Despre frumuseţea poemului
Pentru tiparUn poem frumos
nu este alcătuit neapărat
din cuvinte frumoase.
Şi cuvintele mai puţin graţioase
pot naşte
un admirabil poem.
Amestecând
epoci, întâmplări, personaje,
vom descoperi într-o bună zi
incredibilul op,
în care,
contrar tuturor aşteptărilor,
ca-ntr-o biserică,
Cleopatra s-a logodit cu Esop.
Olimpul de plastic
S-au cocoţat pe vârf de munte
piticii, rapace caracudă.
Acum, vor să le zici „Înălţimea Voastră”
toate cozile de topor.
Mai surzi decât surzii
sunt cei care nu vor să audă.
Mai orbi decât orbii
sunt cei care să vadă nu vor.
Pe Olimpul de plastic,
piticii sub limbă asudă.
Acolo, sus, prefac în legi
toate neroziile lor.
Mai surzi decât surzii
sunt cei care nu vor să audă.
Mai orbi decât orbii
sunt cei care să vadă nu vor.
Mai aminteşte-ţi, ploaie, de noi,
mai treci de ne udă.
Sufletului nostru i-i dor
să se spele c-un limpede nor.
Mai surzi decât surzii
sunt cei care nu vor să audă.
Mai orbi decât orbii
sunt cei care să vadă nu vor.
În noaptea adâncă, o inimă
Aceşti oameni care se rup în bucăţi
îşi zic fraţi...
aici, frumuseţea se măsoară-n erori
aici, bunăoară, bodyguarzii sunt confundaţi
cu îngerii păzitori...
Plouă bacovian...
crengi grele, ude...
singurătăţi tăcând într-un glas...
în noaptea adâncă, o inimă se aude
ca o bombă cu ceas...
Lumea văzută prin vocala O
A fost odată
nu trece niciodată...
Copilăria,
ţara lui Creangă,
Andersen, Grimm şi Perrault...
Povestea
este lumea obişnuită,
văzută prin vocala O.
Cântec de paiaţă
Locuim pe-un sloi de gheaţă –
miniţară plutitoare...
şcoala gheţii ne învaţă:
răul vine de la soare...
Ţist! Visezi la primăvară?!
locuim pe-un sloi de gheaţă:
aici, veşnic, este seară,
niciodată – dimineaţă.
Frigul şi-a lipit pe faţă
zâmbet lucitor de coasă...
locuim pe-un sloi de gheaţă –
lume, lume lunecoasă.
„Ura, tronuri patrupede!”
cântă-n piaţă o paiaţă...
nu se-aude? nu se vede? –
locuim pe-un sloi de gheaţă...
Un poem care să nu regrete
Pentru fiecare
generaţie nouă
Eminescu
îşi rescrie poemele
cu pana Păsării Phoenix.
Carte neatinsă
de intemperii
şi intemperanţe.
Carte cu aripi.
Carte cu rădăcini.
Taina cuvintelor sale
se adânceşte,
se adânceşte,
se adânceşte
tocmai atunci când crezi
că o poţi dezlega:
să scrii un poem
care să nu regrete
că nu a fost scris
de altcineva.
Temă (teamă) basarabeană
Ajuns la Prut, acum, în mileniul trei,
Heraclit ar fi zis
cu autoironie amară: „Iată,
se-adevereşte că sunt
şi înţelepţi neştiutori:
nu credeam că există pe lume
şi râuri în care –
fără să intri măcar o dată –
te poţi îneca de o infinitate de ori...”
Abia la sfârşitul zilei...
Amurgul pune, în tot ce atinge,
câte un pic de tristeţe.
Abia la sfârşitul zilei,
îmi dau seama că decepţia
este ceva ce, dimineaţa,
se numea iluzie...
Ai auzit vreodată ce zice, seara,
sufletul tău pălmuit
de mâinile-ntinse-ale cerşetorilor?
Ştii ce înseamnă să fii privit
ca o virgulă între subiect şi predicat?
Ai observat, desigur:
cuvintele proştilor n-au trac niciodată,
chiar astăzi, unul s-a lăudat
că poate face ocolul lumii
călătorind c-un balon de săpun...
Amurgul pune, în tot ce atinge,
câte un pic de tristeţe.
Sentiment
Zilele negre-mi fac nopţile albe,
lumina şi-ntunericul nu se deosebesc,
iluziile zboară în ţările calde
şi-aripi de întoarcere nu le mai cresc.
Ce vreme tristă-afară, de suflet ucigaşă –
viaţa-i o umilă cerşetoare,
moartea mănâncă bine şi se-ngraşă
ca un partid politic ajuns la guvernare.
„Un câne-i omenirea...”, o, da, Eminescule...
totul e stăpânit de netotul încoronat...
simt: dintr-un mileniu, cel puţin câteva secole
ni s-au furat...
Tristă constatare
Ce urâtă-i, Doamne,
frumuseţea
pre frumuseţe călcând...
Expoziţie Andrei Mudrea
Pictată cu rouă,
ce bine se vede
faţa durerii!
Singur
Singur, atât de singur...
Ca urmele lui Armstrong
pe Lună...
Soartă
Lanţ greu. Şi nu pot să-1 rup.
Cain şi Abel
în acelaşi trup.
Derută
Ce-ai putea să le spui
albinelor
despre luna de miere?
Cântecul
Nu aripa, cântecul,
cântecul înalţă
pasărea-n cer.
Vulcani
Vulcanul ETNIC,
mai devastator decât
vulcanul ETNA...
Recitind Doina, 2005
Oh,
din Quebec până la Nisa,
tot românul plânsu-ni-s-a...
Curcubeul
Durerea s-a stins.
Curcubeul mi-a pansat
toate rănile.
Secunde
Aud cum fierb
ca nişte vulcani
secundele pline cu ani.
Clepsidra
Zile negre, nopţi аlbе...
Cine s-o fi jucând
cu clepsidra?
Secolul vitezei
Grăbit, nici nu observi:
sufletu-a rămas
departe-n urma ta.
Un ochi
Rătăceşte, trist şi înlăcrimat, un ochi prin oraş.
O lume amărâtă trece pe lângă el
prefăcându-se că nu-l vede.
Nimeni, nimeni nu-l întreabă:
ochiule, vrei să fii al meu?
Nimeni, nimeni nu-i zice:
ochiule, ce mult îmi lipseşti!
Orbii nu vor să mai vadă.
Văzătorii nu vor să vadă mai mult decât văd.
Lumea se teme de ochiul acesta
care mai ştie ce-i plânsul:
i-ar putea schimba punctul de vedere
asupra propriei sale orbiri.
Rătăceşte, trist şi înlăcrimat, un ochi prin oraş.
Biserica de peste Prut
N-aveam biserică în sat –
când se-adunau
nori grei peste casa noastră,
mama îşi făcea cruce,
privind cu nădejde
spre biserica din Liveni, peste Prut:
mare eşti, Doamne,
nu lăsa piatra
să ne strivească!
Atunci la Liveni
se-auzeau bătând clopotele
şi mi se părea – eram sigur –
că ele-i transmit lui Dumnezeu
ruga mamei.
Cerul se lumina.
Piatra nu ne strivea.
Atunci, în copilărie,
credeam că Dumnezeu
locuieşte la Liveni,
peste Prut...
Tăcerea
Se zice că tăcerea-i de aur,
Dar cine ne va ierta pentru o mult prea lungă tăcere,
Dacă până şi cuvântul, în şoaptă rostit,
Întrece uraniul în putere?
Acei care au ajuns filozofi la şcoala tăcerii
Astăzi nu mai au nimic comun cu misterul:
Nu e decât semnul egalităţii
Între a tăcea adevărul şi a tăcea neadevărul.
Ce mare, ce grea nedreptate
Să taci: fie numai o dată, fie numai un singur cuvânt,
Atunci când nenorocosul, sortit tăcerii din naştere,
Ne asurzeşte gesticulând.
1977
Ochiul de gheaţă
E ger în cer.
Un ochi sticlos
Citeşte
Ce mi-i scris pe os.
Din stea
Mi se strecoară-n trup
Fiori
Ca dintr-un ochi de lup.
Un izvor însetat
Aş vrea să nu se mai întrerupă
visul acesta – tu şi eu...
e ca un film de dragoste după
scenariul lui Dumnezeu...
mi-e dor... mi-e dor de-o privire a ta,
de-un zâmbet al tău mi-e dor...
e ca şi cum un izvor ar înseta
şi ar bea apă din alt izvor...
tu şi eu... clepsidră din două inimi –
nu măsoară timpul, preface iubirea în veşnicie...
ce-i iubirea? ce-i veşnicia? nu ştie nimeni...
Dumnezeu ştie...
Cuvintele
Locaşuri sfinte
ne sunt cuvintele.
Ca-ntr-o biserică
intru-n cuvânt.
De-aici, ajung cu sunetul
până la Tatăl nostru
carele este în ceruri,
până la tatăl meu
care este-n pământ.
Fum
Cer de fum, soare de fum,
ţară de fum, oameni de fum,
biserici de fum, vise de fum –
totul e fum,
totul e de fum,
dar nu arde nimic,
nu arde nimic,
asta e –
şi asta
îngroaşă fumul
şi mai mult.
1993