăţământ, au loc numeroase întruniri ştiinţifice, congrese, simpozioane, seminare, mese rotunde etc. cu participarea specialiştilor de renume în domeniul lingvisticii, literaturii, istoriei şi dreptului, care încearcă să reconstituie „suma de adevăruri ştiinţifice” (Titu Maiorescu) şi să contureze spectrul nuanţat, profund şi, important, depolitizat al problemei denumirii limbii. Sunt editate numeroase şi impunătoare volume, având ca temă Basarabia şi dilemele identităţii lingvistice1.
Eveniment de rezonanţă în procesul de elucidare a adevărului îl constituie Conferinţa „Limba română este numele corect al limbii noastre”, organizată la Chişinău, în incinta Parlamentului Republicii Moldova pe 20-21 iulie 1995, sub egida Academiei de Ştiinţe a Moldovei, cu participarea nemijlocită a Institutului de Lingvistică al A.Ş.M., a catedrelor de specialitate de la instituţiile de învăţământ superior din Republica Moldova, a uniunilor de creaţie şi a revistei „Limba Română”. Redutabili filologi din Republica Moldova, printre care academicienii Nicolae Corlăteanu, Silviu Berajan, profesorii doctori Anatol Ciobanu, Nicolae Mătcaş, Ion Eţcu, Alexandru Dârul ş.a., precum şi romaniştii Rajmund Piotrowski din Sankt Petersburg (Rusia) şi Stanislav Semcinski din Kiev (Ucraina) au examinat şi au sintetizat problemele vizând identitatea etnolingvistică, iar prin tipărirea textelor, într-o ediţie specială a revistei „Limba Română” (nr. 4, 1995), publicul larg a intrat în posesia unui excelent, accesibil şi necesar îndrumar pentru înţelegerea controversatei dispute. Academicianul Nicolae Corlăteanu, al cărui destin se îngemănează, la propriu şi la figurat, cu cel al limbii române din Basarabia, abandonând starea de expectativă şi depăşind frustrările provocate de către cei care nu i-au iertat tributul plătit (din motive astăzi lesne de înţeles) teoriei aşa-zisei limbi moldoveneşti, a prezentat la conferinţă un amplu şi argumentat studiu, devenit antologic. În Româna literară în Republica Moldova: istorie şi actualitate, Nicolae Corlăteanu afirmă: „Cât priveşte limba literară, limba model, exemplară, de care ne folosim mai ales în scris, în lucrările literare, ştiinţifico-tehnice, limba oficială din documentele noastre social-politice şi administrative, ea trebuie numită limbă română. Ea este limba normată, supradialectală, limba română literară, unică pentru toţi românii (moldoveni, munteni, ardeleni, bucovineni, transnistrieni, cei din Banatul sârbesc, din Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Rusia, S.U.A. etc.)”. În continuare, autorul accentuează: „Se impune a înţelege cu toţii, o dată pentru totdeauna, că încercările întreprinse în perioada sovietică de a crea o nouă limbă literară romanică pe teritoriul fostei R.S.S.M., diferită de cea română, n-au dat şi, de fapt, nu puteau da nicicând rezultatele scontate. Dimpotrivă, au dat naştere la discuţii infructuoase, pentru că în nici un chip nu se poate ascunde adevărul confirmat istoriceşte prin unitatea de limbă, literatură, creaţii artistice. Odată şi odată trebuie să ajungem cu toţii la înţelegerea că limba noastră literară trebuie numită cu numele său adevărat – română”.
În acelaşi context s-au dovedit a fi extrem de utile şedinţele Colocviului Internaţional de Ştiinţe ale Limbajului „Eugeniu Coşeriu”, cele zece ediţii ale Conferinţelor naţionale de filologie „Limba română azi”, desfăşurate între anii 1991-2006 la Suceava, Iaşi, Chişinău, la care au prezentat studii şi comunicări oameni de ştiinţă din Republica Moldova, România, Ucraina, Rusia, Germania, Franţa, S.U.A. etc. Relevantă pentru aceste întruniri este rezoluţia celei de-a X-a Conferinţe „Limba română azi”, din care cităm:
„Participanţii la Conferinţă reafirmă poziţia exprimată în mod consecvent la toate ediţiile precedente, precum şi la Congresul IV al Filologilor Români (Timişoara, 1991) şi la Congresul V (Iaşi – Chişinău, 1994): Limba română este unica reprezentantă actuală a latinităţii orientale, oriunde ar fi întrebuinţată ca limbă de stat, limbă de cultură, limbă de comunicare, îşi are fixată identitatea, definitiv, printr-o singură denumire – LIMBA ROMÂNĂ şi are un singur alfabet în măsură să-i exprime esenţa şi să-i asigure funcţionarea în condiţii optime – alfabetul latin, poziţie susţinută de Academia de Ştiinţe a Moldovei în răspunsul dat la 28 iulie 1994 de către Prezidiul Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova şi la 28 februarie 1996 de către Adunarea Generală a Academiei, la solicitarea Parlamentului: Denumirea corectă a limbii de stat (oficiale) a Republicii Moldova este LIMBA ROMÂNĂ”.
Parlamentul Republicii Moldova, se ştie, nu a luat în calcul verdictul ştiinţific şi nu a operat necesarele modificări în legea fundamentală a Republicii Moldova. Iată de ce disensiunile identitare, inclusiv „războiul glotonimic”, continuă şi azi. Deşi în 1994 majoritatea deputaţilor cu vederi antiromâneşti reuşesc2 să introducă în Constituţie glotonimul „limba moldovenească”, termen impropriu atribuit limbii literare, exemplare sau standard, cum o numeşte Eugeniu Coşeriu, acest an trebuie totuşi considerat unul de demarcaţie în labirinticul proces de desluşire a raporturilor român – moldovean, limba română – limba moldovenească. Dezbaterile, resuscitate periodic din imbold politic, nu mai au însă forţa de a eclipsa adevărul. Un exemplu: Mircea Snegur, primul preşedinte al statului independent şi suveran Republica Moldova, a ieşit onorabil din captivitatea moldovenismului primitiv, acceptând reperele ştiinţifice ale lingviştilor. Deşi în 1994, alături de scriitorul Ion Druţă, politicianul denunţa categoric, ca pe o trădare, mesajul panromânesc al oamenilor de ştiinţă şi al intelectualilor la congresul de tristă faimă „Casa noastră – Republica Moldova”, peste numai un an şi ceva de la această reprobabilă manifestare afirma, în faţa legislativului de la Chişinău, că „oficializarea glotonimului limba moldovenească este o acţiune falimentară” şi că „în spatele bătăliei terminologice limba moldovenească – limba română se ascunde încercarea unor forţe de a ridica la rangul ideologiei de stat o ideologie antinaţională, antimoldovenească, care derivă direct din vechea politică de deznaţionalizare a moldovenilor şi de menţinere a lor la un nivel scăzut de dezvoltare intelectuală şi spirituală”.
Referitor la acest aspect al problemei, ilustrul om de ştiinţă basarabean Eugeniu Coşeriu, excelent cunoscător al situaţiei lingvistice din Republica Moldova, va remarca judicios în studiul său Latinitatea orientală că „a promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiinţifică; din punct de vedere istoric şi practic, e o absurditate şi o utopie; din punct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi deci un act de genocid etnico-cultural”. Niciodată nu s-a vorbit şi nu s-a scris atât de limpede şi de convingător despre inconsistenţa şi imensele prejudicii ale pretinsei teorii a celor două limbi romanice orientale, alimentată şi azi, cu regret, de către politicienii îndoctrinaţi care nu vor să recunoască autentica noastră identitate.
Note
1 În mod constant, după 1989, revistele „Literatura şi Arta”, „Limba Română”, „Revista de Lingvistică şi Ştiinţă Literară”, „Contrafort”, „Destin Românesc”, „Cugetul”, „Timpul”, „Jurnal de Chişinău” ş.a. au publicat exegezele cunoscuţilor savanţi de la noi şi de peste hotare. Eugeniu Coşeriu, Nicolae Corlăteanu, Silviu Berejan, Valeriu Rusu, Ion Dumeniuk, Nicolae Mătcaş, Anatol Ciobanu, Marius Sala, Gheorghe Chivu, Gheorghe Mihăilă, Mioara Avram, Stelian Dumistrăcel, Dumitru Irimia, Mircea Borcilă, Eugen Beltechi, Nicolae Saramandu ş.a. Sub egida Academiei de Ştiinţe a Moldovei, a Academiei Române, a unor prestigioase instituţii de ştiinţă şi cultură de la Chişinău, Bucureşti, Iaşi, Cernăuţi, Cluj etc. au fost tipărite culegeri de articole şi studii, monografii, având obiect de cercetare situaţia limbii române în Republica Moldova. Esenţiale pentru înţelegerea dificilelor probleme lingvistice şi identitare sunt volumele: Limba Română şi varietăţile ei locale, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1995, 134 p.; Limba română este patria mea, Studii. Comunicări. Documente. Selecţie şi prefaţă: Alexandru Bantoş, ediţia a I-a, Chişinău, 1996, 344 p.; ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Chişinău, 2007, 352 p.; Eugeniu Coşeriu, Sincronie, diacronie şi istorie, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, 254 p.; Nicolae Mătcaş, Român mi-e neamul, românesc mi-e graiul, Chişinău, Asociaţia Culturală „Grai şi suflet”, 1998, 252 p.; Eugeniu Coşeriu, Lecţie de lingvistică generală, Chişinău, Editura ARC, 2000, 304 p.; Probleme actuale de lingvistică, Chişinău, Editura U.S.M., 2000, 406 p.; Charles King, Moldovenii. România, Rusia şi politica culturală, Chişinău, Editura ARC, 2002, 274 p.; Limbajul şi literatura română în spaţiul etnocultural dacoromânesc şi în Diaspora, Iaşi, Editura TRINITAS, 2003, 542 p.; Spaţiul lingvistic şi literar românesc din perspectiva integrării europene, Iaşi, Editura Alfa, 2004, 479 p.; Klaus Bochmann, Limba Română: istorie, variante, conflicte. O privire din afară, Chişinău, Editura Cartdidact, 2004, 346 p.; Unitatea limbii române cu privire specială la Basarabia şi Bucovina, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2004, 222 p.; Comunicare interculturală şi integrare europeană, Iaşi, Editura Alfa, 2006, 318 p.; Alexandru Bantoş, Retrospectivă necesară, Antologie, Chişinău, Casa Limbii Române, 2007, 252 p.; Silviu Berejan, Itinerar sociolingvistic, Selecţie şi prefaţă: Alexandru Bantoş, Chişinău, Institutul de Filologie al A.Ş.M., 2007, 240 p.; Limba română azi, Lucrările Conferinţei Naţionale de Filologie „Limba română azi”, ediţia a X-a, Iaşi – Chişinău, 3-7 noiembrie 2006, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2007, 478 p.; Ion Nuţă, Limbă şi cultură românească în Basarabia, Bacău, Editura Vicovia, 2007, 270 p.; Ion Agrigoroaei, Basarabia de la unire la integrare, Chişinău, Editura Cartdidact, 2007, 334 p.
2 O descriere detaliată a componenţei Parlamentului Republicii Moldova de la 1994 este făcută de către Nicolae Dabija în articolul publicat în „Literatura şi Arta”, nr. 10 (3262), 6 martie 2008, din care cităm: „În Parlamentul care a votat Constituţia, din cele 103 mandate – 84 aparţineau comuniştilor, împărţiţi în membri ai Partidului Democrat Agrar şi ai Alianţei Partidului Socialist – Interfront, şi doar 19 mandate fuseseră atribuite Alianţei Ţăranilor şi Intelectualilor şi celor din Alianţa Frontului Popular din Moldova”.