Poezia lui Vasile Romanciuc ca ipostaziere a imaginarului lectorial
Pentru tiparVasile Romanciuc, un poet solar (poet-grădinar, zice Mihai Cimpoi), dar fatalmente împovărat de tenebrele timpului, este un nume emblematic al generaţiei poetice „şaptezeciste” şi unul dintre cei mai reprezentativi poeţi moderni ai literaturii române din Basarabia.
Debutează în celebra colecţie „Debut” a Editurii chişinăuiene Literatura Artistică cu placheta de versuri Genealogie (1974), urmată de substanţialul volum Citirea proverbelor (1979). Mai semnează, la intervale de ani, cu zgârcenia-i specifică, volumele Din tată-n fiu (1984), Ce am pe suflet (1988), Note de provincial (1991), Un timp fără nume (1996), Îndoiala de sine (1997), Un ochi / Un oeil, antologie şi prefaţă de Valeriu Rusu (2000), Marele pustiu invizibil (2001), E toamnă, cad măştile (2001), Re-citirea proverbelor (antologie) şi Olimpul de plastic (2007)...
Aşadar, un poet ingenuu, al „îndoielii de sine” şi al nevoii de echilibru, proliferându-şi clamoarea structurilor genealogice peste „marele pustiu invizibil”, Vasile Romanciuc, „simplu în aparenţă şi complex în esenţă”, precum îl defineşte criticul Ion Ciocanu, se vădeşte, în ultimele sale cărţi Re-citirea proverbelor şi Olimpul de plastic, substanţial distanţat prin selecţia riguroasă a textelor, de o anumită imagine, care-l asocia direcţiei tradiţionaliste şi mult apropiat de poetica post-modernităţii, însă fără pletora strategiilor ei sofisticate, bazate pe tehnica unui limbaj voit de-semantizat.
Autorul Olimpului de plastic este un virtuoz al limbajului, care însă nu urmăreşte epuizarea posibilităţilor expresive ale acestuia, ci, mai curând, transparentizarea lui ca mijloc de explorare a esenţelor, limbajul poetic incumbând din tehnicile discursului modern încrustaţiile realului, rigoarea lucidităţii sceptice şi ardoarea creativităţii neîngrădite.
Astfel, fervoarea aplecării genealogice pentru citirea proverbelor se restructurează cu timpul într-o poetică de ansamblu, purtând marca Vasile Romanciuc, ale cărei caracteristici sunt viziunile epifanice, psalmice („A stat ploaia. Mai curată acum, / lumea / ca şi cum s-ar fi născut / din nou: / oamenii sunt / mai blânzi, mai senini. / Dumnezeu, / de toarta curcubeului, ţine Pământul / ca pe-un coş cu flori”, Curcubeul), proiecţia pe viu a simbolurilor fundamentale („Lanţ greu. Şi nu pot să-l rup. / Cain şi Abel / în acelaşi trup”, Soartă), concludenţa gnostică şi expresia modulelor semiotice arhetipale („Busuioc la naştere...” sau „Viaţa şi Moartea – două surori / împletind coroniţe: / Prima – de spini, cealaltă – de flori”) şi aceeaşi profunzime lectorială a citirii permanente, în care citirea este re-citire, iar proverbele tind a se reconverti în pilde solomonice: „mi-ar fi plăcut să fiu un cuvânt, / un cuvânt / de care să le fie dor / celorlalte cuvinte” (Variantă posibilă).
Printr-un minuţios exerciţiu spiritual Vasile Romanciuc îşi focalizează cu tenacitate mănunchiul de raze vizionare până la transparentizarea obscurităţilor existenţiale şi până la esenţializarea parabolică a aparenţelor din cotidian: „A trecut, n-a trecut / eclipsa? / Ochii Lumii sunt trişti – / Dacă nu ţi se simte lipsa, / Mai exişti? / Mai exişti?” (Eclipsa). Lapidaritatea este domninanta acestui stil, după cum observă şi subtilul Barbu Cioculescu, referindu-se, prin prisma poeziei lui Vasile Romanciuc, la „specificitatea liricii” din spaţiul nostru (Poezia acasă. Poeţi contemporani din Basarabia. Ed. a II-a. Editura Biblioteca, Târgovişte, 2007, p. 408).
Poetul este aidoma artizanului miniaturist, obişnuit să opereze universuri armonice pe spaţii limitate, minuscule, adeseori condensate într-un cuvânt-metaforă: „Trişti sunt ochii noştri / nedumeriţi / de vederile noastre” (Ochii noştri nedumeriţi). Imaginea celui care migăleşte asupra cuvântului se aseamănă cu imaginea unui ieremit medieval, a unui Baruh Spinoza, care-şi elaborează Etica nouă, demonstrată cvasigeometric în spaţiul cuvântului limitat, lucrând sub lentile microscopice mecanismele metafizice ale timpului imaginar, tradus în formulele exacte ale proximităţii po(i)etice.
Fiind raportată la hachiţele veacului, recuperarea eticii pare o muncă aproape derizorie, odată ce au fost pe rând compromise toate valorile şi înălţimile, însuşi Olimpul fiind populat de noile zeităţi artificiale, polisintetice, după cum sugerează autorul Olimpului de plastic: „Pe Olimpul de plastic, / piticii sub limbă asudă. / Acolo, sus, prefac în legi / toate neroziile lor. / Mai surzi decât surzii / sunt cei care nu vor să audă. / Mai orbi decât orbii / sunt cei care să vadă nu vor”.
Un decor aparte al liricii acestui tulburător, prin neliniştile sale, poet îl prezintă succesiunea de imagini sau „teme (temeri) basarabene”, evoluând constant, de la Citirea proverbelor până la Olimpul de plastic,într-o suită de imagini obsedante, fantasmagorice, suprarealiste, tocmai de pe malurile Prutului copilăriei sale îndepărtate: „Prutule – / trup / rupt”. Este fisura existenţială majoră, care a marcat încă din copilărie trăirile poetului: „...Atunci la Liveni / se-auzeau bătând clopotele / şi mi se părea – eram sigur –/ că ele-i transmit lui Dumnezeu / ruga mamei. / Cerul se lumina. / Piatra nu ne strivea. / Atunci, în copilărie, / credeam că Dumnezeu / locuieşte la Liveni, / Peste Prut...” (Biserica de peste Prut).
Imaginea mimează referenţialitatea. Poetul, revenind aievea sau imaginar la albia Prutului, îi contemplează oglinzile curgătoare şi are revelaţia matricei genetice întrezărind dincolo de real drama sfâşierii noastre fiinţiale: Prutule – trup rupt! Aceeaşi sfâşiere o simte poetul contemplând oglinzile graiului curgător întrerupt sau adunând zdrenţele pietroase ale reliefului natal haşurat pe o hartă violată de istorie. Cuvântul, ochiul sau acul busolei sale sufleteşti se zbate mereu într-un decor halucinant, din care zvâcniri iradiază imagini – stări, fragmente ale unui discurs atemporal, transcendent şi trans-material, pe care receptorul doar le înregistrează, trans-formându-le în conspecte lirice con-substanţiale, scriind în tăcere tot mai trist şi mai uimit de semnele ce i se revelează. Prin negare dialectică, lumea imaginară a poetului („Oh, / din Quebec până la Nisa, / tot românul plânsu-ni-s-a...”, Recitind Doina, 2005) se reprezintă într-o lume a devenirii şi a desăvârşirii în măsura sacrificiului de sine, trecut şi distilat prin supliciu benign. Numai astfel sinele corporal se poate înălţa / întoarce spre sinele ontologic după modelul eminescian: „pe mine mie redă-mă”. Însă faţă de angoasa ontologic-identitară a viziunii eminesciene, poetul acestor spaţii fisurate, Vasile Romanciuc, trăieşte o dublă înstrăinare: cea de-etnică şi cea de-ontică!
Aceleaşi energii obsedante au dat naştere viziunii metafizice translucide printr-o rară plasticitate a imaginii poetice, cuprinzătoare de dimensiuni cosmice şi ontologice şi sfâşietor străbătută de tristeţea profetică a clarvăzătorului: „E ger în cer. / Un ochi sticlos / Citeşte / Ce mi-i scris pe os. // Din stea / Mi se strecoară-n trup / Fiori / Ca dintr-un ochi de lup” (Ochiul de gheaţă).
Sub aspect stilistic,poezia lui Vasile Romanciuc rămâne a fi un teren fertil pentru diferite investigaţii de ars poetica, de studii lingvistice şi structuraliste, care îşi mai aşteaptă exploratorii.
Jocul intertextualist, parabola mitizantă, îmblânzirea antitezelor, parafraza, ludicul şi ironia, stăpânirea poantelor, evantaiul de eufonii, euritmii şi ingeniozităţi omofone, asocierea / disocierea realităţilor minimalizate litotic ori sublimate oximoronic, cultivarea ambiguităţii în straturi cantabile şi aglomerarea ingenioasă a situaţiilor existenţiale paradoxist-absurdiste, în general, urmărirea obsedantă a spectacolului neoexistenţial cu lumini şi umbre – toate acestea fac parte organică din arsenalul unui poet familiarizat în egală măsură cu valenţele stilistice ale versului clasic, trecut elegant prin filiera modernă, simbolist-avangardistă a secolului douăzeci şi din nou revizuit până la istovire prin laboratoarele deconstructiviste ale gândirii postmoderne, din care poetul Vasile Romanciuc, cu un simţ infailibil al proporţiilor estetice, a ştiut să-şi aleagă strictul necesar.
Cu toate că pe ici-colo mai răzbate ecoul reminiscenţelor modelatoare (cu predilecţii alternative distingându-se ecoul modelului eminescian, damiano-vierian şi bacoviano-stănesciano-sorescian), poetul nu s-a cantonat în vreun model stânjenitor, ci şi-a croit cu tenacitate propriul drum al „îndoielii de sine” şi al rostirii metaforice de îndoieli.
Emblematic pentru acest efort de rostire independentă este concluzia absolut simplă, originală şi demnă a acestei splendide re-interpretări de ars poetica eminesicană: „Pentru fiecare / generaţie nouă / Eminescu / îşi rescrie poemele / cu pana Păsării Phoenix. // Carte neatinsă / de intemperii / şi intemperanţe. / Carte cu aripi. / Carte cu rădăcini. // Taina cuvintelor sale / se adânceşte, / se adânceşte, / se adânceşte / tocmai atunci când crezi / că o poţi dezlega: / să scrii un poem / care să nu regrete / că nu a fost scris / de altcineva” (Un poem care să nu regrete).
E de observat în acest context că Vasile Romanciuc nu-şi ascunde sursele de inspiraţie, idolii sau modelele. Pentru că la el reminiscenţele sunt, de fapt, re-omniscienţe: cunoaştere şi asimilare în profunzime a virtuţilor de fond ale cuvântului artistic. Să recunoaştem, de exemplu, că astăzi atingerea prin transfer simbolistic a unei stări sau peisaj bacovian de mult nu mai este o noutate, aproape că a devenit un loc comun şi de cele mai dese ori asociaţia bacoviană (plumb, lacustră, spleen, peisaj autumnal) nu realizează mai mult decât o nouă pastişă. Dar iată cât de plastic, original şi deschis, fără a se teme de mimetism, realizează Vasile Romanciuc cardiograma nouă a stării bacoviene, prin simpla invocare a unui Bacovia-postmodern, în sec. XXI, catapultat pe un teren accidentat, cu zei de plastic, abatoare electrice şi bodyguarzi, într-un timp dominat de aceleaşi obsesii de fiinţe fărâmiţate: „Aceşti oameni care se rup în bucăţi / îşi zic fraţi... / aici, frumuseţea se măsoară-n erori / aici, bunăoară, bodyguarzii sunt confundaţi / cu îngerii păzitori... // Plouă bacovian... / crengi grele, ude... / singurătăţi tăcând într-un glas... / în noaptea adâncă, o inimă se aude / ca o bombă cu ceas...” (În noaptea adâncă, o inimă).
Oficierea inspirată în vecinătatea unor notorietăţi ale genului este semnul unei carismatice limpeziri şi a unei autonomii de substanţă a cuvântului poetic, stăpânit discret, cu iubire şi responsabilitate, de poetul Vasile Romanciuc.
* * *
Aceeaşi dragoste, responsabilitate şi acurateţe faţă de cuvânt o manifestă poetul şi în versurile sale pentru copii, de altfel, destul de zgârcit antologate în cel de-al doilea compartiment, Toate întâmplările se prefac în cuvinte, al volumului de autor Re-citirea proverbelor (Editura Ştiinţa, 2007). Regăsim aici aceleaşi coordonate ale poeziei lui Vasile Romanciuc: lirismul, limpezimea, simţul naturii, fluiditatea viguroasă a filonului etic ce se împletesc cu surpriza, poanta ingenioasă, predilecţia pentru joc, cu spiritul mereu inventiv, umorul fin iradiind din situaţii ludic-caraghioase, care însă nu jignesc demnitatea copilului şi nu tulbură comunicarea dintre vârste şi încrederea în valorile artistice-pedagogice ale textelor inspirate de Poetul-Copil: „Dragii mei copii deştepţi, / Înţelegeţi bine foarte: / Una este să ai cărţi, / Alta este să ai carte. // Însă, pe de altă parte, / Dragii mei copii deştepţi, / Cine vrea să aibă carte / Trece mai întâi prin cărţi” (Câteva lucruri ştiute despre Carte şi Cărţi).
Universul edenic, vădit borgesian, este al Cărţii, dar simbolul concentrat al acestui univers este văzut de autor printr-o formulă inedită, a celui veşnic uimit şi uimindu-se prin vocala O: „A fost odată / nu trece niciodată... // Copilăria, / ţara lui Creangă, / Andersen, Grimm şi Perrault... // Povestea / este lumea obişnuită, / văzută prin vocala O” (Lumea văzută prin vocala O).
Pentru că intuieşte organic şi re-citeşte dezinhibat, cu toate simţurile în alertă, textul lumii din jur, al acestei lumi totuşi natale, ca pe un cântec neîntrerupt („Iarba creşte şi-nverzeşte, / Vine coasa şi-o coseşte. // Creşte iarba, după coasă, / Şi mai naltă, şi mai deasă. // Se ridică în picioare, / Coasa-n ierbi fulgeră iară. // Coasa, uite-o, se toceşte. / Iarba creşte. / Iarba creşte”, Iarba), poetul Vasile Romanciuc, acest „purtător de cuvânt al tăcerii”, oficiază cu har şi smerenie în altarul Poeziei („Nu aripa, cântecul, / cântecul înalţă / pasărea-n cer”, Cântecul) pentru neîntrerupta înălţare cu toată nemaiposibila variantă a acestui cântec divin cu nume de Viaţă.