Un dor numit al Bucovinei nord (I)
Pentru tiparSimple viziuni pro-bucovinene
Există oare, cu adevărat, o legătură, mai directă sau mai tainică, între dor şi geografie? „Cum să nu, există!”, mi-a răspuns prompt un prieten, coleg de generaţie, care nu se simte bine dacă nu merge, măcar o dată pe lună, să-şi vadă satul natal – o străveche comună de răzeşi, din zona Codrilor. „Înseamnă că nu ai fost niciodată la Paris... de vreme ce nu ţi-e dor de un punct geografic anume...”, mi-a replicat o „franţuzoaică”, alias o absolventă a filologiei franceze de la Universitatea din Bălţi, acum „pasăre migratoare” prin Vestul Europei, aidoma altor sute de mii de moldovence plecate într-acolo în căutarea unei existenţe mai demne. Un businessman relativ prosper mi-a mărturisit că i se face dor, din cînd în cînd – şi tot mai des, în ultimul timp! – de fermecătoarele staţiuni balneare din Golful Thailandez. Altcineva mi-a zis că de multe ori vrea să revadă Locurile Sfinte din preajma Ierusalimului. O tînără, ce s-a aflat în cîteva rînduri la stagii peste Ocean, a oftat: „Doamne, Doamne, ce n-aş da să revăd, să re-trăiesc frumoasa nebunie a New Yorkului!...”.
M-am gîndit şi eu atunci la dorurile mele geografice – poate mai puţine, poate mai modeste ca distanţă şi eventuale cheltuieli. Şi mi-au copleşit memoria mai multe oraşe din Ţările Baltice – de la Vilnius şi Kaunas, prin Riga, pînă la Tallinn şi Tartu – acel faimos centru universitar eston, unde au făcut studii şi numeroşi basarabeni, ulterior fruntaşi ai mişcării de eliberare naţională de la începutul sec. XX, inclusiv Ion Pelivan, Pan Halippa, Nicolae Bivol, alţi membri ai Sfatului Ţării. Am coborît însă brusc, pe harta geografică şi culturală a Europei, oprindu-mă îndelung, emoţionat, la Cernăuţi, de unde razele imaginaţiei – şi cele ale nostalgiei, ale dorului – se răsfiră, firesc, aidoma razelor solare, spre tot ce se cheamă pămînt bucovinean.
La drept vorbind, titlul acestui eseu nu acoperă decît parţial atitudinea mea faţă de realitatea istorico-geografică şi culturală românească numită Bucovina. Adevărul e că îmi este dragă întreaga Bucovină, nu numai partea ei dinspre miază-noapte; îmi este dor mereu de întreg pămîntul bucovinean, de impresionantele privelişti şi locuri de acolo, ca şi de oamenii ei – fie din trecut, fie din zilele noastre. Aş merge mereu să admir Suceava şi Putna lui Ştefan cel Mare şi Sfînt, azuriul imprimat, parcă, de Însuşi Cel-de-Sus, pe zidurile Voroneţului; să calc pe cărările ce duc spre salba de mănăstiri şi biserici medievale ca Moldoviţa, Suceviţa, Probata, Dragomirna... spre Ipoteştii cu lacul şi pădurile ce l-au văzut pe copilul şi adolescentul Mihai Eminescu, spre Stupca, unde a plîns vioara lui Ciprian Porumbescu...
Aşadar, pînă aici m-am referit la sudul Bucovinei. Iar dacă există o parte de sud, aceasta implică şi alta – de nord. Părţile astea, indivizibile parcă, de vreo şase decenii sunt separate de un hău foarte greu de trecut. Dar nu noi am frînt în două Bucovina... Şi nu e vina noastră că trebuie să mergem acum cu mai multe dificultăţi în Nordul Bucovinei, care mai include şi o bucăţică din Nordul Basarabiei – fostul judeţ Hotin – şi o parte din Ţinutul Herţa, formînd regiunea Cernăuţi, din actuala Ucraina. Cele şase decenii după ruperea acestui spaţiu istorico-cultural de la matca românească au generat mari schimbări, şi multe – vai – în rău. Cu toate astea, nu au schimbat – nu au putut schimba! – esenţa spirituală, esenţa românească a ceea ce numim astăzi, cu totul convenţional, Nordul Bucovinei, referindu-ne, în fapt, la aşa-zisa regiune Cernăuţi.
Probabil, ca şi alţii care ţin să-şi cunoască mai bine patria istorică, am şi eu faţă de Bucovina mai multe abordări. Prima ar fi o atitudine vădit influenţată de Nicolae Iorga: neasemuitul nostru cărturar a scris, undeva, că din întreg arealul românesc, Bucovina are, la kilometru pătrat, cea mai mare densitate de personalităţi marcante. Nu e cazul să încercăm a face aici o listă cît de cît aproximativă a acelor personalităţi – cu certitudine, nu ne-ar ajunge un număr de revistă pentru înşiruirea numelor lor şi a meritelor lor, nici măcar a celor mai apreciabile. A doua abordare ar fi una de manieră eminesciană: cît de nuanţat a văzut şi a simţit Poetul nostru naţional Bucovina se poate judeca şi după epitetele pe care i le-a aplicat: dulce, frumoasă, mîndră, scumpă... Toate aceste calificative rămîn valabile şi astăzi, după un secol şi jumătate. Cu regret, rămîne valabil şi tulburătorul îndemn al adolescentului Mihai Eminescu: „Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină...”, dacă e să-l atribuim altei stări de lucruri şi, ceva mai îngust, exclusiv Nordului Bucovinei. A treia abordare a Bucovinei de Nord este una pur sentimentală: la Cernăuţi, în anii ’30 ai veacului trecut, şi-a satisfăcut serviciul militar tatăl meu, evident, în cadrul Armatei Române, fiind ordonanţa unui ofiţer originar din chiar capitala Regatului, de la Bucureşti. Acel ofiţer era, printre altele, un mare meloman şi îşi lua ordonanţa la toate spectacolele cîte se dădeau pe scena Teatrului Naţional din Cernăuţi: de operă, operetă, de revistă... Poate şi de aceea tata a păstrat întreaga-i viaţă o amintire deosebit de călduroasă pentru acest oraş, pe care l-a putut vizita din nou peste vreo 30 de ani, prin 1974, după care ne-a împărtăşit impresiile: „Cînd eram eu sub arme, la Cernăuţi spălau străzile cu săpun... Iar amu... ce-au făcut acolo bosiacii!... Pînă şi pe statuile celea aşa de frumoase, din faţa gării, stuchesc netrebnicii!...”.
Ghidat de aceste trăiri, pe la finele lunii noiembrie 2007, am acceptat cu multă plăcere o călătorie în Nordul Bucovinei, pentru ceea ce se numeşte – cumva bagatelizat la noi – „nişte întîlniri de suflet”, cu nişte conaţionali de-ai noştri din această zonă a românismului răstignit dincolo de hotarele lui fireşti, istorice. Eram o delegaţie mică, dar solidară în dragostea pentru frumos şi pentru Bucovina: dr. în economie Vasile Şoimaru, conf. univ. la ASEM, fost parlamentar, cunoscut de cititorii noştri şi ca publicist, dar şi ca autor de magnifice fotografii, unele inserate şi în „Limba Română”; apreciatul regizor de teatru, publicist şi filozof al culturii Andrei Vartic; prozatorul, eseistul, dramaturgul Nicolae Rusu, şi el cunoscut şi preţuit de cei care mai citesc proze scurte, dar şi romane, povestiri, parabole, piese dramatice etc. şi în epoca internetului; în fine, subsemnatul. Ei da, am mers din iniţiativa lui V. Şoimaru, dar şi cu maşina lui; ceva mai mult chiar – şi cu bunăvoinţa şi generozitatea lui, inclusiv, în bună parte, pe cheltuiala lui, şi financiară, şi sufletească.
* * *
Cum e să purcezi la drum spre nişte locuri dragi şi dorite, sfinte nouă? Cum e să călătoreşti într-o zonă în care, la fiece pas, ai revelaţia atingerii cu amintirea unor locuri memorabile şi a unor personalităţi marcante ale neamului? Fireşte, emoţiile îţi dau ghes mereu... Pînă la Cernăuţii lui Aron Pumnul şi ai lui Eminescu, drumul devine mai scurt, mai puţin obositor, atunci cînd treci prin Costiceni, satul de baştină al lui Ion Vatamanu, iar alături e Mălineşti, comuna care a dat literaturii române pe excelentul poet şi traducător Cezar Baltag şi pe fratele acestuia, Nicolae Baltag, ultimul mai puţin cunoscut, dar care a fost, potrivit lui D. Micu, „un strălucitor critic literar”. Urmează Marşinţa, satul în care s-a născut şi a copilărit Sofia Rotaru; apoi vin, rînd pe rînd, localităţi ce ne amintesc de scriitorii Vasile Leviţchi, Serafim Saka, Arcadie Suceveanu, Mihai Morăraş; de criticii şi istoricii literari acad. Constantin Popovici, acad. Nicolae Bileţchi, dr. Dumitru Apetri, de lingvistul prof. univ. dr. hab. Vasile Pavel; apoi – de dragii noştri cîntăreţi Maria Iliuţ şi Ion Paulencu, de economiştii dr. Didina Ţăruş, dr. Mihai Pătraş... Oricît de mult aş stărui, nu cred că aş putea face aici o listă cît de cît completă a locurilor şi personalităţilor nord-bucovinene ajunse a fi nume de glorie ale literaturii, artei, culturii şi ştiinţei române, oprindu-mă exclusiv la epoca contemporană şi la un perimetru anume al Nordului Bucovinei. Căci „mai jos”, apar şi Cristineştii, moşia faimosului neam al Hasdeuenilor, satul natal al lui B.-P. Hasdeu; iar „mai sus”, pe drumul spre Dorohoi, la Herţa, după cum se ştie, s-a născut scriitorul şi omul de vastă cultură Gheorghe Asachi... Iar încă „mai sus”, hăt spre miază-noapte, acolo unde cîmpia se opreşte la poalele Carpaţilor, începe „Maramureşul Mic”, acum parte a regiunii Transcarpatice din Ucraina, cu vreo zece comune româneşti, din care au pornit în lumea largă alţi zeci şi sute de mari, celebri, fii şi fiice ale spiţei de români de la munte, spiţă cu totul aparte şi care merită şi o istorie aparte!...
La Boian, departe de Vatra Dornei...
Prima escală o facem într-un sat celebru şi graţie Doinei lui Eminescu: „...Din Boian la Vatra Dornii, / Au umplut omida cornii / Şi străinul te tot paşte / De nu te mai poţi cunoaşte...”.
Trebuie să recunosc însă că am auzit prima dată de Boian din alte surse decît Doina eminesciană. Eram elev în clasele superioare cînd am citit în revista „Nistrul”, prin 1969, un roman ce se numea La răspîntia Boianului, scris de Viorica Chibac-Cuciureanu, o profesoară de română, trăitoare în localitatea evocată şi în titlul lucrării.
Un sat „mare şi lung” – circa 6-7 mii locuitori, ale căror gospodării se întind pe parcursul a vreo 4-5 kilometri – Boianul ne întîmpină cu cîteva monumente de excepţie: biserica ctitorită pe moşia urmaşilor lui Ion Neculce, statuia marelui cronicar şi prozator, adevărat predecesor al lui Ion Creangă, în fine – o troiţă în amintirea sătenilor deportaţi de către ocupanţii sovietici, în Siberia... Un amestec, greu de descris, de pioşenie, frumuseţe şi durere!
Aflăm sau – mai exact – ni se reaminteşte că vecin cu Boianul e satul Mahala, care a cunoscut şi el toate „valurile” şi toate grozăviile deportărilor, fiind, ca şi majoritatea aşezărilor româneşti din Nordul Bucovinei, populat de oameni harnici, cu un dezvoltat spirit de gospodar, dar şi vrednici cetăţeni ai Regatului. O ţărancă din Mahala, cu cîteva clase româneşti, „ridicată” şi dusă tocmai la Kolîma – dincolo de Cercul Polar rusesc! – avea să devină peste ani, la finele secolului XX, o notorietate printre scriitori, istorici, alţi oameni de suflet. E vorba de Aniţa Nandriş-Cudla, care pînă la moarte nu a ştiut din ce motiv a fost smulsă de la vatra părintească şi dusă de cotropitorii străini acolo unde nici lor nu le plăcea să trăiască: printre reni, urşi polari, lupi cu totul sălbăticiţi... printre deţinuţi politici, dar şi de drept comun, printre troiene mai înalte decît biserica din satul ei şi gheţuri mai adînci decît locurile unde Dunărea e cea mai adîncă. Dumnezeu cu adevărat pe toate le vede şi le rînduieşte, dacă a fost posibil miracolul păstrării manuscrisului cu filele ei de jurnal, numit convenţional 20 de ani în Siberia, în epoca de prigoană sovietică, atunci cînd dacă era depistat, autoarea putea să fie din nou „deschiaburită” şi din nou trimisă la „răcoarea” celor 50-60 de grade sub zero. Scris cu meticulozitatea unei gospodine exemplare, cu demnitatea şi cumsecădenia unei românce de talia Vitoriei Lipan din Baltagul lui M. Sadoveanu, dar şi cu un simţ extraordinar al frumosului, dezvoltat din credinţa în Mîntuitorul nostru şi din tradiţiile populare, Jurnalul Aniţei Nandriş-Cudla este un zguduitor document acuzator al incredibilelor fărădelegi la care s-au dedat ocupanţii sovietici. Concomitent, acest Jurnal e şi un tulburător document de suflet, un argument de o putere ce nu va slăbi nici peste secole, al dreptăţii noastre româneşti. L-am citit, răvăşit, şocat, în prima ediţie, prin 1992, făcîndu-i o scurtă prezentare în revista „Glasul” şi publicînd acolo nişte fragmente ce mi s-au părut mai impresionante, deşi ar fi fost normal să tipărim, în foileton, în întregime această spovedanie despre calvarul prin care au trecut bunicii şi părinţii noştri, rupţi mişeleşte, în urma cîrdăşiei sovieto-germane, de la o normalitate – cu bunele şi cu scăderile ei inerente –, şi care se numea România Mare, sau interbelică.
O strînsă legătură – sufletească, cel puţin – a avut cu satul Mahala şi cu familia Nandriş de aici „patriarhul lingvisticii române din Basarabia postbelică”, acad. Nicolae Corlăteanu (1915-2005), profesorul meu şi al atîtor altor generaţii de jurnalişti, filologi, profesori, cercetători ştiinţifici, redactori, traducători şi alţi licenţiaţi, din sfera socioumanistică, ai Universităţii de la Chişinău. Făcînd studii la Universitatea din Cernăuţi, înainte de 1940, cunoscîndu-l pe savantul-patriot Gr. Nandriş, a fost întru totul firească reacţia distinsului lingvist basarabean la apariţia Jurnalului Aniţei Nandriş-Cudla: această carte i-a servit imbold să scrie, octogenar fiind, alte două – Răspîntii şi Nandrişii – ultima consacrată integral acestei vrednice dinastii din Nordul Bucovinei. Astfel N. Corlăteanu a făcut una din primele – posibil şi unica, foarte posibil şi cea mai bună, deocamdată, – (mini)monografii despre lucrarea memorialistică a ţărancei martire de la Mahala.
Din cîte ştiu, nu de mult, tot la Bucureşti, graţie silinţei urmaşilor ei, a văzut lumina tiparului a doua ediţie a Jurnalului Aniţei Nandriş-Cudla. Credem că ar fi fost cazul să apară încă vreo zece ediţii, în tiraje nu mai mici decît operele lui Paolo Coelho sau cele ale lui Haruki Murakami. Şi nu numai la Bucureşti, dar şi în alte oraşe româneşti, obligatoriu şi la Cernăuţi, neapărat şi la Chişinău. În plus, ar trebui să fie tradus, în limbi de circulaţie universală – engleză, franceză, spaniolă, germană, italiană etc. Nici o altă scriere literară sau istorică românească, cel puţin în etapa actuală, nu ar prezenta lumii mai veridic, mai convingător, mai argumentat sufletul nostru şi sfîşierea la care a fost expus, ca să reziste totuşi. Ar fi bine să fie tradus şi în limbile rusă şi ucraineană: ruşii, respectiv, ucrainenii, cei de bună-credinţă sau cu un elementar bun-simţ măcar, nu s-ar vedea în niciun fel lezaţi de această scriere. Dimpotrivă, poate – graţie Jurnalului Aniţei Nandriş-Cudla – ei ar percepe, posibil, mai clar, mai adînc, mai dureros, tragedia popoarelor lor, care tragedie, prin nesăbuinţa unor conducători, a fost lăţită – fără vreun drept, fără vreo logică, fără vreo justificare – şi peste destinul neprihănit al altor naţiuni.
De altfel, acolo, în Nordul Bucovinei, nu prea departe de Mahalaua Aniţei Nandriş-Cudla, poţi întîlni şi alte confirmări ale acelui drum al pătimirilor deschis de Pactul Ribbentrop-Molotov, respectiv, de fatala zi de 28 iunie 1940. Lunca şi Fîntîna Albă sunt două sate ale căror locuitori, după cîteva luni de ocupaţie sovietică, au încercat să treacă paşnic, pe un drum al crucii – noua frontieră sovieto-română, ca să revină la o viaţă omenească. Toţi cei care au făcut acest gest desperat – peste o mie de bărbaţi, femei, bătrîni şi copii – au fost seceraţi de pistoalele automate ale grănicerilor sovietici, alias ale lucrătorilor NKVD-ului, numit ulterior KGB, FSB, SIS ori SBU (Slujba bizbecinstva Ukrainy = Serviciul de Stat al Securităţii Ucrainei). E de remarcat că sătenii de la Fîntîna Albă erau în majoritate ne-români: ruteni, ruşi, poloni, alţi slavi, precum şi evrei şi armeni.
* * *
Să revenim însă la Boian, mijloc de noiembrie 2007. Noi, cei patru „pelerini” basarabeni, suntem în căutarea unei gazde: poate găsim pe cineva care să ne primească peste noapte, ca a doua zi să ne putem continua drumul spre Cernăuţi. Căzuse deja, destul de apăsător, înserarea, şi cum niciun telefon din cele două generatoare de speranţă nu răspundea la apelurile noastre, în suflet ni se cuibărea tot mai mult gîndul că iată, nu vom avea norocul de a da peste o casă primitoare în acest sat, oricît de mare şi oricît de lung este... Puteam noi să credem la acea oră că peste puţin timp vom fi solicitaţi în chiar două case – să rămînem la o masă boierească şi să înnoptăm, în cele mai civilizate condiţii urbane?!
Doamna Eleonora Bizovi a muncit cîteva decenii bune ca profesoară de matematici la şcoala medie de cultură generală din Boian, în prezent, Liceul Ion Neculce („gimnaziul”, cum e la ucraineni). Cuminţenia pămîntului bucovinean, frumuseţea şi înţelepciunea lui se pare că s-au adunat în cel mai fericit mod în chipul şi în sufletul acestei doamne. Ne-a primit ca pe nişte oaspeţi dragi, ca pe nişte fraţi pe care-i aştepta mereu... chiar dacă, aşa cum ne-am putut da seama, nu duce lipsă de musafiri: numeroşi foşti discipoli, acum oameni mari la Cernăuţi, la Chişinău, la Suceava, Iaşi, Bucureşti, Kiev; alţii, risipiţi în patru vînturi ale lumii, îi calcă adeseori pragul să-i spună un cuvînt de mulţumire pentru că i-a învăţat logica matematică, dar şi logica vieţii, dragostea pentru limba maternă, pentru trecutul, prezentul şi chiar viitorul acestei palme de pămînt românesc. Vin s-o viziteze şi foşti consăteni, unii trec pentru a procura sau pur şi simplu pentru a vedea pe viu faimoasa monografie a satului Boian, alţii – pentru a-i aduce materiale noi, în vederea unei noi ediţii a acestei cărţi cu adevărat capitale. Iar volumul monografic Boianul merită toată atenţia şi maxima preţuire nu numai a locuitorilor Boianului nord-bucovinean sau ai Boianului din Canada... (Există o asemenea localitate şi peste Ocean! – întemeiată, cu aproximativ un secol în urmă, de către oameni plecaţi de aici, din Boianul evocat de Eminescu, în căutarea unei vieţi mai bune... Nu ştiu dacă chiar toţi s-au realizat acolo, dar ce impresionează în mod deosebit e că majoritatea au păstrat şi acolo spiritul românesc, dragostea de baştină, de patria istorică – România Mare, simţindu-se atraşi magnetic de frumuseţea limbii materne, a tradiţiilor populare, a culturii şi istoriei naţionale).
Să aruncăm şi noi o privire strict bibliografică asupra acestei cărţi: Vasile Bizovi. Boianul: monografie. – Cernăuţi, Editura Bukrek, 2005, 580 p. Pe coperta-faţă a monografiei vedem frumosul monument din Boian, cu bustul lui Ion Neculce, încununat de stema Moldovei medievale, a lui Ştefan cel Mare. Păcat numai că pe coperta-spate lipsesc ceva date biografice şi chipul autorului, al celui care a scris monografia Boianului într-o viaţă de om, într-o viaţă de român aflat printre străini – este poate unica obiecţie pe care am îndrăzni să o formulăm la adresa editorilor. Căci amintirea autorului, prof. Vasile Bizovi, ar fi meritat din plin să fie şi pe această cale înveşnicită! Om de o mare înţelepciune, de aleasă cultură şi de o rară modestie, prof. Vasile Bizovi (1926-2000) a avut o existenţă zbuciumată, marcată de o exemplară dăruire cauzei naţionale. Absolvent al Şcolii Normale din Cernăuţi, cînd sovieticii au ocupat din nou Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei, a luat drumul pribegiei în dreapta Prutului. Cu certitudine, ar fi făcut şi acolo o carieră frumoasă – poate didactică, poate de cercetare, poate literară. A revenit însă la baştină, ştiind bine ce riscuri îl pasc, şi a muncit, cîţi ani i-a slobozit Cel-de-Sus, în învăţămînt, educînd zeci de promoţii de copii, adolescenţi şi tineri nord-bucovineni, predîndu-le limba şi literatura română, iar suplimentar – şi istoria românilor. Nu a fost un profesor de română pur şi simplu, niciun oarecare inspector şcolar la baştină, în zisa regiune Cernăuţi. A elaborat programe de studii, suporturi didactice, ghiduri pentru profesorii de română din cele circa 200 de şcoli româneşti cîte erau în Ucraina. La fel, este autorul unor foarte bune manuale pentru elevii acestor şcoli, dintre care manualul de limbă şi literatură pentru clasa a V-a (coautor – A. Sadovnic, profesor la Universitatea din Cernăuţi) a suportat 20 de ediţii! Din acest manual au învăţat rînduri-rînduri de copii din Nordul Bucovinei, din Maramureşul Mic (regiunea Transcarpatică), din Sudul Basarabiei (raioanele Ismail, Reni, Cetatea Albă – regiunea Odesa), dar şi din R.S.S. Moldovenească, inclusiv generaţia subsemnatului. Noi mai ţinem minte o carte scrisă de V. Bizovi (în colaborare cu prof. dr. Ion Bejenaru, două ediţii, la Chişinău): Victorine literare, o lucrare originală prin concepţie şi extrem de utilă şi eficientă pentru tinerii care doreau să cunoască mai bine limba, literatura, dar şi istoria românilor. Cred că nu prea mulţi dintre colegii de breaslă ai prof. V. Bizovi – poate doar cei mai apropiaţi, ca şi ai casei – ştiau că dînsul a mai muncit, de-a lungul cîtorva decenii, la scrierea / elaborarea unei fundamentale monografii a satului natal. Este, desigur, mai mult decît o prezentare – complexă, amănunţită, dar şi foarte pasionantă, din punct de vedere cronologic, istoric, etnografic, demografic, folcloric, lingvistic etc. – a unei comune. Deşi numeroase din paginile scrise de V. Bizovi încă în anii de regim totalitar, prin tăria argumentelor istorice, statistice şi de altă natură, demonstrau clar, categoric, românitatea Boianului şi a întregii Bucovine de Nord, în perioada de deschidere mai largă spre adevăr – chiar şi în Ucraina! – autorul a completat manuscrisul cu noi dovezi ale acestui adevăr, care a fost crezul vieţii sale. Din păcate, prof. V. Bizovi nu şi-a putut vedea lucrarea tipărită... Înainte de a închide pentru totdeauna ochii, nici măcar nu a avut certitudinea că monografia Boianului va fi tipărită cîndva. Inclusiv pentru faptul că unele caiete ale manuscrisului se aflau pe mîini străine, care nu au avut bunul-simţ să le restituie la timp autorului, şi nici măcar văduvei, mai apoi. Dar poate că totuşi a avut V. Bizovi această certitudine, ştiind bine caracterul, firea, sufletul consoartei sale?! După cum menţionează în prefaţa monografiei, dl Ion Jalbă, primarul comunei Boian, tocmai „distinsa doamnă Eleonora Bizovi a găsit putere de voinţă să revadă, să transcrie textele, să pună într-o anumită ordine materialele rămase de la regretatul ei soţ, să contacteze persoane care să-i dea anumite lămuriri, s-o poată ajuta în privinţa editării, dar să şi completeze acele mici goluri din vasta monografie, care s-au creat prin dispariţia unor caiete [...]. S-a bucurat de bunăvoinţa scriitorului cernăuţean Dumitru Covalciu. În vederea ilustrării cărţii a fost ajutată de Maria Botă. A găsit sprijinul şi înţelegerea Consiliului sătesc Boian [...]”. Astfel a văzut lumina tiparului această carte de excepţie: graţie simţului deosebit de acut al datoriei – de intelectuală, de patriotă, de româncă, dar şi de soţie – al dnei Eleonora Bizovi, asistată, încurajată, mîngîiată de sprijinul poetului Dumitru Covalciu, al prietenei sale Maria Botă, al dlui primar de Boian, Ion Jalbă, al întreprinzătorilor locali Ion Semeniuc şi Nicolae Hauca, patronii SRL „Izvoraşul – Rodnyciok”; să fim iertaţi dacă, în graba scrierii acestui eseu, am trecut cu vederea alte persoane implicate în apariţia unei excelente lucrări, de un tulburător românism, luminat de netrecătoarele culori nord-bucovinene ale acestui înalt sentiment.
Cît timp ne încălzeşte cu vorba-i blîndă şi foarte frumos aşezată româneşte, dna profesoară Eleonora Bizovi pune pe masa din faţa noastră diferite bunătăţi pe care le pregăteşte şi le are mereu la îndemînă numai o bună gospodină cum este dînsa, o gazdă „cu vechime” apreciabilă în a primi oaspeţi, diferiţi intelectuali români de la nord, de la sud, de la vest şi de la est de celebra-i comună Boian. Admirăm biblioteca adunată de-a lungul deceniilor de către soţii Vasile şi Eleonora Bizovi... Cred că nici nu merită comentarii deosebite ce poate cuprinde biblioteca unui cuplu de profesori, pentru care cultura naţională a fost şi este o parte importantă a existenţei, a doi apostoli ai românismului într-o zonă peste care s-au făcut stăpîni nişte străini – şi de neam, şi de cultură. Apoi ne arată dna E. Bizovi, cu neprefăcută mîndrie, numeroase trimiteri poştale (cărţi, broşuri, fotografii, acte de identitate, alte documente, decupări din ziare şi reviste etc.), primite din actuala Ucraină, de la Bucureşti, Suceava, Rădăuţi şi Chişinău, din Canada, Elveţia, Rusia... Primeşte continuu asemenea documente, dar şi scrisori de mulţumire, recunoştinţă, admiraţie pentru monografia Boianul – de la consăteni, dintre care mulţi foşti elevi de-ai dumneaei –, în vederea tipăririi unei noi ediţii, completate, a acestei cărţi de vizită a satului natal. „Cine ştie cînd şi cum va fi posibilă scoaterea unei noi ediţii...”, oftează doamna, amintindu-şi de greutăţile pe care le-a avut de înfruntat pînă a trăi bucuria de a răsfoi, în 2005, Boianul mirosind încă a vopsea tipografică.
Poate că se va reedita această carte totuşi... Posibil, cineva, se va mai apuca să elaboreze o monografie paralelă a satului natal. Oricum ar fi, una e limpede ca apa de izvor: ce a realizat prof. V. Bizovi, cu sprijinul din timpul vieţii lui, şi cu silinţa, simţul răspunderii, devotamentul, pasiunea dnei Eleonora, după decesul autorului, a intrat deja în istoria Nordului Bucovinei, iar mai larg – şi în istoria satelor româneşti de pretutindeni. Monografia Boianul e o dovadă în plus că veşnicia nu numai că s-a născut la ţară, dar şi că, deocamdată, acolo se şi menţine cel mai sigur, la români.
* * *
Uliţele întortocheate ale Boianului ne duc spre altă casă de gospodar – cea a dlui Vasile Bota, agronom, funcţionar la serviciul fito-sanitar al vămii de la hotarul ce desparte actualele state Republica Moldova şi Ucraina. Casa familiei V. Bota e o adevărată bijuterie de arhitectură rustică şi, totodată, un argument în plus că românii din partea locului întotdeauna au muncit în sudoarea frunţii, dar au şi ţinut, cu tot dinadinsul, să trăiască pe potriva trudei lor. Dar interiorul acestei case! – e ca un muzeu, începînd de la uşile, coloanele, scaunele, mesele, alte piese de mobilier lucrate în lemn şi pînă la covoarele, ţolurile şi păretarele ţesute de mîini dibace de ţărance. Între aceste elemente de interior ni se deschide adevăratul muzeu al casei – ceva absolut unic, măcar şi pentru impresionanta expoziţie de ceramică – farfurii, străchini, ulcioare, alte vase. Nu ştiu exact cît timp a adunat stăpînul casei această minunată colecţie... Nu pot spune cu precizie care este geografia provenienţei obiectelor de artă adunate de V. Bota..., deşi punctele geografice mai importante pot fi „detectate” cu o anumită uşurinţă, completate de comentariile pline de vervă ale dlui Vasile Bota: Nordul şi Sudul Bucovinei, Carpaţii româneşti şi cei zişi acum ucraineni – din satele populate de urmaşii păstorilor huţuli; cîteva piese îşi au originea tocmai în Caucaz, dar cele mai multe, am impresia, reprezintă diferite zone ale României, culminînd cu faimoasa ceramică de Horezu (judeţul Vîlcea). Expoziţia este completată de cîteva icoane şi de obiecte lucrate în lemn. Cum spuneam, Vasile Bota e de profesie agronom, dar ca simţire este un om al artelor şi al literaturii. Şi mai e un mare pasionat de istoria noastră şi de cea universală. Plus, un sincer iubitor al limbii, al folclorului şi al poeziei româneşti. M-a frapat una din primele întrebări pe care ne-a pus-o: „Ce mai face poetul cela basarabean care a scris versurile cîntate de Mihai Volontir: Moldovenii cînd se strîng / Şi-n petreceri se avîntă, / La un colţ de masă plîng, / La alt colţ de masă cîntă”? Că frumos a mai scris-o!...”. I-am spus că, iată, după vreo 25 de ani de la moartea acelui poet, şi abia la vreo 15 ani după revenirea noastră la grafia latină, a apărut la Chişinău o primă plachetă cu versuri de ale lui Petru Zadnipru, cu litere latine. I-am promis să-i facem rost de un exemplar...
Între atîtea obiecte de mare valoare artistică, în casa lui Vasile Bota nu ocupă un loc oarecare biblioteca familiei, completată cu cărţi de poezie şi proză românească, multe volume de specialitate – agronomie, dar şi de istorie şi de politică curentă. De altfel, ca şi altor oameni vrednici, politica nu-i place nici dlui V. Bota – prea de tot i se pare ticăloşit acest domeniu, acum, prin părţile noastre. Totuşi, ca om înţelept şi sensibil ce este, nu poate să nu spună o vorbă bună, ba chiar de admiraţie, despre preşedintele Traian Băsescu. Despre liderii de la Kiev, care tocmai atunci, în noiembrie, după alegerile parlamentare, se certau cel mai aprig pentru împărţirea fotoliilor-portofoliilor, auzim o judecată ce amuză, dar şi pune pe gînduri: „De la aceştia, nici nu ai la ce te aştepta...”. Ca peste un minut, să auzim o întrebare ce provoacă durere mai multor basarabeni: „Dar la Chişinău... la conducere parcă se află de-ai voştri... Şi atunci, de unde atîta duşmănie faţă de valorile propriei naţiuni?...”.
Împărtăşind soarta altor conaţionali de-ai noştri – fie ei din Nordul Bucovinei, din Basarabia sau România post-decembristă –, cînd unul din părinţi e plecat la munci peste hotare, iar copiii – la studii, tot departe de casă, Vasile Bota a rămas, temporar, unicul stăpîn al acestei case de basm. Am scris intenţionat „unicul stăpîn”, şi nu „unicul locatar”, pentru că soţia e mereu prezentă acasă, prin frecventele telefoane pe care le dă, sau le primeşte, de la soţ; iar flăcăii lor, studenţi la Chişinău, îi bucură nu numai cu note bune la studii şi purtare exemplară în societate, dar şi cu dese vizite în zilele de vacanţă. Nu cred însă că această situaţie provizorie a făcut din dl Vasile Bota un iscusit culinar; e la mijloc încă o pasiune a gazdei noastre: nu avea cum să-l ajute nici măcar o gospodină cum e doamna profesoară E. Bizovi, cît dînsul pregătea masa „pentru dragii oaspeţi, fraţii noştri români din Basarabia”, cum s-a exprimat. O masă boierească, trebuie să repet neapărat, cu cele mai alese specialităţi ale bucătăriei româneşti, cu o ţuică şi un vin „din care beau numai popii, şi cei mai dăruiţi Domnului” – toate de producţie proprie! Am părăsit această casă atît de frumoasă şi ospitalieră în zori de zi, cu gîndul să revenim, neapărat, dînd glas sincerei invitaţii, de o rară omenie, a stăpînului ei. Şi cu încă un gînd, ceva mai năstruşnic: cine păşeşte pragul casei familiei Vasile Bota, cu greu pleacă mai departe!...
Noiembrie – Decembrie 2007